Magda Ursache despre „gogitaţiile” din „scara blogului” lui Vasile Gogea

Posted on Martie 24, 2015

13



Magda URSACHE:

magda_ursache_04

 

„A sta drept în nedreptate”

          „Fundamental este ca nici un partid să nici nu-şi imagineze că ar putea «controla» în vreun fel o revistă de cultură! A pune cultura în slujba politicului este o intreprindere nu doar periculoasă, dar de-a dreptul criminală”.

                    Vasile Gogea

cop scara

        „A sta drept în nedreptate” e chiar brandul Gogea, cules de pe blogul său, unul dintre puţinele bloguri curate şi luminate pe care le deschid. Nu sunt fană a blogului, „hîrtieră” (mulţumesc, Răzvan Supuran!) cum mă aflu, dar urc scara virtuală a lui Vasile Gogea. Îl urmez şi-n cyberspaţiu, ba chiar îi mulţumesc, în felul lui Dorin Tudoran; „Blogdaproste!”.

       A spune ce gîndeşti e un drept, dar şi o obligaţie de care scriitorul s-a achitat de multişor poveste. A rezistat urmăririi Securităţii clujene din ’75 pînă-n ’80 , ca apoi să parcurgă din nou, pînă-n 1989, cele 4 etape:

  1. identificat de „lucrătorii operativi” din Braşov ca „subiect viu”; 2. culegere de „acte” – argument pentru deschiderea D.U.I.; 3. „luat în lucru”; 4. „lucrat pentru a fi rezolvat”, adică anihilat. DUIos, cum ar spune alt refuznic al socialismului „multilateral dezolat”, Luca Piţu. Eu, fiul lor. Dosar de Securitate de Dorin Tudoran e carte nu citită, ci trăită de Vasile Gogea, ani în şir. Vîrful terorii a fost în ’87, cînd, ca participant la revoluţia anticomunistă a Braşovului cerînd alegeri libere, urmărit de securoi înarmaţi, a reuşit să sară, Dumnezeu din cer ştie cum şi Securiţica, peste un zid de trei metri şi să se piardă într-un cimitir protestant. Întreb: or fi trecuţi în Raportul final cei 61 de anchetaţi şi condamnaţi în acel noiembrie ’87?

       „Ceea ce e evident trebuie spus direct”, notează V.G. la pag,. 171 a volumului La scara blogului. Jurnal dedus (2010-2014), Charmides, 2014. Gogea’s blog este o oglindă-cristal, nedeformantă, a evenimentului; Gogea’s blog este o oglindă critică, aşadar blog egal reflexie, reflectare. Cînd nu mai e chip altfel, aruncă dexter, peste umăr, ca-n basme, în calea balaurului, oglinda. Balaurul? Minciuna cu 7 capete: „Pentru ca o viaţă să se lege într-un destin, ea trebuie să răspundă provocărilor exterioare sprijinindu-se exclusiv pe temeiul adevărului şi al legilor morale. De aceea omul îşi poate intui destinul numai în măsura în care îşi recunoaşte reperele morale”, scrie cronicarul de blog.

       Spus chiar cu sintagmele sale despre Ştefan Manasia, care i se potrivesc – mănuşă: V. Gogea este un răzvrătit decent, un rebel avînd în sac rezerve de respect pentru cine îl merită. Sau, ca în portretul oximoronic al lui Dorin Tudoran din cuvîntul însoţitor/ lămuritor: luptător tandru ori moralist nemoralizator. Dacă ar fi să completez privirea asta oximoronică, inspirată fiind de coperta plachetei Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), Charmides, 2014, l-aş numi melc cu şenilă şi nu oarecare, ci un Adeodatus ursachian, care nu greşeşte direcţia.

       În obrazele neroşite, pamfletarul nu zvîrle sticluţa cu cerneală violentă (ca „nepot de litere” declarat al lui Nenea Iancu). Iaste Boier, aşa cum îl certifică Luca Piţu? Iaste. Nu dă cu barda argheziană, preferînd bisturiul fin. Iată: „Uneori rămîi flămînd şi în faţa unor bucate delicioase. Din cauza tacîmurilor nespălate… Cu toată «pohta» ce-o aveam, regret, dar nu pot «înghiţi» aşa ceva! Să mă ierte vechiul meu prieten, Vladimir”. Ce nu serveşte şi nu mestecă e Legea din 2011, decretînd 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului, iar 21 decembrie, ziua Memoriei Victimelor Comunismului din România, distribuitor de veselă fiind V. Tismăneanu. Şi cum ar putea fi altfel dacă procesul a condamnat oficial şi oficios comunismul ca ilegitim şi criminal, însă fără urmări penale. Andrei Ursu, fiul lui „Babu” a intrat în greva foamei pentru a i se face dreptate tatălui, inginerul ucis de torţionari pentru că ţinuse în sertarul biroului un jurnal şi o colegă de serviciu îl turnase ca sărit din linia partidului. Şi pentru că nebănuite sunt căile cenzurii (corect politice?), în lista revistei „22” nu apar, ca susţinători ai protestului, numele lui Dorin Tudoran şi Liviu Antonesei. În cuvintele lui Gogea: „Nu ştiu de ce (poate că ştiu, însă nu ştiu că ştiu”). Trebuia să se întîmple „purificarea listei semnatarilor”, cum scrie L.A. pe blogul lui D.T.? De gogitat la asta: cenzura funcţionează, ce-i drept mai subtil decît pe vremea cînd „cititorul” indignat din fabrici şi uzine opina contra unui om norocos: Octavian Paler.

       Ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat: anticomuniştii sunt dezbinaţi, în timp ce propagandiştii, vegheaţi de steluţa (roşie) cea de sus, de pe Kremlin ori de pe Casa Scînteii, nu numai că au căzut pe moale în decembrie ’89, dar s-au repoziţionat, după răul făcut, în oameni de bine. În ce-i priveşte pe informatori, oho, jubilează la ştirea că Walesa a fost şi el agent al SB (Securitatea polonă). Dacă şi Walesa…

       Motto-ul blogului lui Dorin Tudoran? „În România se întîmplă mereu lucruri foarte interesante pentru că nu se întîmplă niciodată ce trebuie”, ceea ce trimite la discursul lui Camus de la nobelizare, care îşi dorea, înţelept, să trăiască într-o epocă neinteresantă. În tranziţie, omul nostru din Anvers a ajuns fruntea frunţii, ginerii lui Dincă-Te-Leagă deţin un imperiu financiar, întrecuţi doar de Bică Postelnicu, nepotul celui care se declara dobitocul lui Ceauşescu şi măcar era sincer. În acest vacarm postsocialist, vocea lui Vasile Gogea se prinde pe unde lungi. Jurnalul dedus e un jurnal de traces în memorie, împotriva oamenilor gume, care „şterg adevăratele urme”.

       Tema mare, gravă e lipsa: lipsa justiţiei, lipsa reacţiei societăţii civile, lipsa spiritului critic, lipsa moralei, lipsa solidarizării, lipsa de măsură, de smerenie, de onestitate, de decenţă… lipsa… lipsa… lipsa…

       De salubrizare morală avem nevoie grabnică. Trambulina PCR, pe care au folosit-o scriitorii-activişti, s-a multiplicat: trambulinzii au multe trambuline, la alegere şi la schimb (pe vechi: rotaţia cadrelor). Sigur că, pentru a ajunge la manete, la butoane sau cum vreţi să le spuneţi, e nevoie de tupeu (la unii, bilingv) şi de impostură. Clasa noastră politică le deţine pe ambele. Normalitatea întîrzie, speranţele că s-ar îndrepta ceva sunt… asomate. Politica lui Băsescu, „Să trăiţi bine!”, n-a fost o politică a binelui comun. Tot pe loc, pe loc, pe loc, Boc a închis spitale, vrînd „să optimizeze mortalitatea”, cum ironizează V. Gogea. Omor planificat sau ce? Iar unul dintre intelectualii aeronautici, Mircea Cărtărescu, „ne minte” deloc poetic, prezentîndu-l pe obositul, dezamăgitul, nervosul preşedinte nevoit să conducă, bietul, „o ţară de mîna a doua”. Pe Emil l-a învins Secu, pe Traian, ţara bolnavă. Păi „daţi-i medicamente”, află soluţia bloggerul est-etic. Şi iată-l mînuind din nou, decis, bisturiul:

       „Domnul Cărtărescu, cu figura sa ingenuă, este, în fapt, reprezentantul perfect al celui pierdut între pro şi contra” (sau procontra, vorba bătrînului Creangă, nota mea, Magda U.). Cine mai ia „bonus de la pro”? Levantinii. Mai exact, tinichigeria levantină.

       Da, frate Gogea (apelativul nu-i familial, ci un semn că mi-aş dori să intru în familia Gogea, a celor care nu confundă echipa cu gaşca), trebuie diferenţiat net între a fi complice şi a fi solidar. Nu poţi fi solidar cu privilegiaţii puterii, ci complice. Nu poţi fi alături de cel care i-a chemat pe mînuitorii de tîrnăcoape, să-i lovească în cap pe alteri, cum nu poţi fi alături de preşedintele celor o mie de specialişti în devalizarea economiei naţionale. Deşi un progres s-a făcut, recunosc: s-a trecut în deceniul ultim de la şpaga în caltaboş la şpaga în milioane de euroi.

       O urgenţă morală şi patriotică, aşa cum au văzut-o semnatarii „Declaraţiei de la Zürich”, ar fi fost solidarizarea anticomunistă pentru curăţenie pascală. Numai că emanaţii nu s-au speriat nici de 3,5 milioane de semnături pentru Punctul 8, cum nici marinarului nu i-a păsat de 7,5 milioane de voturi contra. Traseul impus de Iliescu? De la ilegalişti la ilegalităţi. George Şerban a murit, la fel Constantin-Ticu Dumitrescu, lustraţia nu s-a întîmplat. Pledoariile pentru utopia continuu criminală se înmulţesc şi ce-i mai trist e că vin dinspre tineri care n-au crescut în grădina lui Dumnezeu-Popescu. Bătrînii, da, mai pricep: cei însărcinaţi cu „munci de răspundere”, după pilda Dumnezeului lor, afirmă că nu regretă nimic din ce-au făcut. Şi ce-au făcut? Au contribuit din plin la „delirul cultului personalităţii” nulităţii şi i-au presat, din posturi de conducere, şi pe ceilalţi s-o facă. Atîta tot!

       Vasile Gogea, fostul referent literar al Teatrului din Braşov, nu rămîne privitor ca la teatru. Se implică, aşa cum s-a implicat, curajos, cînd eram paralizaţi moral de F-ul comunist (citiţi FRICA). Diagnosticul său din iunie 2010?: „degenerarea antropologică în întregul ei a «animalului politic» contemporan”, şi-l aprob iarăşi pe prefaţatorul său: reaua credinţă impune bisturiul.

       Românul care are nevoie de modele sociale, culturale, familiale le găseşte pe Gogea’s Blog, jurnal pentru minte, inimă şi literatură. Găsiţi în el evocarea „Moşului”, Ion Gavrilă-Ogoranu, „Obiectivul Negoiu” pentru Securitate. L-a numit astfel constatîndu-i înălţimea? Gogea se cutremură devastator la Sighet, în Memorial, leac pentru amnezici; Gogea ne aduce aminte că avem un Jan Palach în Liviu Corneliu Babeş, care a aprins torţa antitotalitară din trupul său: „Vom muri şi vom fi liberi”.

       Rostit are şi acceptul de rostuit: primatul e al eticii, fără a umbri/ neglija esteticul. Gogea are un stil (care e omul), un „gen gogematic” după Luca Piţu, avînd ca specii gogema şi moftema. Gogealetele pornesc din caragialete. Din rădăcina seismogramă cresc gogeagramele de centru seismic. Există, vă asigur, limba gogă, a lui „Vasile I Năsgogitorul”, care „năsgogeşte” inimitabil. Oftalmoftologul dă la iveală moftema, eseistul – ipote(nu)za, poetul – proiema, propoieziţia. Favorita mea? „Din umbra umbrei ce-a apus/ un glas ca tunetul a spus:/ Nu-i viu cel care n-a murit,/ Nici mort, dacă nu este” (Psalm).

       Filosoful merge la braţ cu Hegel, cu Mircea Florian, cu Ion Petrovici, cu Cioran; criticul de poezie merge la braţ cu Ion Zubaşcu, Vasile Muste, Madi Marin, criticul de proză – cu Gheorghe Crăciun, cu Mihai Sin, diaristul, cu jurnalistul fără jurnal, Ion Dezideriu Sîrbu. Alte exemple de „lecturi empatetice”? „Monicii”, Şerban Foarţă, Pavel Şuşară, Radu Săplăcan… Pe prieteni îi caută (şi-i găseşte) din Boian în Vatra Dornei, din Ardeal în Bucovina lui Vasile Tărîţeanu. Om bun ca pomul bun Vasile Gogea şi RAR, ca Radu Anton Roman. Loialitate, dar mai ales generozitate e formula. Spune-mi pe cine citeşti ca să-ţi spun cine eşti. Pe Părintele Stăniloae, pe Cardinalul Todea, pe C. Coposu, pe Elisabeta Rizea, pe Paul Goma, pe Vasile Paraschiv, pe Doina Cornea îi iubeşte.

       Spunea V. Gogea despre Mihai Sin că „«marile mize» se cîştigă «aşteptînd». La margine sau chiar în afara ierarhiilor. Avînd ca reşedinţă doar propriile teme şi obsesii”.

       Cu aerul lui de sfîntuleţ din icoane pe glajă, Vasile Gogea seamănă cu Bătrînu meu. Nici în ochii lui Petru Ursache performerul social (care se laudă cu medaliile de Cavaler al Culturii primite înainte şi după Ceauşescu) nu era de invidiat, ba dimpotrivă. Gogea a scris Tratat despre înfrînt, dar n-a fost înfrînt. Nu l-a înfrînt lipsa premiilor literare răsunătoare, n-a avut nevoie nici de funcţii publice, nici de tinichele de merit. S-a vrut susţinut numai de cărţi.

       Aş încheia cu ultimul mesaj venit de la Ion Zubaşcu:

      „Ceea ce faci tu tinde să devină instituţie de cultură, de informare promptă, de abordare a unor teme majore şi evaluarea lor cu discernămînt”.

      Aşa este. Bătălia cu praful depus pe memoria colectivă e grea. Spune autoironic bloggerul: „Şi nici eu nu mai am decît un dinte”. Dar îl are. E un dinte ascuţit contra uitucilor şi mincinoşilor.

     Oare ce mai gogitează chiar acum Gogea? Deschideţi ordinatorul!

___________________________________________________

Text preluat cu îngăduinţa Doamnei Magda Ursache, fiindu-i astfel sporit îndatorat, din cel mai recent număr al revistei ACOLADA, 3(88) martie 2015, pe care vă invit să-l citiţi, dînd un click aici: Acolada 03

 

Anunțuri
Posted in: Ex libris