„Zori de Paşte”, cu Andrei Zanca, pe insula de pe Neckar, la Heilbronn

Posted on Aprilie 12, 2015

1



a z

 

 

 

 

 

ANDREI  ZANCA:

Zori de Paşte

 

de la întunecarea soarelui

când am ucis ceea ce ne îngăduia să trăim

până înspre zorii de Paşte în care ne spălăm

 

mâinile, gleznele prinse în cătuşe de teamă

voind a fi ce nu suntem, nevoind a fi ce suntem

atât de morţi încât nu putem decât ucide

 

atât de distruşi încât nu putem decât distruge

atât de jignitor adevărul încât doar demonii au recunoscut Fiul

când nu păcătuim, ci suntem.

 

să începem deci cu noi, spre a nu trăi

sub masca iubirii aproapelui

ratarea noastră-n iubire

spre a nu fi în stare de milă

decât însoţiţi de nebănuite frisoane de cruzime

 

spre a nu întâmpina înlănţuirea

cu ascunsul imbold al posedării

spre a nu întinde o mână de ajutor

doar spre a ne polei chipul

 

deopotrivă ce îngerii nu pot deveni oameni

nici noi a ne îngeri nefiind în stare

să unim aşadar regnurile din noi, cum ei

lăsându-şi barca şi plasa pe mal l-au urmat

deîndată

 

nouă, însămânţându-ni-se din copilărie teama, cumsecădenia

şi-ncet te blestemi pentru orice pornire firească

sfârşind a-ţi spăla mâinile ori de câte ori încerci a fi tu însuţi

şi-n jur doar semeni fără de chip, groaza de a nu fi trezit.

de a fi lăsat în zumzetul limbii mutilate

ferecându-ţi inima

 

nu aparţinem nici unuia. nimănui.

doar spaima

ne leagă

huind

străin, odată cu masca gloatei

 

căzând între privirile docţilor

pe dalele din capernaum

unde vindecarea posedatului nu era decât strivirea turmei

între împărăţie şi groaza

 

instituită de sutană – javra ce nu lasă boii la fân, însă

nici ea de-atâta zdroabă nu se-nfruptă

groapa spoită în care smeritul smochinit de litere

a învăţat să iubească

 

dezvăţându-se mai apoi într-o lume a ochilor de peşte

de care ne agăţăm ca morţii

în giulgiul iubirii până ce ea însăşi urlă înnebunită

pe ecrane din difuzoare contaminând

 

ziua cu noaptea din turle şi catedrale şi celelalte

uzine ale domnului, tot atâtea cărări de teamă

între eu şi noi

 

dezicându-ne spre a trăi mai departe

aplecarea noastră pentru regatul crucilor

întotdeauna la adăpost de sine

 

mereu dară mereu doară mereu dacă

când pielea noastră-i ciuruită de nepăsare lumii

mai e unul fără de lepră?

 

ori e doar erupţia în miasme a spaimei organizate

o neştiută ruşine născând gratiile însingurării

învinuindu-ne în taină. suspectându-ne de departe, sfâşiaţi

de recluziunea luminii

în hăul

din noi

 

în era de gheaţă întinzându-se lent, unde e mâna

fără de tremurul fricii?

 

nu fiindcă o voieşte. întru netulburare, iată

unde întemniţatul este mult mai presus decât

pietonii constipaţi de suspiciune şi spaimă

taţii şi fii, toţi cei

ce denumindu-se nu-şi mai aparţin.

 

cei care la fiecare pas îşi pomenesc odraslele, consoarta

de parcă nu s-ar şti în taină de pe acum dispreţuiţi

tocmai de aceştia din urmă

cu toţii bolnavi de ieri. ascuns, neştiut reproş, totul.

 

şi oare nu sunt bolile reculegere, căi de dezumbrire

copilul meu, o agrăire

ce-i vamă poverii

coborâte prin

acoperiş

 

trecând răspunderea unei vieţi în mâinile de cealaltă parte

slăbitele mâini ale turmei

trecându-şi cu binişorul

momeala, ura de sine

vieţile netrăite

 

omu´nijeu. şi-o spune doar femeia hotarelor.

omul acesta, cu zorile şi chindiile lui

cum Fiul Omului îndemându-ne a ieşi din încolonarea

înfiripată de teamă şi delăsare

unde orice pocăinţă nu e rodul întâmplării

e deszăgăzuire.

 

graţie poverii brizei din zborul păsării.

luând-o pe urmele omului băutor de vin

prieten al vameşilor şi al păcătoşilor

 

prin pulberea drumurilor, să suflăm

să suflăm, aşadar, în cenuşa din noi

 

unde lumea e legată în doage de teamă

la cununia dintre povara lutului şi alizeul nesfârşirii

spre a ne reîntoarce, părăginind blestemul lui doi:

înapoi deci, în ghetoul fricii. între noi, cei de neosebit.

 

unde se cere ascultare

unde în locul căutării se cere acceptarea

unde se preferă menţinerea, nu găsitul

unde ce a fost, e mereu mai bun decât ce este

 

iar ce este mai bun decât ce-ar putea fi

unde fanaticii şi bigoţii se simt în apele lor, cum

să înviorezi viaţa închegată în celulele

aşteptând, fiecare, să cedeze o literă

cărţii înscrise-n tine aidoma amprentei

 

poate cumsecădenia atât de îndrăgită să fie

steaua cea mai îndepărtată de dumnezeu, aidoma

domnului K., cel nedumerit în faţa legii, câtă vreme

vom fi condamnaţi a ucide pe cel liber, a strivi

netulburarea, atunci când cu groază le întâlnim ?

 

să fie aşadar încrederea în sine, prima fisură a legii…

să nu ne minţim. L-ai fi urmat atunci?

 

poate, mult trâmbiţata suferinţă nu trebuie trezită.

e deja călăuză, când în felul rostirii se despoaie Viaţa, tu

în primejdie de pe acum, tot mai departe

de Ţara Olarului în care

zace

teama

ca un linţoliu

 

într-un abur de molitvă

peste topenia ce bântuie printre robii ei, iobagii opiniilor

unde mulţimea e sălaşul demoniei în care te scufunzi

spre a nu te decide, după cum teroarea începe

 

în numele familiei

în care se preferă masca de gaze, aerului

spaima, o instituţie. letargie a inimii.

milostenia nefăcând parte din inventarul cancelariilor.

noi împotrivindu-ne mereu unei Întâmpinări, cum fata

împotrivindu-se împreunării, ce-n taină şi-o zbiară

 

cum posedatul de la Genara

înspăimântat de vindecare

dorindu-şi adăpostul spaimei

 

şi-s doar valurile ei din noi

cum potolirea furtunii pe Ghenezaret

aidoma terapeutului ce duminea ieşea pe arătură

slobozind un prelung răcnet de descătuşare peste fâneţe

de scăpau ţăranii coasa luând-o spre casă de frica necuratului

demonilor rugându-se a intra în turma porcilor

greaţa, ce te potopeşte în faţa Jovialului

 

obrazului rozaliu, zâmbetului obscen al marilor lumii

pe coperţile de istorie, din portrete, de pe ecrane

aflaţi dincolo de mărunta vină a crimei:

 

să preschimbi mizeria celor mulţi într-o strategie

să ne dăruim atunci încrederea grăuntelui.

zorilor de Paşte locuindu-ne

 

Anunțuri