Remember Adrian Marino (5 septembrie 1921, Iaşi -17 martie 2005, Cluj-Napoca) – la Filiala Cluj a USR *

Posted on Aprilie 25, 2015

4



10 ani fără Adrian Marino

          „Citind şi recitind paginile anterioare, decepţia pur ideologică – abstract vorbind – este mereu, fără exagerare, foarte mare. Lipsa de dialog şi comunicare pe aceste teme, în cazul meu, este totală. Viziunea mea ideologică este şi rămâne singulară, izolată, până aproape de sufocarea morală. În orice caz, un exerciţiu dur de luciditate. Defulare fundamentală pe de o parte. Imposibilitatea de integrare într-un mediu nereceptiv pe de alta. Prea puţini intelectuali români gândesc la fel. Iar cei ce gândesc la fel sunt – am mai spus-o – pulverizaţi, ireductibil individualişti şi fără nici o noţiune de colaborare şi spirit de cooperare. Îmi spuneam, adesea, că toate aceste idei sunt aproape irealizabile dacă nu chiar imposibile. Pe de o parte, aveam tot mai precis sentimentul că ideile sunt invincibile teoretic şi total ineficiente practic. Pe da alta, trăiam şi acţionam într-o cultură şi într-un tip de societate, unde ideile joacă un foarte mic rol, ca să nu spun total inexistent. Din care cauză, mă simţeam, nu o dată, nu numai izolat, dar şi ridicol. În ochii mei şi ai altora. Poate peste cinci, zece decenii, aceste idei vor deveni banalităţi. Chiar sper, doresc mult, acest lucru. Deocamdată, însă, nu.”

(Adrian MARINO, în Viaţa unui om singur, Editura Polirom, 2010, pp. 361-362.)

Afis-Adrian-Marino-mc-214x300

 *

   CALEA  DE  ACCES *

cu A Marinomarino

       Apariţia „autobiografiei” lui Adrian Marino pare să fi trezit dintr-o relativă somnolenţă dezbaterea de idei în „viaţa literară” românească. „Dosare” consistente i-au fost dedicate Vieţii unui om singur în Observator cultural, Suplimentul de cultură, Verso la care se adaugă acesta, din Tribuna. Desigur, au mai fost luări de atitudine, de toate nuanţele şi intensităţile. Cultura română pare să nu rateze şansa unei dezbateri serioase, pînă la urmă, chiar despre ea însăşi. Căci, în esenţa sa, „cartea unui eşec” – cum a fost numită – este nu numai despre „eşecul” unui om care n-a fost „prizonierul” decît al propriei sale libertăţi, dar chiar despre eşecul de adîncime al culturii române, condamnată la „reîntemeiere” perpetuă, cantonată în superficialitate ori în „enciclopedism lăutăresc”. Cum cultura nu există în afara oamenilor de cultură, se înţelege că multe vanităţi au fost rănite, provocînd reacţii pe măsura actului chirurgical critic la care au fost supuse. Nu le vom face inventarul.

În aceste puţine rînduri nu doresc decît să semnalez două „indicatoare” bibliografice – dar în care se obiectivează cu asupra de măsură natura „subiectivităţii” lui Adrian Marino – pentru a lumina în plus „o cale de acces” spre o înţelegere adecvată a „cadoului” făcut postum culturii noastre de Adrian Marino.

Primul, ar fi recitirea, ca o „mise-en-abîme” a propriei biografii a lui Marino, a cărţilor acestuia despre Macedonski. Vom descoperi o poziţionare teribil de asemănătoare a amîndurora în raport cu contemporanii, cu societatea şi modernitatea. O analiză comparatistă desfăşurată ar lua prea mult spaţiu aici. Deocamdată, mă voi mulţumi să observ că „alegerea” lui Alexandru Macedonski ca subiect pentru „revenirea” în orizontul liber şi activ al culturii a lui Adrian Marino, acum după ce opera lui s-a încheiat, nu pare întîmplătoare. Mai mult, ea capătă semnificaţia unei „declaraţii de intenţii”!

Al doilea „indicator” îl găsim în ediţia a II-a a cărţii Prezenţe româneşti şi realităţi europene, care pare să nu fi avut alt scop decît acela de a „purta” un alt text, adăugat cu această ocazie: Mica autobiografie spirituală (fragmente). Avem aici „anunţate” toate temele „marii autobiografii”: „sinceritate”, „subiectiv şi obiectiv”, „antisentimentalism”, „român şi european”, „protocronism, pancronism, sincronism”, „lecţia succesului”, „prieteni şi relaţii” – altfel spus, toate „variabilele” unei „formule personale”. Toate „temele” fiind tratate respectînd exigenţele „unui jurnal intelectual”, acesta n-a generat „gălăgia” ce s-a iscat la apariţia „marii autobiografii”. Dar se constituie, odată cu apariţia acesteia, în structura de rezistenţă a ei şi cele două trebuiesc citite împreună.

Astfel abordat, „accesat”, „paşoptismul utopic” al lui Adrian Marino şi-ar dezvălui dimensiunile pragmatice urgente, iar „mizantropia” sa monumentală ne-ar ajuta să înţelegem (şi să acceptăm) „ratarea” istorică a culturii române.

Vasile GOGEA

_________________________

*  Text publicat în revista Tribuna, nr. 183/16-30 aprilie 2010.

_________________________________________________

* Acest remember bine meritat n-a mai avut loc, fiind amînat sine die, de trista împrejurare că în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră pleca pe ultimul său drum prozatorul, eseistul şi traducătorul Alexandru Vlad. Am decis totuşi, acum, să nu renunţ la evocarea (oricum sumară) pe care o pregătisem pentru Gogea’s Blog. Nu mai sunt deloc sigur ce culoare va avea, în calendar, ziua de mîine…

Posted in: In Memoriam