10 ani fără Adrian Marino
„Citind şi recitind paginile anterioare, decepţia pur ideologică – abstract vorbind – este mereu, fără exagerare, foarte mare. Lipsa de dialog şi comunicare pe aceste teme, în cazul meu, este totală. Viziunea mea ideologică este şi rămâne singulară, izolată, până aproape de sufocarea morală. În orice caz, un exerciţiu dur de luciditate. Defulare fundamentală pe de o parte. Imposibilitatea de integrare într-un mediu nereceptiv pe de alta. Prea puţini intelectuali români gândesc la fel. Iar cei ce gândesc la fel sunt – am mai spus-o – pulverizaţi, ireductibil individualişti şi fără nici o noţiune de colaborare şi spirit de cooperare. Îmi spuneam, adesea, că toate aceste idei sunt aproape irealizabile dacă nu chiar imposibile. Pe de o parte, aveam tot mai precis sentimentul că ideile sunt invincibile teoretic şi total ineficiente practic. Pe da alta, trăiam şi acţionam într-o cultură şi într-un tip de societate, unde ideile joacă un foarte mic rol, ca să nu spun total inexistent. Din care cauză, mă simţeam, nu o dată, nu numai izolat, dar şi ridicol. În ochii mei şi ai altora. Poate peste cinci, zece decenii, aceste idei vor deveni banalităţi. Chiar sper, doresc mult, acest lucru. Deocamdată, însă, nu.”
(Adrian MARINO, în Viaţa unui om singur, Editura Polirom, 2010, pp. 361-362.)
*
CALEA DE ACCES *
Apariţia „autobiografiei” lui Adrian Marino pare să fi trezit dintr-o relativă somnolenţă dezbaterea de idei în „viaţa literară” românească. „Dosare” consistente i-au fost dedicate Vieţii unui om singur în Observator cultural, Suplimentul de cultură, Verso la care se adaugă acesta, din Tribuna. Desigur, au mai fost luări de atitudine, de toate nuanţele şi intensităţile. Cultura română pare să nu rateze şansa unei dezbateri serioase, pînă la urmă, chiar despre ea însăşi. Căci, în esenţa sa, „cartea unui eşec” – cum a fost numită – este nu numai despre „eşecul” unui om care n-a fost „prizonierul” decît al propriei sale libertăţi, dar chiar despre eşecul de adîncime al culturii române, condamnată la „reîntemeiere” perpetuă, cantonată în superficialitate ori în „enciclopedism lăutăresc”. Cum cultura nu există în afara oamenilor de cultură, se înţelege că multe vanităţi au fost rănite, provocînd reacţii pe măsura actului chirurgical critic la care au fost supuse. Nu le vom face inventarul.
În aceste puţine rînduri nu doresc decît să semnalez două „indicatoare” bibliografice – dar în care se obiectivează cu asupra de măsură natura „subiectivităţii” lui Adrian Marino – pentru a lumina în plus „o cale de acces” spre o înţelegere adecvată a „cadoului” făcut postum culturii noastre de Adrian Marino.
Primul, ar fi recitirea, ca o „mise-en-abîme” a propriei biografii a lui Marino, a cărţilor acestuia despre Macedonski. Vom descoperi o poziţionare teribil de asemănătoare a amîndurora în raport cu contemporanii, cu societatea şi modernitatea. O analiză comparatistă desfăşurată ar lua prea mult spaţiu aici. Deocamdată, mă voi mulţumi să observ că „alegerea” lui Alexandru Macedonski ca subiect pentru „revenirea” în orizontul liber şi activ al culturii a lui Adrian Marino, acum după ce opera lui s-a încheiat, nu pare întîmplătoare. Mai mult, ea capătă semnificaţia unei „declaraţii de intenţii”!
Al doilea „indicator” îl găsim în ediţia a II-a a cărţii Prezenţe româneşti şi realităţi europene, care pare să nu fi avut alt scop decît acela de a „purta” un alt text, adăugat cu această ocazie: Mica autobiografie spirituală (fragmente). Avem aici „anunţate” toate temele „marii autobiografii”: „sinceritate”, „subiectiv şi obiectiv”, „antisentimentalism”, „român şi european”, „protocronism, pancronism, sincronism”, „lecţia succesului”, „prieteni şi relaţii” – altfel spus, toate „variabilele” unei „formule personale”. Toate „temele” fiind tratate respectînd exigenţele „unui jurnal intelectual”, acesta n-a generat „gălăgia” ce s-a iscat la apariţia „marii autobiografii”. Dar se constituie, odată cu apariţia acesteia, în structura de rezistenţă a ei şi cele două trebuiesc citite împreună.
Astfel abordat, „accesat”, „paşoptismul utopic” al lui Adrian Marino şi-ar dezvălui dimensiunile pragmatice urgente, iar „mizantropia” sa monumentală ne-ar ajuta să înţelegem (şi să acceptăm) „ratarea” istorică a culturii române.
Vasile GOGEA
_________________________
* Text publicat în revista Tribuna, nr. 183/16-30 aprilie 2010.
_________________________________________________
* Acest remember bine meritat n-a mai avut loc, fiind amînat sine die, de trista împrejurare că în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră pleca pe ultimul său drum prozatorul, eseistul şi traducătorul Alexandru Vlad. Am decis totuşi, acum, să nu renunţ la evocarea (oricum sumară) pe care o pregătisem pentru Gogea’s Blog. Nu mai sunt deloc sigur ce culoare va avea, în calendar, ziua de mîine…
Gogea's Blog 
podaru aurel podau
aprilie 25, 2015
Prima manifestare de amploare dedicata lui Adrian Marino dupa trecerea sa in eternitate a avut loc la Beclean, la 23 iunie 2005, in cadrul celei de a VII-a editii a „Colocviilor de la Beclean”, la care au participat, printre altii: Ovidiu Pecican (moderator), Vasile Gogea (care spunea, printre multe altele: „Este firesc ca la Beclean pe Somes sa se produca din nou un eveniment care este cu un pas mai repede decat in alte parti”), Radu Mares („Noi inca nu suntem consteinti cat de mare si cat de important este Adrian Marino”), Echim Vancea, Andrei Moldovan, Ioan Pintea, Olimpiu Nusfelean, Zorin Diaconescu, Ion Filipciuc, Magdalena Vaida, Virgil Ratiu, Ion Radu Zagreanu etc. O alta manifestare dedicata lui Adrain Marino si cartii sale „Viata unui om singur”, a avut loc, tot la Beclean, la 5 ani dupa disparitia fizica a marelui critic, in cadrul „Intalnirilor Clubului Saeculum”, invitatul special fiind prof. univ. dr. Stefan Borbely, un foarte bun cunoscator al vietii si operei lui Marino. Prima dewzbatere a fost publicata in „Cartea Colocviilor” (Ed. Eikon, 2012), iar cea de a doua, in vol. „Intalnirile Clubului Saeculum” (Ed. Casa Cartii de Stiinta, 2014), ambele volume fiind ingrijite de Aurel Podaru, artizanul manifestarilor mai sus pomenite.
vasilegogea
aprilie 25, 2015
@podaru aurel podau
Foarte corect! N-am uitat nimic din toate evenimentele de la Beclean (pe Someş). Pur şi simplu, nu era în „planul” postării o rememorare a tuturor evenimentelor comemorative dedicate memoriei lui Adrian Marino, în acest deceniu de absenţă (fizică) a lui. Dacă „evenimentul” de la Filiala Cluj a USR ar fi avut loc, te asigur că aş fi amintit şi de „Colocviile de critică de la Beclean”:
Iancu Motu
aprilie 26, 2015
In urma cu zece ani, prin luna ianuarie l-am vizitat pe Adrian Marino in apartamentul sau din cartierul Grigorescu. Nu eram singur. Erau si cativa oameni de televiziune care ar fi dorit( tare ar fi dorit!) sa-i ia un interviu. Eu eram singurul care il cunosteam pe distinsul om de cultura care a fost Adrian Marino. Ne-a primit cu o rezerva bine temperata dar nici n-a vrut sa auda de o prezenta pe micile ecrane. Doamna sa ne-a servit ceai, prajituri si ne-a spus, ca trece printr-un moment mai delicat: era foarte racit! Ca daca revenim o sa se mai „inmoaie”. In rastimpul cat am stat in biroul sau, Adrian Marino ne-a uimit. Inca odata! Era la curent cu tot si toate ce se petreceau nu doar in Romania. In celebrul dulap fisier din birou avea fise ( de lucru) pentru mai toate problemele importante. Asta pe langa fisele de lectura sau bibliografie. In fine la plecare mi-a spus sa revin, dar fara echipa de „zgomot”( asa s-a exprimat domnia sa). Am revenit dupa o saptamana. A acceptat sa apara intr-o emisiune, in direct, dar a pus conditia ca moderatorul sa fie o persoana acceptat de domnia sa. A ramas sa tinem legatura. Pe cand am rezolvat o aparitie la TVR… Adrian Marino trecuse la cele vesnice. Pacat ca TVR a ratat ( din motive pur birocratice si nu numai!) o ora de cultura adevarata!
vasilegogea
aprilie 26, 2015
@Iancu Motu
Din păcate, TVR ratează în continuare, nu „ore”, ci „evi” întregi de cultură, lăsîndu-se prinsă în capcana concurenţei cu televiziunile comerciale…