„Pelerin”, de Andrei Zanca: un tulburător poem, apărut la Editura Charmides

Posted on Mai 25, 2015

0



zanca

          Andrei Zanca:

          Adevăratul pelerinaj e mereu unul lăuntric. Unul de limpezire întru transparenţă spre a depune în lume mărturia luminii hristice în noi chiar şi prin simpla noastră prezenţă. Solul primordial e mereu pacea lăuntrică din care se poate înfiripa apoi iubirea. Numai ea ne înlesneşte să bănuim taina dincolo de lizierele vegheate. Însă cine se mai apleacă azi peste răspunsul tăcerii? Cum peştele înoată căutând apa, căutăm şi noi ce de mult a şi venit şi este, cum pe prispa casei ne dor depărtările, între străini, vatra, deşi grăiam cândva într-o limbă ce nu cunoştea rămasul bun. Cândva s-a fost răstignit Cuvântul pe care va trebui să-l traversăm cu toţii. Ceea ce în clipa din urmă ne va apăsa mai greu ne va lua de mână.

                                                                                            *

       ION   POP:

 UN PELERIN PE DRUMUL INIMII

        (Postfaţă)

        Scriu, cu o emoţie reculeasă, câteva cuvinte în întâmpinarea unui foarte frumos, în tandreţea lui tulburătoare, poem al lui Andrei Zanca. Ce se află sub titlul lui îi corespunde pe deplin: o meditaţie înaintând, cu o lentă încredere, către ţinta unei revelaţii mântuitoare. Pelerinaj, într-adevăr, recapitulativ, pe care foarte puţini poeţi de azi îşi mai iau răgazul să-l facă, prizonieri ai zgomotelor minore din jur.

       Spre deosebire de ei, pelerinul nostru îşi concentrează auzul spre murmure, adieri, reverberaţii eterice ale viului, zvonuri de obicei neluate în seamă, pierdute în vacarmul flecar în care trăim de ani buni. Toată poezia lui de până acum, şi mai ales cea din ultimii ani, fusese, de altfel, pătrunsă de asemenea ecouri venite de pretutindeni, din adânc, din înalt, din împrejururi de obiecte, dar mai cu seamă de peisaje promiţătoare pentru făptura aflată mereu în aşteptarea unei comunicări integratoare. Au nins multe zăpezi şi în versurile sale de până acum, s-au desprins multe frunze de pe ramuri, lăsând proiectată în urma lor, în toamne senin-elegiace, geometria unor singurătăţi, sedimentând straturi de geologie intimă fraternă cu materiile universale. Ca orice poet care ştie în ce nevoiaşe vremuri trăieşte, Andrei Zanca a rostit deznădejdi, începuturi de imprecaţii, a tras elegiace concluzii despre cele văzute şi trăite, acasă ori peste frontiere. Destule dezamăgiri şi amărăciuni, nu puţine îndoieli privind căile pe care le împrumută   lumea noastră de precarităţi spirituale, însă nici o ezitare cu privire la propriul drum. Acesta, trasat şi bătătorit în singurătăţi dificile dar rodnice pentru viaţa lăuntrică, a înaintat cu o demnă siguranţă de sine, sprijinită de valorile mari, spre limanuri pe care le descoperim astăzi ca fiind ale unui pământ ferm. Este ţinutul din adâncimile eului meditativ, întors spre adevăruri consolidate în timp şi întrupate în expresia poetică a Credinţei cu temeiuri cosmice.

       Poemul dăruit acum spre parcurgere a crescut din această materie eterică, adunând lumini din toate zările, fărâme de înţelepciune omenească de pretutindeni. Ştiu că autorul lui şi-a folosit o mare parte din timpul nocturn care i-a fost hărăzit spre (pe)trecere, în chip neaşteptat-simbolic, pe o mică insulă din mijlocul unui râu german, Neckar-ul, tocmai spre a medita la Trecere şi statornicie, la solitudine şi împărtăşire cu murmurele şi muzicile cvasiheraclitiene ale celor ce curg. Cu fiecare nouă poezie, a înmulţit şi aceste singurătăţi ambigue, între o retragere cumva ascetică şi o comuniune izbăvitoare, preschimbând vremelnicul în durate sufleteşti consistente, neuitând, poate, de trecerea rilkeană a văzutelor în „inima nevăzută” care ne încurajează să trăim. De fapt, poetul se propune ca loc al trecerii, un passeur, cum ar zice francezii, luntraş care însoţeşte traversarea fluviului, mijlocitor.

        Citindu-i poemul de faţă, regăsim câteva constante ale imaginarului său, trăsături stilistice care-l individualizează, relaţii de familie lirică mai cuprinzătoare. Ca şi în alte numeroase „ocazii” refexive, Andrei Zanca scoate poezie din ambianţe nespectaculoase-. O masă cu pahare peste care cade ploaia şi vântul, o privelişte naturală propice înscrierii în ea a unei stări sufleteşti, decoruri ca de obicei autumnale, proiecţii de arbori pe cer înceţoşat ori zăpadă auster îngheţată, dar mai ales elemente apte să rezoneze cu regimul interior al simţirii – culori ce se estompează, contururi de lucruri devenite aproape evanescente, sunete declinând către şoaptă şi zvon abia auzit. Sunt date ale realului care cer o concentrare a organeleor de simţ, ascuţirea privirii şi încordarea auzului, capabile să ajungă dincolo de cojile suprafeţelor. Treceri, în plan omenesc, dinspre măşti şi „roluri” spre un adevăr pe care l-aş numi „autocritic” – orientat, cum se spune într-un vers – spre „ceea ce nu suntem”, descoperire a lipsei şi a neîmplinirii obligând cumva la completare şi rotunjire spirituală. Versul face din când în când explicite astfel de mişcări introspective, însă fără a le izola în parcele conceptuale seci, ci integrându-le mereu în reverberaţii ale concretelor, cu care se află în imediată, vecinătate-comuniune. E o caracteristică, de altfel, a oricărei lirici reflexive, sapienţiale, în care cugetarea e modelată ritualic, într-un soi de ceremonial al rostirii, în decoruri convenabile, afine, chemate senzorial în sprijin.

       „Într-o lume în care omul e anacronic / Mă predau şoaptei sacre, buzelor / murmurând peste iesle” – se spune într-un loc – şi dintr-odată „anacronismul”, inactualitatea derizorie e transferată salvator prin trimiterea arhetipală, durabilă, a textului sacru. Inserţia, altundeva, a unei secvenţe anamnetice, de vârstă copilărească, conduce, iarăşi, prezenţa viului (zborul, aici, al unui porumbel) spre emblema biblică a păsării aducând semnul păcii, al ramurii de măslin; „respirînd cu sfială splendoarea”, cu – totuşi – o „dârzenie a blândeţii”, perseverenţă a tensiunii contemplativ-purificatoare, ce poate întreţine sentimentul miracolului cotidan izbucnit în plină natură, – într-o simplă floare, bunăoară – „floarea – o iluminare a lumii vegetale”. Şi stratul reflexiv al discursului poetic urmează această linie a firescului, se lasă condusă de repere ale ambianţei nespectaculoase: – „răspunsul poate veni dinspre o frunză / adiată de vânt, dinspre clipocitul apei / din cioburile de vorbe risipite / de un copil necunoscut // naşterea fiind doar semnul / că această călătorie continuă.” Este un fel de impresionism al notaţiei reverberante în asemenea secvenţe de lirică meditaţie, care-şi caută corelativele obiective în lumea materiilor rarefiate, a „figurilor” în risipire lentă, purtătoare de ecouri aşteptate de antenele spiritului plasate, cum zicea un mare poet, într-o stare de „aşteptare activă”. Legătura cu spaţiul existenţial intim se transmite în astfel de „însemnări” paradoxal percutante în discreţia şi modestia lor aparentă, precum în versuri ca acestea: „atenuarea luminii în ochii celui / care tocmai a pierdut un om drag // în privirea căruia stăruie acum / ca un vreasc, timpul petrecut laolaltă, / tot ce regretăm”. O adiere dinspre Mircea Ivănescu, cu acuta senzaţie a sedimentărilor temporale într-un univers de evanescenţe şi de fragilităţi al trării poate fi înregistrată aici. „Şoapte stranii traversând rostirea / ca o lumină întârziată” acompaniază pasul făcut prin propria inimă, un fel de singurătate atenuată prin împărtăşirea cu aceste tăceri, umbre, irizări de lumini. „Boarea medievală a tăcerii”, „murmurul gregorian al sângelui” înalţă notaţia la dimensiunea trăirii spirituale intense şi conferă ambianţei modeste o solemnitate frumoasă, discret-elegiacă. Câteodată, se face apel şi la reprezentări cvasiheraldice, de o poeticitate la limita clişeului, ce apare reabilitată prin această nouă punere în rama foarte aproximativă a decorului, atenuată de acest pointilism sui generis al atmosferei, unde obiect şi subiect se contopesc reverberant: „De foarte departe, rănit de frumuseţe / de hău / văd // trei lebede în şir regal // întrezăresc netulburarea străină de om”. Un foarte sugetiv fragment de vers situează lumea „la o rugă depărtare”, subliniind puternic acea paradoxală tensiune scăzută a contemplării, spiritualizând spaţiul traversat de energia liniştită a vederii. „Desfrunzire de chip, inima”, „foşnetul târziu” al memoriei, expansiunea calmă a privirii peste întinderi nelămurite, sunt asocieri care întăresc obsesia amintită, dominantă, a trecerii lucrurilor care e şi translaţie dinspre mundan spre spiritual.

       Se ajunge treptat şi la o definiţie sui generis a poeziei în accepţiunea proprie a „pelerinului” poet, – „Eu am căutat mereu să grăiesc / cu o gură de prunc / printr-o răsuflare / de muribund”. E o foarte bună autocaracterizare a celui care atinge o interesantă reuşită, de a asocia starea elegiacă, în genere deceptivă, cu un fel de încredere biruitoare, cu o prospeţime reparatoare. E „mireasma atotpoemului”, victorie a contemplării asupra derizoriului, căci „în nepăsarea în risiprea lumii / se înalţă netulburat / foşnind în auz / poemul”. Să se reţină permanenţa sugestivă a motivelor evanescenţei, concretizate la mai multe nivele ale precepţiei şi fanteziei lirice. În ultimă instanţă, totul se vrea „arhivat de lumină”, aşezat statornic printre documentele supravieţuirii în spirit a făpturii vulnerabile. „Sfiala”, „tandreţea”, „sunetul lin” – ne putem gândi şi la „lumina lină” dintr-un imn al lui Ioan Alexandru – sunt, mereu şi mereu, stările afective decisive pentru acest regim al contemplaţiei lirice discrete. Peste precarităţi, poetul rămâne, cumva surprinzându-ne, încrezător, cum o spune – poate cam prea abrupt într-un loc -, în destinul ”artei”, al poeziei: „în aceste vremuri obscure / în aceste vremuri confuze / arta este investiţia cea mai sigură”. E, aici, o variantă de intertext hölderlinian – şi pentru poetul din turnul Neckarului, ceea ce era sortit să rămână era întemeiat de poeţi…

        Problema majoră a acestui „pelerinaj” pe drumurile inimii rămâne cea a unei mai adevărate, autentice cunoaşteri de sine, în perspectiva „izbăvirii”, a unei soluţii spirituale pentru drama umană trăită. Important, zice poetul, este „nu atât ce suntem / ci ce ne suntem. / nu atât de unde venim / încotro ne îndreptăm // cât mai ales / unde ne suntem acum”. Într-un peisaj solidar cu „transparenţa inimii”, pelerinul se caută de fapt pe sine, cercetează căile salvării, ale unei mântuiri de om suferind, ştiindu-se limitat – poetul e, în această postură., „un Hristos ratat”. Şi totuşi, speranţa rămâne, zăpada şi ninsoarea finală proiectează pe un orizont de aşteptare luminoasă limanul promis. Sub semnul unei universale iertări, ale unei îndurări înţelegătoare faţă de suferinţa aproapelui, pe cât este înţelegere a propriilor slăbiciuni şi înfrângeri. „Ninge, ninge, cum ai traversa o reculegere” – şi este aici ninsoarea purificatoare, fraternă anotimpului sufletesc al pelerinului ce străbate lumea din jur străbătîndu-se pe sine, pentru a se regăsi într-o fie şi provizorie împăcare şi linişte sufletească. Această stare luminos-elegiacă se transmite puternic şi cititorului unuia dintre poemele cele mai tulburătoare şi mai senine totodată din câte a scris până acum Andrei Zanca. Şi nu numai el.

*

a z

        Andrei Zanca, născut în Sighişoara, 1952; studii de germanistică Cluj, concomitent redactor la „Echinox”; profesor de limba și literatura română şi limbi străine la Sighişoara; 1992 studii în cadrul Universităţii din Freiburg; 1996, referent european de specialitate în domeniul culturii; Poezie: Poemele Nordului; Un străin în bârlogul lupilor; Elegiile din Regensburg; Euroblues; după-amiază cu branduardi; Nopţile franciscane; Suitele transilvane; Ce-i ce-n inimă-s-desculţi; Viaţa şi moartea din glas; Maranatha; Abis; Oprirea; Zicudul; Orient; Crucea Nordului; Insula orelor lungi; Improvisation pour la marche sur l’eau (în trad. Letiţiei Ilea); Eseuri: după ani după noi – eseuri / interviuri; Lumea, un limbaj al invizibilului; Cartea Surâsului (jurnalul unui drum lăuntric); Proză: Minuturi, proză-scurtă; Publicistică (interviuri, recenzii, critică în numeroase reviste din România, Europa, SUA); tradus în antologii de poeme în germană, franceză, engleză, spaniolă; Traducător din limbile germană, franceză, engleză, spaniolă, italiană; autori germani transpuşi în limba română, apăruţi în volume separate la editurile Paralela 45-Piteşti, Dacia şi Grinta-Cluj: Franz Kafka, Hans Magnus Enzensberger, Reiner Kunze, Paul Celan, Werner Dürrson, Michael Krüger, Ingrid Bachèr, Richard Wagner, Richard Reschika, Kurt Drawert, Dieter Schlesak, Lichtenberg, Rilke, Anette von Droste-Hülshoff. Redactor pentru Germania al revistelor Vatra, Euphorion, Poesia și Alternanțe-München. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990; zanca.landau@gmail.com; www.zanca.de.

*

Anunțuri