Remember Constantin Hârlav (14 mai 1950 – 21 martie 2014). În epistolar

Posted on Martie 20, 2015

4



          Îngerul surîzător

Costache

            Luna martie, anul 2014, ziua…Nu mai ştiu chiar aşa de bine… Era joi, sau era vineri… Îmi număram cu emoţie zilele care treceau fiindcă, duminică, în 23, urma să iau avionul şi să plec în Franţa… Spre norocul meu există o cursă de avioane Cluj – Paris. Îi promisesem fiului meu cel mare că voi veni pentru o lună la el şi mă voi ocupa de nepotul meu… Întîlnirea însemna o mare bucurie pentru mine, de prisos să spun, cît eram încîntat, în plus, şi pentru faptul că oraşul lor, Troyes, are trei librării…

          Legăturile mele cu Costache s-au menţinut atîţia ani prin rare, chiar foarte rare, întîlniri, cîteva (ce păcat !) scrisori şi, în ultimii ani multe convorbiri telefonice. El ştia cînd să descopere vreun moment potrivit pentru lungi conversaţii… Nu ştiu cînd am vorbit, de pildă, ultima oară… Poate prin decembrie 2013, poate în ianuarie 2014, poate în februarie…

          Acum, în 2014, primăvara se făcea simţită la Cluj încă din prima jumătate a lunii martie. Nu reţin dacă a fost un început blînd sau capricios… Fără ca vremea să fie caldă, cerul era însorit mai tot timpul… Stăteam afară, în curte, pe bancă, fără să mă feresc de razele soarelui… Mobilul tocmai îmi anunţa un SMS, un lucru ce mi se întîmplă destul de rar. Şi atunci, de cele mai multe ori primeam şi primesc texte publicitare. M-am pregătit să-mi şterg mesajul nu înainte de-al citi. Şi am făcut bine. Sau n-am făcut bine căci vestea nu era dintre cele bune… Am făcut bine fiindcă trebuia s-o primesc, indiferent de plăcerea sau neplăcerea care mi-o făcea… Moartea se anunţă exact cînd te aştepţi cel mai puţin. Niciodată nu vine într-un moment convenabil oricît de previzibilă (printr-o boală cumplită şi incurabilă) ar fi, există întotdeauna o mică speranţă care amînă… Împinge lucrurile mai departe… Negăm, întotdeauna realităţile neplăcute, dureroase… În mod cert nu din egoism… De fapt nici nu ştiu, îmi dau seama, cît de grea a fost boala de care suferea Costache şi, mai ales, cît de previzibil, era deznodămîntul… SMS-ul semnat de soţia sa îmi anunţa că în dimineaţa aceea Costel ne-a părăsit…

          Peste două zile, aşa cum spuneam, urma să plec în Franţa… Costel a murit în oraşul său de adopţie, Ploieşti… Dacă am fi fost la Cluj lucrurile s-ar fi simplificat… Cel puţin pentru mine. Pentru despărţirea de Costel…

          Este foarte greu să-l uiţi pe Costache. El a fost şi a rămas colegul nostru de la Echinox, colegul cu o voce, mereu, blîndă, dăruind o prietenie adevărată, caldă, lipsită de orice sentiment de fals sau prefacere, străin de resentimente…

          În mod cert, dacă nu ne-am cunoscut spontan în redacţia revistei atunci cu siguranţă, atenţia asupra lui mi-a atras-o fie Ştefan Damian, fie Ion Radin. Erau anii primelor noastre „creaţii” în care credeam cu tărie simţindu-le cu inconştienţa vîrstei crude (de pe atunci) componente foarte sigure ale unor cărţi viitoare…

          Nu-mi dau seama prea bine asupra ce trebuie să mă opresc… În primul rînd vreau să repet (ce-am scris într-o carte), vreau să reamintesc (ca să nu se uite) caligrafia sa fără cusur. Da, într-adevăr, nu-l poţi evoca pe Costache fără să-i pomeneşti scrisul său de parcă am fi în plin secol al XIX-lea, sau început de secol XX cînd nu se făcea simţită imixtiunea noilor mijloace tehnice… Noi ceilalţi (cu mici excepţii) ne finalizam „materialele” în formă dactilografiată. Costel le aducea, fără ostentaţie dar cu o mîndrie şi un orgoliu de artizan – într-o formă finală – caligrafiate, autograf. Scria cu stiloul (un stilou cu o dîră subţire), cu cerneală neagră. Un scris care ar fi fost mîndria oricărei doamne învăţătoare… Un scris care semăna cu specimenele arătate în facsimilele din vechile manuale de caligrafie… Cititorul acelor rînduri nu avea dubii asupra literelor. Lectura se făcea cursiv, la prima vista

          Iar scrisul său tehnic – căci despre asta am pomenit mai sus – era într-o armonie perfectă cu scrisul său, cu ideile sale. Clar, prin urmare extrem de comprehensibil, pur, precis… Chiar atunci – adică la începutul anilor şaptezeci, ani de studenţie, ani de ucenicie, ani de cenacluri – îi remarcase scrisul (publicistica) unul din cronicarii importanţi ai României Literare, Mircea Iorgulescu. Adept sau nu, şi acesta, al scrisorilor „frumoase”, caligrafiate îngrijit, autografe, i-a trimis lui Costache o epistolă impecabilă în care îi lăuda modalitatea de exprimare, conţinutul articolelor şi-i ura succes în cariera viitoare. Bucuros Costel ne-a arătat cîtorva apropiaţi scrisoarea. Nu mai ţin minte dacă această corespondenţă a mai înregistrat (sau nu) încă alte piese… Oricum el era mîndru de această misivă iar noi îl invidiam…

          Pe vremea aceea noi eram redactori ai revistei Echinox, adică în afara orelor de „şcoală”(vreau să spun cursuri, seminarii, bibliotecă) citeam materialele sosite la redacţie, articolele propuse să apară, făceam corectură, vindeam, cu anumite ocazii, revista. Ştiam şi făceam tot ce se face într-o redacţie. Toată munca noastră s-ar fi putut foarte bine constitui într-o materie (din programă şi din matricolă) cu notă, chiar dacă n-avea ore de curs sau de seminar fiind o continuă practică… Costel a devenit dintr-odată secretar de redacţie probabil ca o recunoaştere a seriozităţii şi punctualităţii cu care îşi îndeplinea munca redacţională. A ordinii pe care o punea, în primul rînd, în munca sa.

          Unele lucruri se leagă între ele. Aici legătura ar fi faptul că în 1976, eram redactor la Editura Dacia, unde, lui Costel i-a apărut prima carete îngrijită: Ioan Droc, Expoziţiunea de la Paris, Restituiri, serie îngrijită de Mircea Zaciu, îngrijirea ediţiei, prefaţă, note şi glosar de Constantin Hârlav, Cluj-Napoca, 1976. M-am numărat printre cei care au primit un exemplar de autor. Un exemplar cu dedicaţie:                                           

        „D-lui Adrian Grănescu, echinoxist vechiu [sic] această primă (în mai multe sensuri), „restituire”, în aşteptarea cărţilor sale şi cu asigurarea prieteniei lui Const.[sic] Hârlav.”

          Anii au trecut, ne-am întîlnit foarte rar sau deloc… Mai ales după ce el a părăsit Clujul şi s-a aşezat în Ploieşti.

          Nu ţin minte şi nici n-am nici o urmă „materială” despre cum sau cînd ne-am reîntîlnit… Poate că a fost cu ocazia primei aniversări „postdecembriste” a Echinox-ului… Poate lucrurile s-au petrecut altfel… Reîntîlnirea a reluat relaţia noastră stagnantă o vreme… A reluat-o prin „contacte” de la distanţă… Presupun că ne-am dat telefoane sau ne-am scris… O scrisoare din „epocă” lămureşte:                                                     

„…îţi mulţumesc pentru carte şi pentru amicalul gest. Nu te-am mai sunat din pricini de tarife (în continuă creştere) şi de impulsuri (înmulţite la cote imposibile pentru punga unor bugetari). Îţi voi scrie, însă, mai des.” (Ploieşti, 6 ianuarie 1999).                                                  

Poate scrisorile i-au pretins mai mult efort dar caligrafia lor… Pînă la urmă în tot răul e şi un bine… A urmat o altă scrisoare, într-un cu totul alt registru:

                    „Dragă Adrian,

          Îţi scriu, iată, din nou, căci mi-a rămas la Cluj o parte de suflet şi îmi aduc aminte, din cînd în cînd, că urcam împreună dealul spre locuinţa părinţilor tăi [strada Victor Babeş şi Pasteur], vorbind cîte toate… De asemenea, speram într-un semnal de primire a epistolei mele şi, poate, într-o posibilă relaţie de corespondenţă, căci, din păcate, anii fug şi noi ne împuţinăm… M-a lovit, trebuie să-ţi spun, foarte tare dispariţia fulgerătoare a lui Marian Papahagi şi mă întristează gîndul că ne spunem atît de puţine în timpul vieţii şi lăsăm în voia soartei prieteniile din tinereţe şi ne părăsim iluziile şi idealurile (ori ele ne părăsesc pe noi ?), iar, uneori, chiar prietenii şi prieteniile… Din acest punct de vedere, mă simt de mai multe ori vinovat… Ţi-aş cere, oare, prea mult dacă te-aş ruga să-mi scrii din cînd în cînd despre cele întîmplări din Cluj, ce mai fac prietenii noştri, ce scriu, ce cărţi mai apar, ce se mai pune la cale ?” (Ploieşti, 13 februarie 1999).

          Presupun că scrisorile pe care le păstrez sunt, cu adevărat, toate, prin urmare cercetîndu-le observ că ritmul lor nu era foarte des… În sfîrşit aveam fiecare obligaţii, ale lui Costache fiind, totuşi, mai grele. Avea de făcut o navetă de o oră (Ploieşti – Bucureşti), după amiaza, la întoarcere presupun de căra suficient de obosit… Aşadar cîteva luni mai încolo îmi răspunde:

                    „Dragă Adrian,

          Şi eu aşteptam scrisori de la tine. Trăiam cu sentimentul să ţi-am scris în zilele cînd la Cluj se întîmpla înmormîntarea lui Marian Papahagi (fie-i ţărîna uşoară !). Eram atît de disperat încît am rătăcit pe trenuri de la Ploieşti la Bucureşti negăsindu-mi locul, cu sentimentul că o mare primejdie ne pîndeşte, necruţătoare şi inevitabilă. Ştiu că atunci ţi-am trimis o scrisoare (n-o fi ajuns la tine ?) în care te imploram să ne scriem, căci îmi pare că numai comunicînd putem ţine piept cît decît înfiorătoarei singurătăţi. Apoi, o vreme, am crezut că vei fi fost plecat spre cine ştie care zări, în vreo călătorie sau vei fi fost ocupat cu vreo nouă carte.” (Ploieşti, 5 iunie 1999).

          Într-adevăr cu o parte din suflet rămasă în Clujul în care şi-a făcut studiile Costel era afectat de starea şi de sănătatea foştilor noştri profesori. Peste foarte puţin timp mi-a scris:                                                        

      ”… sunt foarte întristat de starea d-lui profesor [Liviu] Petrescu şi acum şi de aceea a d-lui profesor [Mircea] Borcilă. Am vorbit despre amîndoi, ieri, cu d-l Horia Bădescu. Nu am îndrăznit să-l rog să mă ţină la curent cu ce se întîmplă. Tot pe tine te rog, căci îmi vine mai la îndemînă. Dînsul se va reîntoarce la Bucureşti, după vacanţa de cinci săptămîni pe care şi-a luat-o şi pe care, probabil, doar parţial o va petrece la Cluj.

          Din cînd în cînd mă întîlnesc la Biblioteca Academiei cu D-l Mircea Popa. Tot aşa, din cînd în cînd, mai corespondăm.” (19 iunie 1999).

          O vreme am primit scrisori mai puţine, cu texte relativ scurte („nedemne” de-a le antaloga aici) semne absolut sigure că munca sa zilnică era grea , rutinieră… O carte poştală lămurea:

„Ploieşti, 24 decembrie 2001

                    Dragă Adrian,

          Poate că scriindu-ţi acum, cu ocazia sfintelor sărbători de iarnă, soarta corespondenţei noastre va fi mai bună. Eu îmi propun mereu o anume regularitate a ei. Dar, toată toamna, am navetat, zilnic, la Biblioteca Academiei, Institut şi Editura Univers Enciclopedic pentru volumul 3 (publicistică) al Opere-lor lui Caragiale şi n-am avut energia necesară pentru a pune şi altceva pe hîrtie decît note, bibliografii şi variante. Abia în decembrie, am început iar să colaborez la nişte reviste şi să rezolv cîte ceva din corespondenţa mereu amînată.”

          În continuare, presupun, munca sa îl ţinea departe de întîlnirile noastre epistolare fiindcă mi-a scris:    

        „Zilele acestea m-am gîndit de mai multe ori la tine şi îmi propusesem să-ţi scriu, căci ştiam că sunt debitor cu nişte răspunsuri. Evident că nu am găsit răgaz; navetă, împlinirea unor datorii presante […]”(14 martie 2002).                                                                                 

       O carte poştală cu un text, oarecum asemănător, a urmat după altele, la fel:  

„Îţi scriu, în sfîrşit, după multe luni de zile în care am tras la galere (volumul IV al ediţiei Caragiale: corespondenţa). Cele aproximativ 500 de note, cît mi-a revenit mie să fac, şi bibliografia (selectivă, totuşi), aproape că m-au covîrşit. Sunt epuizat ca sclavul de la vîsle…[…]. Ieri şi azi, ca să uit, am scris numai scrisori. (Ploieşti, 6 decembrie 2002).

          Or mai fi fost şi alte scrisori ? Nu cred că am rătăcit vreuna (ei, hai să zicem că poate voi mai descoperi într-un viitor vreuna sau două pierdute între file de cărţi), apoi tariful telefoanelor fixe devenind mai paşnic (ce păcat !) am renunţat la scrisori… Convorbirile erau lungi dar comode. O convorbire telefonică echivala cu două scrisori (adică o scrisoare „trimisă” şi o scrisoare „primită”). Spre deosebire de scrisori convorbirile telefonice nu lasă „urme” pentru „participanţi”… Păcat…

          Ajuns la Paris, de fapt la îndepărtatul aeroport Beauvais mi-am întîlnit fiul şi am pornit-o spre oraşul său. Pe drum, altul de fiecare dată, ca să vedem cît mai mult din surprinzătoarea Franţă ne-am oprit în pădurea de la Compiègne, am vizitat două cimitire militare din primul război şi înainte de-a ajunge „acasă” ne-am oprit la Reims. Am privit îndelung îngerul surîzător din portalul catedralei (una din multele Notre-Dame). Un înger care surîde contrazicîndu-l, de exemplu, pe Rilke. În vremea marelui război, se spune, militarii în trecere îşi făceau o fotografie cu îngerul… Se mai spunea că aceasta aduce noroc. Oricum aducea noroc, căci în cazul morţii combatantului familia primea fotografia… Era un semn, trist, că cel dispărut, a ajuns într-un tărîm mai bun, într-o lume în care se simte fericit…

          Pe la miezul zilei am ajuns la Troyes.

 Adrian Grănescu

*

          Mulţumindu-i editorului, bibliotecarului şi scriitorului special care e Adrian Grănescu pentru acest emoţionant florilegiu epistolar, îmi dau seama – la sfîrşitul lecturii – că nu am nici o fotografie cu Costache. Nu ne interesa să lăsăm „semne” posterităţii. Consumam şi eram consumaţi de un prezent ce părea fără sfîrşit…

            Am, însă, şi eu un număr de scrisori primite de la Costache. Cele mai multe sunt din anii şaptezeci, optzeci. Am ales una, ceva mai recentă, care nu numai adevereşte cele spuse mai sus de Adrian Grănescu, privitor la caligrafia lor, dar ilustrează şi „caligrafia” elegantă, îngrijită, atentă, generoasă a caracterului său, a sentimentelor lui de prietenie şi preţuire. O scrisoare care face dovada felului delicat şi prevenitor în care Costache te îndatora. I-am rămas, de altfel, îndatorat „insolvabil” pentru multe alte gesturi, între care unele chiar salvatoare de viaţă… ignorînd, cu o aparentă nepăsare, şi cu susţinerea necondiţionată a bunei, răbdătoarei şi devotatei sale soţii, eminenta profesoară de muzică Sanda Maistorovici, toate riscurile…

        Dar, iată „epistola”:

o scrisoare de la Harlav

*

       În urmă cu un an (un an lung, judecînd după „plecările” care i-au urmat, şi-i pomenesc doar pe cei pe care Constantin Hârlav i-a cunoscut şi preţuit: Andrei Bodiu, Mihai Sin, Ion Maxim Danciu, Cornelia Maria Savu, Sorin Preda, Alexandru Vlad…), tocmai din Suedia, am primit de la poetul Aurel Şorobetea, o altă epistolă, extrasă dintr-o corespondenţă mai cuprinzătoare şi foarte recentă cu Constantin Hârlav, conţinînd o emoţionantă evocare-confesiune a modului în care Costache a devenit şagunist. Avînd îngăduinţa lui Aurel Şorobetea (pentru care îi transmit toată gratitudinea!), reproduc şi aici şi acum acest text (datat 6 februarie 2014):

“Iubite Poete,
am ajuns elev la “Şaguna”, după ce terminasem clasa a VIII-a la o şcoală din vecinătatea Liceului. După a VII-a, la insistenţele unei mătuşi, soră a tatei, părinţii mei s-au hotărât să mă trimită acolo, în toamna 1964, “să mă facă cărturar” (!) – căci, vezi Doamne învăţam uşor, din clasă, nu aveam probleme cu temele, chiar dacă săpam cartofi, păzeam vitele, oile, adunam otava alături de tata şi de mama, eram şi eu… băiet. M-am înfăţişat binişor printre orăşeni ca şcoler de-a opta, chiar şi la fotbal. După examenul de absolvire, cumnatul tatei, mă sfătuia să dau examen la o şcoală profesională – multe şi bune atunci la Braşov -, dar eu, fără ştirea lui, m-am înscris la examenul de admitere la Liceul din vecinătate (îmi plăcea terenul din faţa clădirii, îmi plăcea Casa Profesorilor din părculeţul de alături, îmi plăceau elevii care treceau pe aleea diagonală a părculeţului, aflasem câte ceva despre Andrei Şaguna şi despre un vestit profesor de română, Ion Gane, tatăl fotbalistului, revenit la vatră de la Cluj (l-am văzut atunci prima dată, mi-a plăcut; mai târziu i-a predat română unui frate al meu la seral, la Săcele). N-am vrut să-i spun unchiului unde am dat examen de admitere, a colindat pe la toate şcolile, a văzut lista admişilor de la Şaguna, a venit acasă destul de mândru, căci eram în prima parte cu a treia medie în ordine descrescândă, şi a zis că o fi fiind ceva de capul meu. Ce a ieşit, în mare parte ştii…
Cu drag,
Const. Hârlav”
*
 
      Aşadar, un an fără Constantin Hârlav! Dar îl păstrăm în memorie şi în inimă şi îl găsim acolo unde el se simţea ca-n rai şi pe pămînt: în biblioteci, în cărţi, în dicţionare, în colecţii de reviste… De-acum, nu anii vieţii lui trecătoare îi socotim, ci contemplăm cu bucurie cum se depune eternitatea peste chipul lui surîzător…  Este ceea ce am încercat  aici, răspunzînd în acest fel, invitaţiei familiei:
 
 „Dragii noştri,

Purtând în suflet pentru totdeauna icoana blândă şi smerită a soţului şi tatălui care a fost CONSTANTIN HÂRLAV, vă reamintim că pe data de 21 martie 2015 se împlineşte un an de când acesta ne-a părăsit şi s-a mutat la ceruri.

Slujba Parastasului de Un An va fi săvârşită la Biserica Sf. Vasile din Ploieşti şi apoi la mormântul din Cimitirul Viişoara. Praznicul va avea loc la Restaurantul „Caraiman” din Piaţa Mihai Viteazul Ploieşti.

Cei care l-au iubit şi preţuit pe dragul nostru Haki sunt invitaţi să fie alături de noi, pentru a-i cinsti cum se cuvine memoria. 

Vă aşteptăm! 
Sanda şi Vlad Hîrlav-Maistorovici „
 
Anunțuri
Posted in: In Memoriam