Magda Ursache simţind „gustul” României în „cozonacul transilvan” al Adinei Kenereş

Posted on Aprilie 23, 2015

8



MAGDA  URSACHE:

magda_ursache_04

România ca rană

 

„Uite, e seară

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată”

Lucian Blaga

 Adina Kenerescoperta A K

Pentru cartea sa ca un ou încondeiat de Paşte, Adina Kenereş recurge la un artificiu inteligent: cum se vede România în ochii unei frânce, venită să-i cunoască şi să-i iubească baştina lui „Mihai al ei, românul”. România nu se vede înfiorător, dimpotrivă. Gene, de la Geneviève, constată la faţa locului că românii nu-s nici hoţi, nici nătărăi/murdari/lacomi/mârlani/xenofobi/misogini, că n-au obiceiuri barbare, că nu-s aplecaţi spre beţie, că nu-s delăsători şi leneşi den hire, cum a vrut să demonstreze Firea românilor, volumul coordonat de Daniel Barbu, convins că, adunând numai impresii negative ale trecătorilor prin ţări româneşti, ne vindecă de „complexul europeneităţii” (sic). Românimea este INIMA Europei!,
strigă din Trelleborg-Suedia, într-un tulburător poem, Aurelius Şorobetea.

„Estul ăsta e o mare necunoscută pentru o occidentală ca tine”, îi spune lui Gene naratoarea, ea însăşi revenită în Bucureşti după doi ani de absenţă din viaţa gri a capitalei. Şi pentru că „de la o vreme nu ni se mai îngăduie să vorbim adevărat despre noi. Ni s-a confecţionat şi înăuntru, şi în afară, o imagine de cretini, barbari, violenţi, retardaţi”, vrea să contracareze imaginea stereotipă urâtă, să-i opună alta firească, şi cu bune, şi cu rele. Cu ochii ei „bombaţi, negri, sfredelitori”, franţuzoaica îi percepe pe orăşeni amabili şi trişti, aforistici şi secreţi. Va vedea şi va pricepe că în spaţiul sacru al familiei rurale autentice domnesc cuviinţa, cuminţenia şi măsura, că „e mult mai corect la ţară”.

Ţăranii Adinei Kenereş n-au „complexul europeneităţii”. Deţin şi ei calm şi răbdare ca englezii (satele sunt „învăţate cu greul de secole”), sunt şi ei eficienţi ca nemţii („românii se pricep la orice”, ştie Gene), sunt buni bucătari, mai buni decât francezii, nu beau mai mult decât irlandezii şi decât polonezii. N-au numai defecte la cub: sunt altruişti, ospitalitatea lor e, da, proverbială. Nu sunt refractari la învăţătură, de vreme ce crema intelectualităţii interbelice a avut origine rurală. Numai că, post-socialist, li s-a tot indus un complex de inferioritate. De ce oare? Ca să se renunţe la CV-ul etnic, ca să se pregătească dispariţia identităţii în numele globalizării, sinonim pentru neocolonializare?

Românii (predilect, ţăranii, ieri necolectivizaţi, azi neglobalizaţi) au fost declaraţi incompatibili ca europeni, şi moral, şi civic, şi cultural. O parte a elitei, acea parte care uzează cu satisfacţie de vocabula turmă pentru poporul român, desconsiderându-l, cultivă fobia de ethos, de cultură cu amprentă etnică, arătându-se sîcîită de trăsături identitare. Plaiul românesc? „Fecală”! Românaşii? Netrebnici, nihilişti, vicioşi, nebuni de nimic; cât despre ţărani, o, sunt nişte primitivi antidemocraţi! Şi nu numai istorici şi filosofi au optat pentru calea propriei denigrări, ci şi etnologi, başca sociologi. In corpore, au strâmbat din nas la homo rusticus, preferând să devină draculologi. O cercetătoare de la „Brăiloiu” şi-a făcut vânt, la o sesiune de comunicări, cu propunerea de a se renunţa la termenul de ţăran: să-l înlocuim cu fermier!

O anume şcoală istorică vrea să impună ideea că am fi un popor de periferie, care şi-ar fi inventat mitologii naţionale compensatorii pentru deficienţele lor. În notaţie patapeică, necorectată în câteva ediţii, România e un fel de vespasiană: „peste români a urinat cine a vrut”. Atacurile nedemne nu contenesc: un autor de pictocolaje, Sorin Tara, zice că „trăim într-o troacă plină de lături”. Mesajul (intello!) repetat şi răs-repetat? România este mai rea decât orice altă ţară, e altfel, adică aşa cum nu trebuie. Un fumător de iarbă necosită spune la TV că „în ţară au rămas numai putorile” de români, el fiind slav.

Neagu Djuvara crede că alogenia a salvat România. Aşa să fie? Când Petre Roman, naşul de botez al rromilor, i-a spus rabinului bolşevic că se vrea român, Chief Rabbi Moses Rosen i-a răspuns că a fi român nu-i o calitate (vezi Primejdii, încercări, miracole, Hasefer, Bucureşti, ’92).

Zice Lucian Boia că „românului nu-i pasă de celălalt”, iar H.-R.Patapievici completează tabloul sumbru: românul n-are semenitate. Adevărul e altul: nu suntem egoişti, feroci şi atroci, ba suntem prea toleranţi chiar. Citiţi cartea Adinei Kenereş, Cozonac.Transilvania. o călătorie, ed. Compania, 2015 şi veţi vedea că românii sunt şi oameni de cuvânt, au şi demnitate de sine. Etern incapabili, etern întârziaţi, defecţi în ţară defectă? Ţara au defectat-o politicienii, cei cu acces la butoane sau la butoaie cu miere, cum vreţi să le spuneţi, nu poporul. Confundând voit ţara cu guvernul, Mircea Toma vrea să ne înveţe „cum să-ţi iei România la palme.” Vi-l amintiţi pe omul politic dornic să-şi orneze vila cu oase din metropola Sarmisegetuzei? Dar pe actoraşul de telenovelă, îmbrăcat anume de 1 decembrie, în tricou cu capete de mort? El scăpase de „instinctul” numit tradiţie, iar de anul astral al României (27 martie – Chişinău, 27 noiembrie – Cernăuţi, 1 decembrie 1918 – Alba Iulia) trebuia să ne batem joc. „Baba absolută” de la parterul blocului meu bate pe geam praful dintr-un pămătuf tricolor, inconştientă; pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, steagul tricolor a fost folosit într-o piesă drept cârpă de şters pe jos. În puşcăriile comuniste nu se spălau tinetele cu stihare preoţeşti?

Am mirosit cartea Adinei Kenereş ca pe-o felie de cozonac fabulos, a cărui reţetă vrea s-o afle naratoarea de la ţărăncile din Munţii Orăştiei, pentru o revistă feminină din Paris. Prietenele ajung acolo înainte de Paşte. Autoarea a ales anume un moment al sărbătorescului: „E ca în paradis, adică e Paşte şi se fac cozonaci.” Cele 126 de pagini se alcătuiesc într-o pledoarie superbă pentru regăsirea naturalului ca salvare. Ţara are o ieşire, pământul darnic, ne asigură autoarea prin tuşa Veta: „Şi pământul, drăguţul […] lucră singur, numai să-i dai o mână de ajutor.”

Părintele Justin Pârvu i-a îmbărbătat pe românii lui: dacă ştii cine ai fost, cine eşti, vezi bine spre ce te îndrepţi. Sfântul de la Petru Vodă ştia şi spunea că Patericul a fost trăit de omul omenos al satului; satul a fost matca ortodoxiei, a mers după rostul Bisericii, cerut de Biserică: „Poporul nostru a avut o închegare frumoasă, a fost cuminte, înţelept”; „un trecut lung e un atu extraordinar, e gravat în creier, în măduvă. E un program genetic bogat şi care suportă multe, cum te-ai gândit şi tu. Pierde glorie, pierde indivizi, dar nu dispare”, pledează franţuzoaica, deşi românca e amar rezervată: „Satul e aproape mort, […] se mai ţine numai într-un fir, un fir de ideal”.

După lipsa de libertate din comunism a urmat dreptul de a blesfemia orice. Dacă glumăreli despre Auschwitz nu se fac, e o limită în toate, nici glumăreli despre Iisus n-ar fi trebuit să se facă pe scena Ateneului Tătăraşi. Studenţii de la Teologie n-au fost nici pasivi, nici docili. Au protestat tăcut, în genunchi, împotriva Evangheliştilor Alinei Mungiu. Au fost etichetaţi fundamentalişti ortodocşi rasişti.

Pe ţăranii Adinei Kenereş biserica modestă dar pe temelie trainică i-a sprijinit să nu se răzleţească. Femeia, atrage atenţia Petru Ursache în Etnosofia, spune, văzându-şi bărbatul: „Vine creştinul meu”; „Vine românul meu”; „Vine omul meu”. Aşadar om este sinonim cu creştin şi cu român.

Pentru că au luat lumină din biserică, ei, ţăranii, au ripostat tăvălugului roşu; ei, ţăranii, au dat cele mai multe jertfe în lupta de rezistenţă din munţi, nu lazării de la Rusca. Ei, ţăranii, au dus un război atroce contra „colectivei” (’49-’52); două sute de mii de ţărani au fost ucişi de kalaşnicoave; cei care i-au lichidat, în frunte cu Ceauşescu, au sărbătorit lichidarea duşmanului de clasă. I-au decimat, le-au distrus gospodăriile, cu câini cu tot. E un episod cumplit, narat de Ion Zubaşcu: copilul găseşte scheletul câinelui în lanţ, lăsat să moară de foame după ce mama i-a fost arestată: câinele chiaburului. Atâta moarte, atâta „halucinantă hemoragie”, despre care vorbea Mircea Eliade în Os Romenos, latinos do Oriente. O Golgotă peste care se instalează grătarul cu mici, aşa cum scria Paler. Trecutul se şterge cu sistemă, osemintele martirilor rămân „secretizate”. Şi mă gândesc la emisiunea lui Adrian Cioroianu, „5 minute de istorie”, pe TVR 2. Nu-i foarte puţin, când conaţionalii noştri au pe TVR 1 şi 2 o oră şi jumătate, trei zile pe săptămână? Scriitorilor naţionali, de la Eminescu şi Goga la Iorga, blamaţi ca „autohtonişti”, li se actualizează dosarele de „reacţionari”, ca-n proletcultism. Şi cât s-a râs de sintagma lui Ţuţea, „căruţa cu ţărani”, împiedicând Imperiile. Cum aşa? Ţăranii sunt rămaşi de căruţă, nu mai pot împiedica pe nimeni să le ia pământul. „Cine îşi vinde pământul săvârşeşte un sacrilegiu pentru că îşi vinde morţii din el”, avertizează Nichifor Crainic. Vinovat de sacrilegiu – debilul Emil; el a dat drept străinilor de a cumpăra pământ arabil şi păduri, cele rămase după ce „specialiştii” în despăduriri le-au ras. Şi tot guvernanţii au renovat monumente istorice din Transilvania (Gherman ortografiază toponimicul cu y) şi le-au retrocedat aşa-zişilor proprietari unguri, iar în anul Brâncoveanu (2014), ctitoriile brâncoveneşti au fost lăsate în paragină.

În cartea Adinei Kenereş se întâmplă multe, cauzate de amestecul poliţiei politice în toate ce sunt. Dar ne-a lăsat „Securiţica” vreodată cu noi şi cu ale noastre? Când un grafician se joacă desenând bani, Secu ştie; fratele româncei naratoare a fost presat să facă o serie de compromisuri cu Secu, iar relaţiile îi aduc profit în afaceri după ’90. Nu au ginerii lui Dincă-Te-Leagă imperii financiare şi tot imperiu deţine Tiberiu, nepotul lui Tudor Postelnicu? Geneviève află că iubitul ei ar fi fost plasat la Paris tot de Secu, pentru care ar fi plantat ceva microfoane: tehnică operativă de ascultare. Avem „servicii” care fac şi desfac tot, dar nu avem spitale. Boţârlanii (nume propriu secureic, devenit nume comun în eseurile lui Luca Piţu) sunt, la noi la Ieş’, orice vor: de la şefi de gardă financiară la profesori la Facultatea de Teologie; de la rectori şi prorectori la şefi de catedre şi de edituri, iar ofiţărcile, cum le spune Luca Piţu, ofimârţele, cum le spun eu, membrează în Uniunea Scriitorilor. Ca autoare de note informative şi de „traduceri”, pesemne. Mă mir că mă mai mir: DNA nu face scriitori? Nu aspiră pungaşii României la carnet USR?

Ce m-a impresionat în această Carte de Paşte (care s-ar fi putut numi, în răspăr cu De ce este România altfel, titlul lui Boia, De ce este Transilvania astfel) a fost modul cum Adina Kenereş a construit un brand de ţară. „Dacă am avea un premiu literar pentru brandul de ţară, o asemenea povestire l-ar merita cu prisosinţă”, scrie Ioan Buduca şi-l aprob, în „Cotidianul” din 6 aprilie 2015. Cozonac – Transilvania e „frunza” – brand a Adinei Kenereş.

Înarmată pentru sejurul în România cu pachete de şerveţele parfumate, kinetoterapeuta Geneviève traversează Bucureştiul cu batista la nas, ca în pasajul dintre Calea Victoriei şi Academiei, unde locuise Mihai, iubitul ei. Condusă în împrejurimile Orăştiei de prietena sa, mirosul rău e înlocuit de mirosul bun de foc de lemne şi de cozonac. Gene renunţă la „hârtia lămâioasă”. Cimbrişorul bate lămâia. Colţul de rai, picior de plai cu flori paradisiace, o surprinde pe franţuzoaică. Povestirea este scrisă cu mână de reporter (Adina Kenereş reabilitează reportajul, specie discreditată de reporterii de şantier socialistichii), cu mână de eseist, cu mână de „îngereasă”, într-un stil rafinat, nici un cuvinţel neputând fi corijat, schimbat.

Încet-încet, apare ţăranul aristos, aşa cum l-a văzut Duiliu Zamfirescu. Şi ce frumos se vede prin dioptriile Adinei Kenereş ţăranca din Munţii Orăştiei, modestă şi răbdătoare, cuminte şi cu minte. Nu-i „mică la minte” sonora Tanţa, cea „primitoare şi afectuoasă”, atentă cu oaspeţii („îşi ţine postul în timp ce-i îmbie cu mâncare de dulce pe modernii îndepărtaţi de tradiţie”; nu-i „mică la minte” nană Ană, măiastră în 4 feluri de cozonac; din aluat închinat, pentru că vine din „pâinea de ofrandă” pentru cei plecaţi; nu-i „mică la minte” tuşa Veta, cea care face un cozonac nemţesc subţire, aproape necrescut; nu-i „mică la minte” baba Sevastia, multştiutoarea care păstrează zestrea comunităţii (leacurile, reţetele vechi de mâncare, vopsitul în culori naturale) şi lasă zestrea asta cui trebuie.

Este, în Cozonac.Transilvania, sărbătorescul de altădată. Un pumn de oameni porneşte să ia lumină. Dichisiţi pentru slujbă şi sfioşi, aduc acasă lumânările aprinse, ca nişte păpădii. Lumina învinge noaptea/moartea. Comunitatea patriarhală biruie mântuitor moartea, cu moartea pre moarte călcând, cu iubirea de pământ pre moarte călcând. Pământul lor, cu ierburile de leac, ierburile de sub cruce: busuiocul sfinţind apa, arnica, plantele-minune, gălbenelele. De ce merg la export? De ce nu faceţi voi leacuri din ele? se revoltă franţuzoaica, o Jeanne d’Arc. De ce? Pentru că „România e o rană până şi pentru românii din ea, nu numai pentru cei din afară, e un loc de aur, îmbolnăvit, abandonat, cu insule în care, ici-colo, mai bat nişte inimi” (pag. 126). De ce? Pentru că şi acum cei „jefuiţi, alungaţi stau ascunşi şi tac între file de procese ridicole” (nană Ană nu-şi poate lua înapoi pământul furat de miliţienii recrutaţi dintre nevoiaşi leneşi, fără căpătâi, după ce soţul i-a fost deportat; fraţii – deportaţi şi ei). De ce? Pentru că au fost forţaţi de guvernanţi să-şi ia lumea-n cap şi au făcut-o cu curaj, dar şi cu tone de tristeţe. Plecaţi (nu fugiţi) în 4 zări, cu ştiutul curaj al disperării.

Cuvântul frică nu-l poate traduce naratoarea: „În franceză, frica e o stare psihică sau organică trecătoare, cu cauze şi rezolvări. În română, de optzeci de ani, frica e nedreptate, înjosire, umilire, renunţare, despărţire, pierdere, abandon, ruşine, căinţă, furie, sinucidere, crimă, victoria de oţel a răului asupra binelui […]. Ceva simplu în fond. Intraductibil” (pag. 55).

Numai că identitatea transilvană se dovedeşte greu de şters. Şi-i dau încă o dată dreptate lui Ioan Buduca: „este cel mai demn patriotic text literar care a apărut la noi în aceşti 25 de ani de când încercăm să redăm sănătatea sufletului nostru.” Un patriotism curat, neinflamat de clişeele „cetăţenilor pompiari”, cum le spune I.L.Caragiale.

După 10 ani de Hexagon (a plecat din România în ’87 şi s-a întors în ’97), Adina Kenereş n-a trântit uşa ca Herta Müller, nici n-a venit „să ajute” cu bani Soros, ca Pralong, acum în Parlament.

Ţăranii, deşi împuţinaţi şi epuizaţi, „nu se vor lăsa să moară şi nu se vor strica”, înţelege Gene. Din drag de ţară, Adina Kenereş îi vede biruitori, după ce au existat ca temporar învinşi, aşa cum îmi place şi mie să-i văd şi nu din optimism naiv: „mai de voie, mai de-a buşilea, rezistând în tot felul”. „Pe descurcatelea.” Ţăranul clasic, România profundă nu sunt sintagme goale.

______________________________

Text oferit cu generozitate Gogea’s Blog de Doamna Magda Ursache, pentru care exprimăm cea mai adîncă gratitudine!

Anunțuri