Noii „academicieni” din… închisorile României: cu (fără de) legea pe lege călcînd!

De această dată nu e vorba despre elita intelectuală şi politică a României exterminată în închisorile comuniste. O simplă, chiar incompletă, enumerare a marilor bărbaţi de stat şi oameni de cultură de nivel european care au sfîrşit în chin şi umilinţă, la discreţia sadismului unor gardieni analfabeţi, de regulă fiindu-le strict interzis să aibă acces şi numai la o banală etichetă alipită, uneori, pe unele articole din rarele pachete pe care au avut norocul să le primească în timpul detenţiei, acestea fiind pur şi simplu răzuite sau smulse, doar pentru a nu mai vedea şi citi literă scrisă, ar fi de o indecenţă cosmică avînd în vedere ceea ce urmează să spun.

Spectacolul grotesc al unor pungaşi, marii îmbogăţiţi din jefuirea  României „europene” cu o „eficienţă”  pe care ar fi invidiat-o chiar şi domnii fanarioţi (lăsînd de o parte faptul că unii dintre aceştia erau, în fond, chiar nişte oameni educaţi prin universităţi europene, făptuind şi durabile şi importante acte de cultură, ca o compensaţie pentru averile fabuloase stoarse din bietele ţărişoare româneşti, aţipind turcite), derbedei ai unei nomenclaturi oculte, borfaşi cu cîteva clase, în care au reuşit să mai fie şi repetenţi, dar au devenit „masteri”, „doctori” ai S.R.L.-urilor „universitare”, la care, apoi ca „profesori”  n-au predat  nimic în afară de „ştiinţa organizării şi legiferării marelui jaf naţional”, a atins dimensiuni de nemăsurat. Ca şi cum „spiritul” lui Mefistofel i-ar fi atins pe toţi, de îndată ce ajung „la locul potrivit”, adică după gratii, devin nişte „iluminaţi”, au „revelaţii”, cîte un Faust diform, hidos, rînjind malefic se trezeşte în ei şi îi transformă în creatori, autori de cărţi, din cele mai diverse, de la studii „de nişă”, extrem de specializate, pînă la „memorii” sau „confesiuni” pline de „învăţături pentru fiii lor”. Alţii, devin poeţi… Ceva mai oneşti îmi par cei se apucă de pictat, de regulă icoane –  posibil efort de pocăinţă…

Toate acestea ar putea fi acceptate, în cele din urmă, ca un exerciţiu de penitenţă. Dacă n-ar fi doar consecinţa perversă a unor prevederi imbecile din noile variante „corecte politic”  ale Codului Penal şi de Procedură Penală. În ritmul în care se „face cultură” azi în închisorile din România, nu ar mira pe nimeni ca în 10-20 de ani, atît Academia Română cît şi Uniunea Scriitorilor sau Uniunea Artiştilor Plastici din România să-şi „deschidă” filiale în penitenciare! Ar putea acorda chiar „burse de creaţie” în aceste aşezăminte, dacă socotim că propriile Case de Creaţie au fost fie „pierdute”, fie se prăbuşesc pur şi simplu sub greutatea de plumb a nepăsării şi amneziei.

Există, însă, cîteva aspecte cu adevărat grave. Acestea dinamitează chiar principiul aşezat ca temei pentru reglementarea posibilităţii reducerii detenţiei în condiţiile legii la care ne referim, respectiv potrivit Legii nr. 275/2006. Căci, atîta timp cît, pe de o parte, se dovedeşte că o mare parte din „lucrările ştiinţifice” scrise în detenţie de aceşti oameni care au dovedit că în libertate au dispreţuit Cartea (în toate înţelesurile ei, laice ori sfinte) sunt fie plagiate, fie scrise de „negri”, fie n-au nici o valoare, fie – tocmai pentru a le feri de o judecată critică – sunt cumpărate pînă la ultimul exemplar chiar de autori, iar, pe de altă parte, între editurile care tipăresc (nu dintr-un creştinesc sentiment de compasiune, se înţelege!) astfel de maculatură se găsesc şi edituri acreditate CNCSIS (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior ), se pune cu acuitatea problema retragerii acestei acreditări. În plus, dar nu final, se întreabă cineva dacă aceste „lucrări” sunt depuse, în condiţiile legii, la Depozitul Legal al Bibliotecii Naţionale? Dacă şi în ce cuantum (tirajele rămînînd „confidenţiale”!) se achită taxa timbrului literar? Ar mai fi multe întrebări, sucsecvente celor deja formulate, dar ele ar viza mai ales dimensiunea morală a acestei (noi) mari afaceri. Ori, ceea ce am dorit să subliniez este cum, odată dovedit conform legii necinstit, poţi să-ţi scurtezi meritata perioada de „reeducare”, folosind, din nou necinstit, o altă lege!

        Pe scurt, cu (fără de) legea pe lege călcînd! (Să-mi fie iertată parafrazarea cuvintelor care exprimă starea de spirit a credincioşilor în aceste zile.)

(Sursă document: mediul editorial)

           În loc de orice altă „legendă”, voi cita un fragment dintr-un articol semnat de Mihai Eminescu în Timpul, la 8 iulie 1882:

          „Nimic nu degradează mai mult decât admirarea sau lauda răului. Helvetius zice: <<Le degré d’esprit necessaire pour nous plaire est une mesure assez exacte du degré d’esprit que nous avons>>.

           Dacă n-am fi în stare a cunoaşte sau a preţui binele, calea-valea; binele e în genere mai greu de cunoscut. Dar a lăuda sau a îngădui chiar cele rele, false, stupide nu are nici o scuză; aceasta ar fi o probă de slăbiciune nevindecată a judecăţii.”

*

Etichetat: Academia Romana, Antonie Solomon, Biblioteca National, borfasi, CNCSIS, Codul Penal, Cornel Penescu, Cristi Borcea, Dan Pasat, Dan Voiculescu, depozit legal, Dinel Staicu, edituri, elite, Eminescu, George Copos, Gigi Becali, Gigi Netoiu, inchisori, lege, Mihai Stoica, Nicolae Mischie, plagiat, reducerea pedepselor, Relu Fenechiu, scriitori, Sorin Apostu, Sorin Rosca Stanescu, timbrul literar, Timpul, UAP, USR

Posted in: Cuvinte împotrivite