„Corupere” şi… „exemplaritate democratică”, dar la Oedip!

Posted on Aprilie 14, 2015

7



Despre coruperea lui Oedip

 Lucia Gogea

 Fagles

            ”Aşadar, îţi baţi joc de orbirea mea? Îngăduie-mi să-ţi spun aceasta. Tu, cu ochii tăi preţioşi, nu vezi corupţia din viaţa ta…, este traducerea noastră, după versiunea în engleză, a clasicistului american Robert Fagles, pentru „Oedipus Rex”, de la Penguin, din 1984:

           So, you mock my blindness? Let me tell you this. You [Oedipus] with your recious eyes, you’re blind to the corruption of your life…”, mai vioaie, mai acordată aici cu vorbirea prezentului decât traducerea din „Oedipus Tyrannus” a scoţianului Sir Richard Claverhouse Jebb, de la Cambridge University Press, din 1887, dar folosită ilustrativ pe parcursul analizei noastre:

And I tell you, since you have taunted my blindness, that though you have sight, you do not see what a state of misery you are in, or where you dwell, or with whom.”.

Jebb

            Astfel sună, pe baza a două variante de traducere din greacă semnate, la interval de aproape un secol, de autorităţi în materie, replica de la 412 – 414 din tragedia sofocleană “Oidipous Tyrannos”, rostită de profetul orb Tiresias, care “vede”/ cunoaşte ceea ce Oedip încă nu poate, deşi crede că vederea îi este intactă, neviciată!

Şi, supoziţia coruperii lui Oedip se asociază în mintea ascultătorului cu întrebări legitime de felul: La ce corupţie se face aluzie? Se referă la un singur fapt ori la mai multe ? Care ar fi acestea, dacă, totuşi, ar fi mai multe? Sunt ele interdependente ori relativ independente? Care sunt agenţii capabili de acţiunea corupătoare pe parcursul desfăşurării conflictului scenic? Care sunt împrejurările de viaţă ale eroului afectate de atari agenţi corupători? Sunt din afara persoanei tebanului ori sunt forţele lui intrinseci, obscure şi ascunse înţelegerii? Sunt scăpări de sub control raţional sau primitive impulsuri instinctive? Acţionează ca defecte vulnerabile ale unei existenţe imperfecte ori exprimă o intenţie vinovată? Simple erori sau vină ? Vină tragică sau vină cu vinovăţie? ş.a.m.d.

Verbul “a (se)corupe” e versatil după criteriul sursei de provenienţă a acţiunii. Dar, fie direcţia din afară, fie dinlăuntru, el orientează semantismul înspre dimensiunea fizică, psihică sau morală a persoanei pentru a traduce o denaturare ca deformare, viciere, degradare, alterare, stricare sau o modificare în sens rău ca seducere, sminteală, pervertire, abatere de la corectitudine, datorie ca abuz de putere, pierdere a integrităţii sau a purităţii.

Îndrăznesc să afirm că prin cuprinderea în condiţia regală a unui evantai de nuanţe ale coruperii in actu, complexitatea compoziţiei tragice sofocleene se arată cu prisosinţă, şi numai sub acest aspect, singulară. Pentru că, Oedip e construit, de jos în sus, de la planta piciorului la raţiune, de la intenţie şi atitudine la gesturi şi fapte, de la ereditate la relaţionarea socială prin mecanismele volatile ale coruperii. Cu alte cuvinte, el creşte, se dezvoltă, epuizează un climax în evoluţia fiinţei muritoare, drapat în hlamida deasă şi pestriţă ţesută de iţele feluritelor coruperi alcătuind, în mod compact, contextul complex al naraţiunii, plasa legăturilor direct cât şi indirect sesizabile, deseori ascunse, dar conţinute.

Cert este că în ceea ce îl vizează pe Oedip, coruperea are amploare totală: îi atinge corpul, mai precis laba piciorului, îi modifică mersul, traiectoria prin viaţă, apoi se extinde asupra simţurilor, trăirilor, asupra atitudinii şi raţiunii sale, ca să dea socoteală pentru întreaga lui existenţă, în final. Iar trasele coruperii în ansamblul ei sunt încifrate în numele său. Dar nu acel nume ales şi dat de către părinţi cu speranţa pentru viaţa viitoare bună a nou-născutului, deoarece cuplul Laios-Iocasta l-a privat de acest drept, atunci când l-a condamnat la moarte pe muntele Chitaeron. În cazul său, numele indică identitatea dintre natura şi destinul său. Două picioare deformate monstruos de către părinţi îi sprijină „călătoria” vieţii. Măsura lor viciată denaturează realizări înfăptuite cu bună intenţie şi cu nobleţe pentru semeni. Îl obligăsă se vadă pe sine”, să devină Oidipous, literalmente „cel ce îşi vede piciorul”, adică „are sapienţă” deşi nu mai vede, dar poate să se contemple în suferinţa care îl copleşeşte ca să fie noimă pentru umanitate, un métron cultural al ei. Tâlcul numelui Oedip se lasă, aşadar, căutat şi descoperit între condiţia de condamnat la moarte şi de fiinţă liberă.

Într-o cronologie istorică şi culturală, în creaţiile tragice ale grecilor, ereditatea este legea nonliniară a continuităţii valorilor, modelelor, atitudinilor, comportamentelor dezirabile social care domină personajele după criterii felurite, în măsură diferită. E o formă de supradeterminare stereotipă în individ a voinţei, a intenţiei, a dorinţei pe care mentalitatea colectivă o insinuează ca iraţionalitate provenind de la Zeus, Moira, Erinii. Conform exegezei lui E. R. Dodds din volumul The Greeks and the Irrational (Ediţia în limba română cu titlul Dialectica spiritului grec, Editura Meridiane, Bucureşti,1983), reunind suita celor 8 conferinţe ţinute în anul 1949 la Berkeley din California, tragedia tebanului este încă puternic determinată de “conglomeratul moştenit”. Deşi, ca vârstă culturală, aparţine “culturii vinovăţiei” şi e ulterioară “culturii ruşinii” pe care o ilustrează Iliada lui Homer şi personajele lui Eschil.

Faptele omeneşti au fost împovărate cu vinovăţie, spre deosebire de cele ale zeităţilor, încă din perioada la care se referă Homer, etichetate ca reprobabile prin comparare cu modelul social de acceptare. Dacă ne referim la Oedip, acesta e legatarul unei moşteniri irepresibile la nivelul originii neamului său, maculate de sângele vărsat de neamul labdacizilor, de la bătrânul Agenor la Laios, în cele mai felurite împrejurări de viaţă, de antecesori impetuoşi, tiranici, dominaţi de instincte criminale, vinovaţi mereu de hybris.

Vom lua aici în discuţie două manifestări ale coruperii fizice şi mentale.

Primul act biografic de corupere este privarea de dreptul la adopţiune, fapt întâmplat în a treia zi de la naşterea lui Oedip. Amintindu-şi profeţia divină Laios nu îşi mai recunoaşte urmaşul transformându-l în renegat. Conform unor obiceiuri străvechi practicate în spaţiul balcanic, în primele trei-cinci zile de viaţă, la ritualul de recunoaştere şi adopţie, în faşa nou-născutului se fixau omene însoţitoare ale proiecţiilor de viaţă, simboluri purtătoare de destin. Dar, în locul lor, cuplul regal, care deşi fusese prevenit de Pythia în legătură cu o progenitură ucigaşă şi incestuoasă, în excesul pasiunii a ignorat profeţia şi a comis hybris la adresa zeilor, iar acum, cu asupra de măsură, decide sacrificarea copilului. Laios îi leagă gleznele picioarelor, Iocasta le străpunge cu un ţăruş şi împreună comit actul de corupere fizică. Astfel, se face că în numele de “picior umflat”, “groaznic” al tebanului “este legatdestinul său, dar potrivnic obiceiului! Pentru că, progenitura reflectă consecinţele circumstanţelor iniţiale ale poveştii sale de fiinţă muritoare, împrejurările victimizării sale şi ale denaturării intenţionate a trupului pentru tot restul vieţii. Din această deformare respingătoare, hidoasă chiar, fiinţa şi existenţa sa se vor amplifica în corupere.

oedipus-sphinx

Un context al dificultăţilor în identificarea, observarea şi discriminarea specimenului de corupere psihică ce îl cuprinde pe Oedip, cel public supranumit   “ghicitorul de enigme” după alungarea Sfinxului, este înscenat de către Sofocle de la 447 la 461. În timp ce tirada celor 14 replici neîndurătoare a lui Tiresias dezvăluie abominabilul din fiinţa şi existenţa sa, Oedip se retrage ca şi cum ar fi fost surd, mut şi resemnat înaintea destinului. Bernard M. W. Knox, în studiul intitulat “Sophocles, Oedipus Tyrannos 446: Exit Oedipus?”, prezentat la Center for Hellenic Studies, în septembrie 1980, publicat în Roman and Byzantine Studies, Winter 1980; 21, 4; postat în Periodicals Archive Online pp. 321 – 332, analizează câteva poziţii critice formulate începând încă din secolul al XVIII-lea. Rigurosului raţionalist nemulţumit, Voltaire, e.g., autorul propriei versiuni Édipe, i se pare de neacceptat că: “Cet Édipe qui expliquait les énigmes n´entend les choises les plus claires…”(idem, p. 322, nota 1). Să observăm cum la 368 îl acuzase explicit pe Tiresias de lipsă de înţelepciune întrucât acesta îl numise la 363: “ucigaşul omului al cărui asasin îl caută”, la 367 îl învinovăţise de nenorocirea relaţiei incestuoase în care se afla, deşi mai înainte, la 359, în urma blamului de “renegat al locului” de la 353, şi din nou la 361-362, Oedip ceruse repetarea explicaţiei recunoscând scăpări de înţelegere!

În virtutea exemplarităţii democratice sub semnul căreia se întreţine de la 300 la 447 dialogul reciproc al furiilor, reproşurilor în privinţa carenţelor reciproce de atitudine civică, a gândurilor suverane exprimate ironic de cei doi interlocutori, cel mai aproape de Apollo prin meritul clarviziunii, exercitându-şi dreptul la replică de la 408 la 428, circumscrie ignoranţa regelui: nu-şi cunoaşte identitatea, părinţii, e duşmanul nerod al neamului său în rândul viilor şi morţilor, poartă dubla legătură întunecată a blestemului parental peste ochii ce azi pot vedea. Surprinzător sau nu, Oedip formulează profetului reproşul de la 439:“Tot ce spui este prea enigmatic şi obscur.”!

Revenind la ocurenţa problematică de la 447 – 461, cu originaritate contestată radical de Adolf  Schöll ( “spurious addition”) sau susţinută tranşant de Philip Vellacott pentru teza că Oedip ştia totul de la început ( idem, p. 322), Bernard M. W. Knox recunoaşte, în natura de a fi aici a lui Oedip, reversul acelui om care, câteva replici mai devreme, reacţionase furios şi violent la itemii predicţiei reproduse de Tiresias, ignorând identitatea cu profeţia pe care o aflase el însuşi, ca oracol al preotesei de la Delfi, în urmă cu 17 ani ( idem, p. 323).

Nu recunoscuse identitatea datorită hybris-ului sau devenise violent şi plin de mânie pentru că nu putea, nu dorea să o accepte, întrucât o recunoscuse ? În afara adevărului evident, care se impune imediat minţii noastre, între cazurile de respingere din ignoranţă sau necunoaştere suntem tentaţi să includem şi situaţiile inconvenabile, inacceptabile ale perspectivei noastre egoiste, independent de criteriile obiective de adevăr. Să fie, oare, confuzia derutantă a unui simplu muritor devenit rege ? Lovit brusc de hipoacuzie, de cecitate verbală, ca paralizat în deplasare, mai mult târându-se, Oedip pare blocat mental. Starea lui e asemănătoare cu a neofitului sub vrajă în mistere, la această ocurenţă, în forma elevată a iniţierii revelatoare privind enigma propriei existenţe de rege nefericit, aspect neglijat de comentatori. Investigarea de rege a crimei, cu episoade succesive de răsturnare a situaţiei dramatice ce ţin de o téchne pe care Aristotel în „Poetica” o remarcase elogios la Sofocle, de tulburare, nelinişti şi îndoială, apoi confuzie şi, la sfârşit, după epuizarea probatoriului, prin recunoaşterea culpei continue pe care în mod paradoxal, deşi Oedip o purtase cu sine, dar nu-i fusese evident şi nici nu se revelase încă, pare condusă cu ochii aţintiţi la maieutica lui Socrate.

 

 

Anunțuri