O nouă carte de Dorin Tudoran: „România ca părere”*

Posted on iunie 3, 2015

1



 

România – o părere, o prefaţă, o carte

*

Romania-ca-parere-3-copy-324x500

*

Elegiile unui pamfletar

       După ce şi-a antologat publicistica anilor 2002-2005 (Absurdistan. O tragedie cu ieşire la mare, Polirom, 2005), Dorin Tudoran a cedat presiunilor private şi provocărilor publice, revăzându-şi eul românesc de dinainte de expatriere în oglinda strâmbă a Securităţii (Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, Polirom, 2010). Nescriindu-şi trecutul, lăsându-l să vorbească pe toate vocile lui (de la cele adevărate la cele măsluite), aşa cum sunt ele consemnate în arhivele CNSAS — de unde au fost recuperate cu acribie de Radu Ioanid –, Tudoran nu a avut, ca alţii, dorința de a-şi rescrie biografia în cheie eroică (nici nu era nevoie, fiindcă dăduse toate probele de curaj „în timp real”), rezumându-se la note liminare strict necesare. În acelaşi an a revenit şi la poezie, în seria dedicată de Paralela 45 laureaţilor Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, cu antologia Pisicuţ (Somnografii). De la masivul volum de publicistică politică, civică şi intelectuală Kakistocraţia (Arc, Chişinău, 1998), care îi reconfirmase strălucit vocaţia de analist polemic al prezentului şi fusese fericit completat de o selecţie din vechile sale interviuri cu figuri ale elitelor româneşti (Onoarea de a înţelege, Albatros, 1998), Tudoran nu mai publicase cărţi timp de vreo şapte ani, deşi rămăsese activ în periodice.

        În 2015, după alţi cinci ani de pauză editorială, în care s-a exprimat preponderent pe tot mai popularul său blog, Certocraţia (http://www.dorintudoran.com/), autorul ne oferă simultan două noi volume de publicistică. Ambele, cel de faţă şi Băsesc, deci exist! Intelighenţie şi Putere în România, 2004-2014 (Cartier) sunt, cu excepţia câtorva articole şi interviuri apărute iniţial în periodice tipărite, transcrierile selective, organizate (meta)tematic, ale unui impetuos flux al conştiinței civic-politice revărsat aproape zilnic în spaţiul virtual, din toamna lui 2008 şi până în această primăvară. O asemenea organizare a materialului, (meta)tematică, deşi subvertită şi deconstruită de expresivitatea literară a titlurilor, subtitlurilor şi motto-urilor, precum şi de textele înseşi, conferă reflecţiilor la cald o structură, adică o coerenţă non-cronologică, oarecum atemporală (dar câtuşi de puţin anistorică), o anumită ordine analitică, legată strâns de (şi paradoxal coextensivă cu) haosul României în Deceniul Băsescu. Cealaltă coerenţă, a persoanei şi opiniilor autorului, dincolo de evoluţiile inevitabile ale subiectivităţii sale (asumate franc, aşa cum se va vedea mai jos), devine şi mai pregnantă la o (re)citire concentrată, pe hârtie, cu ochii şi mintea numai la text, departe de „zgomotul şi furia” schimburilor de pe blog. Dar cititorul ideal al celor două volume complementare de care vorbesc trebuie totuşi să parcurgă şi intervențiile de pe blog, inclusiv pe cele ale autorului, nu rareori substanţiale şi frecvent acerbe, după cum trebuie să aibă la îndemână cronica detaliată a ultimilor zece ani, dacă încă nu poate avea istoria lor.

       În prefaţa sa la Absurdistan, “Spovedania unui pamfletar”, Tudoran ne dădea o bună caracterizare a firii, stilului (echivalente – o știm cel puţin de la Buffon încoace) şi poziţiei sale: „Dacă, aşa cum s-a scris, sînt cumva un moralist dublat de un fizionomist, trebuie să adaug că e vorba de unul nefericit. Îmi pasă infinit mai mult de ce mi se pare a nu fi bine în ce fac oamenii pe care îi preţuiesc, decît mă sîcîie derbedelîcul din care trăiesc ipochimeni de la care nu ne putem aştepta la nimic bun. De aici şi impresia falsă că aş fi mai nedrept cu cei de bine, decît cu cei de rău”.

       Am avut privilegiul de a observa pe viu începuturile acestui pamfletar, moralist şi fizionomist nefericit, atât de exigent cu cei capabili de mai mult şi mai bine (pentru a relua elementele de autoportret citate mai sus), dar care, în tot cazul, nu-i cruţă nici pe ceilalţi. L-am văzut prima dată în zilele de 18-20 octombrie 1978, la Iaşi, la primul şi ultimul Colocviu de Poezie din perioada comunistă. Aveam 21 de ani şi, cu o legitimație de presă de la Opinia studenţească, obţinută de regretatul meu prieten Dan Merişca prin Liviu Antonesei, am putut asista la toate manifestările colocviului, nu doar la cele deschise publicului. Aşa am auzit şi văzut doi oameni care vorbeau în public împotriva regimului, folosind un discurs elevat, dar cu referinţe oblice şi figuri de stil absolut transparente: Ştefan Aug. Doinaş şi Dorin Tudoran. Vocile şi — de aici intram în suprarealism — ideile şi frazele lor păreau transmise de la Radio Europa Liberă, printr-un receptor imposibil de bruiat legat din greşeală la difuzoare. După prima senzație, de libertate neaşteptată şi exaltantă, pe care nu o mai trăisem niciodată în public şi nu am mai regăsit-o pînă în decembrie 1989, am început să mă întreb: cum de se putea spune aşa ceva în România, chiar într-un cerc mai restrîns, bine controlat, eventual cu voie de la stăpînire? Era o farsă? Era un act aproape nebunesc de curaj? Ce avea să urmeze?

       În acele zile, nu a urmat nimic special. Colocviul a continuat, recăzând în mica politică literară şi în prea omeneştile metehne scriitoriceşti, apoi ecourile şi zvonurile s-au stins treptat. Dar acea prestaţie a lui Dorin Tudoran avea să fie confirmată de viaţa şi ideile sale în anii următori, pînă la plecarea din ţară (24 iulie 1985; încheiase pe 6 iunie o grevă a foamei de patruzeci de zile) şi după aceea, printr-un parcurs spectaculos de disident continuat (nu început ori inventat) după trecerea graniţei. Citind astăzi documentele publicate în Eu, fiul lor (mai ales pp. 82-94, cu reverberaţii până la p. 106), observăm că, după cutuma epocii, mulţi dintre literaţii care asistaseră la lectura publică a unui veritabil manifest politic relevau (direct Organelor ori prin mijlocirea informatorilor) numai dimensiunea rivalităţii de breaslă, prezentînd totul drept un atac la adresa (poeziei) lui Adrian Păunescu. Şi totuşi, parabola pronunţată de Tudoran la colocviu conţinea elementele unei contestări evidente a (regimului) lui Nicolae Ceauşescu: pe scurt, vorbea de doi poeţi de curte, Necesias şi Lychesias, care îl linguşeau interesat pe Alexandru Macedon. Pe moment, nu mi-a trecut prin cap că poeții ale căror nume se repetau emfatic, inspirându-mi asocieri cu necesitatea şi lichelismul, erau ficţiuni subversive (la curtea lui Alexandru au slujit de fapt alţi patru poeţi, ale căror nume ni s-au transmis). Păreau reali, deşi nu erau — au mai fost semnalaţi doar în poezia lui Tudoran din aceeaşi perioadă, la finalul „Poeţilor de azbest”. Nici nu conta, fiindcă se înţelegea că erau figuri generice de sicofanţi, de tiranofili, arhetipuri mereu reactualizate. Peste ani, aveam să scriu eu însumi pe tema asta atât de fierbinte şi astăzi: introducerea la Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică (Polirom, 2005, trad. de Mona Antohi), o carte altminteri cu totul ignorată de mediul intelectual românesc partizan, care se putea totuşi recunoaşte în ea în ciuda diferenţei de calibru dintre giganții tiranofiliei şi măruntele lor euri inflaţionare. În orice caz, parabola lui Tudoran din 1978 vorbea şi de pictorul de curte Apelles, atestat istoric (şi deci utilizabil ca  efect de real pentru fictivii poeţi atât de verosimili), care-l picta măgulitor pe Alexandru şi, prin Plinius cel Bătrân, ne-a transmis între altele celebrul îndemn Ne sutor ultra crepidam. Prin urmare, dacă se putea face o echivalenţă între poeţii de curte şi Adrian Păunescu, se ştia prea bine cine era Primul Cizmar al ţării (Tudoran a spus cizmar, nu sutor). Deci puteam cu toţii să-i identificăm atât pe sicofanţi/tiranofili, cât şi pe tiranul care se servea de ei şi le oferea privilegii din ce în ce mai meschine, dar tot mai stridente pe fundalul pauperizării generalizate. Pe scurt, am avut la Iași, la sfârșitul lui octombrie 1978, revelaţia unei figuri publice majore, rebelă fără a fi disfuncţională, radicală fără a fi doctrinară, temerară fără a fi sinucigaşă (mai târziu avea să înfrunte însă şi moartea). Am ştiut că urma să mai auzim de Dorin Tudoran.”

        (Fragment din prefaţa semnată de Sorin Antohi. Citeşte mai mult pe blogul personal al lui Dorin Tudoran, Certocraţia, aici: http://www.dorintudoran.com/romania-o-parere-o-prefata-o-carte/.)

_________________________________

* „Părere f. 1. mod de a fi, apariţiune, iluziune; piere ca un vis, ca o părere; 2. mod de a vedea, opiniune: după părerea mea; 3. impresiune satisfăcătoare sau regretabilă: părere de bine, părere de rău.” (Cf. Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, A noua ediţiune, Editura Scrisul Românesc, f.a., p. 463.)

Posted in: Ex libris