Ioan Groşan, „observator cultural” „la scara blogului”!

Posted on aprilie 3, 2015

4



Blogul salvator*

Ioan GROŞAN

ioan-grosan
        Îl cunosc pe Vasile Gogea de 40 de ani. Student strălucit al Facultăţii de Filozofie de la Universitatea clujeană „Babeş- Bolyai“, cu lucrări de seminar din care, după ce junele lor autor a fost mătrăşit de la cursurile de zi, au cam ciugulit unele cadre didactice, Vasile a dus, pînă în decembrie ’89, o existenţă de underground, mereu cu „organele“ pe urmele lui. (Apropo de sus-pomenitele eseuri: îmi amintesc de unul vorbind foarte original despre „prometeismului tînărului Marx“). După 1990, meritele lui de opozant al regimului ceauşist au fost pe jumătate recunoscute, dar cred că autorul Scenelor din viaţa lui Anselmus a fost rapid dezamăgit de felul în care au fost deturnate nobilele idealuri ale Revoluţiei în folosul noii nomenclaturi şi, împins şi de alte motive, s-a mutat de la Braşov la Cluj. Probabil că dezamăgirea aceasta va fi fost şi cauza pentru care, timp de cîteva luni, Gogea a căzut – cum să zic? – în patima boemei. Cu atît mai spectaculoasă a fost „revenirea (lui) la normalitate“, şi am convingerea că lucrul acesta se datorează (şi) noilor mijloace de scriere şi mai ales de comunicare, în toate formele lor: Internet, Google, e-mail, Facebook, Skype, bloguri etc.
cop scara
       Eu am anumite reţineri faţă de tsunamiul ăsta internaut, fiindcă îmi pare că el, dincolo de recunoscutele, incontestabilele avantaje, încurajează şi scoate la iveală, cum nu s-a mai întîmplat niciodată pînă acum, multă mediocritate. Dar lui Gogea i-a făcut bine: şi-a regăsit cadenţa scrisului, ironia şi autoironia, fina observaţie literară şi sociopolitică, eleganţa formulărilor etc. Şi toate aceste calităţi se văd limpede în volumul de faţă, La scara blogului. Jurnal dedus (2010-2014), de la Editura Charmides, prefaţat inteligent şi generos de un alt „blogger“ foarte cunoscut, Dorin Tudoran.
 
       Ceea ce mă impresionează în paginile celui care a scris Tratat despre înfrînt este tocmai victoria temeiniciei observaţiilor sale, indiferent dacă acestea au în vedere fenomene sociale, politice etc. ale României de azi, figuri mai mult sau mai puţin politice, cărţi, expoziţii, manifestări literare şi, mai ales, prieteni, în viaţă ori – vai! – deja dispăruţi, cărora le face tulburătoare portrete. Cum sagace observa Dorin Tudoran, poziţia autorului e totdeauna una morală, dar niciodată moralizatoare.
 
       Mi-l şi imaginez pe Vasile ţintuit pe scaun în faţa ecranului şi-a tastaturii (cum se ţintuia altădată la fosta Arizona sau fostul Pescarul, croind la planuri din cuţite şi, cu precădere, pahare…), transmiţînd lumii mesajele sale, semnalînd ici naşterea unei cărţi, colo încă o moarte. Are un stil clar, concis, mergînd direct la ţintă, fără farafastîcuri stilistice, cu o impecabilă ţinută a rostirii şi, nu o dată, cu un umor devastator. În sensul ăsta, citez un fragment legat de obligata mărire a cutiei sale poştale: „Doamne, cîtă fericire mi-a fost vîrîtă în cutia poştală de Paşte! […] Deputaţi şi senatori, primari, preşedinţi de consilii judeţene, consilieri, candidaţi, partide politice, primăria, ONG-uri, fundaţii, regii autonome, bănci, societăţi comerciale, de asigurări, super-magazine – toate mă asigură că-mi doresc fericirea şi mă asigură că lucrează din greu pentru ea. Aproape îmi vine să cred că fericirea mea […] depinde de dimensiunile cutiei mele poştale, cutie în care nu plouă, nu ninge. Dar, nu ştiu cum, se transformă tot mai mult într-un black box mai enigmatic chiar decît hardul calculatorului meu! Pentru că, de îndată ce ai scos fericirea din cutia poştală, viaţa cotidiană, măruntă, umilă şi cumplit de reală se şterge undeva cu ea şi cascada dezolării, dacă nu chiar a disperării, se porneşte asurzitor. Nefericirea nu are nevoie de cutie poştală pentru a-ţi umple casa. Totuşi – îmi spun – trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu pentru că încă n-am primit felicitări şi urări de fericire de la… Pompele funebre!“.
 
       Şi ca să închei şi eu în acest „spirit de glumă“, cum se zicea pe vremuri, îmi aduc aminte că, probabil din cauza stresului continuu în care trăia, lui Vasile Gogea nu-i rămăsese în cavitatea bucală decît un dinte. (De aici şi celebra lui, în Cluj, expresie: pastă de dinte). Eu unul nădăjduiesc ca în cele din urmă, cu ajutorul drepturilor de autor de pe această carte, plus alte eventuale premii, Vasile să-şi pună în ordine, dacă n-a făcut-o pînă acum, întreaga dantură. Ca, acolo unde e cazul, să „muşte“ şi mai bine.
___________________________
 
*
28 02 2011 Bookfest 023
 
 Împreună, la Bookfest, 2011
*
Posted in: Ex libris