„Să trecem pragul speranţei!” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Papă)
*
Icoană de Emilian Nicula (Bistriţa 1956 – Cluj-Napoca 2010)
*
RĂSAI ASUPRA MEA…
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul mereu ceresc d-odininioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Din inima-mi – adânc noian de vină;
Privirea ta e milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din ceriul tău de stele:
Că te ador de-acum pe veci, Marie!
MIHAI EMINESCU (1880)
*
Posted in: Anamnesis
Gogea's Blog 
Dorin Tudoran
august 15, 2015
Draga Vasile,
Ne vom revedea in octombrie. Pana atunci as vrea sa stii ca am ales aceasta tertina pentru o ultima carte, pe care sper sa o pot duce la capat — ce coincidenta!!!
Cu drag si dragoste de sfarsit de viata,
Dorin
Străin de toţi, pierdut în suferinţa Adâncă a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
vasilegogea
august 15, 2015
@Dorin Tudoran
Ce lung mi se va părea timpul pînă în octombrie!
…Cînd, ca Poet, trăieşti – alungat din ţara străbunilor tăi – „doar” în Ţara lui Eminescu, nu mai e vorba de coincidenţe!
Anca Marin Butnarescu
august 15, 2015
Cata noblete si finete adunate intr-o adevarata opera de arta ! Minunat!
In acelasi timp Urez un sincer ” La Multi Ani! ” tuturor persoanelor care sarbatoaresc ziua numelui. Fiti fericiti.
Anca Marin Butnarescu
august 15, 2015
Ups…sarbatoresc, sigur…
Dezideriu Dudas
august 18, 2015
Probabil Eminescu, constient ca Romania nu poate fi ” doar tara lui Eminescu”, a organizat evenimentul de la Putna la 15 august 1877 (http://putna.ro/revista2011/articol10 ). La Manastirea Putna apar scrise si incercarile ulterioare de „dez-eminescizare” a Romaniei : 1904, 1926, 2004, 2011…. Nu cred ca acel prim „Congres al studentilor romani” si acea prima „Intalnire a romanilor de pretutindeni” de la Putna, vor ramane vesnic in registrul formalismului asociat status-quo-ului romanesc. Eminescu nu a fost intr-atat de „conservator”,,,,incat sa nu-si doreasca „expulzarea”, dintr-o astfel de Romanie, vitregita de tot ceea ce lui ii era interzis…Asta, desi procedeul n-ar putea fi decat „liberal”, sau „rosu”, conform ” indicativelor ” dusmanilor sai de atunci…
Probabil asta n-au putut explica cei cu acel numar din Dilema care a generat la nivel public si elitar blasfemia impotriva lui Eminescu la cote sfasietoare pentru firava coeziune a societatii romanesti.
vasilegogea
august 18, 2015
@Dezideriu Dudas
Eminescu nu era perceput de contemporani (ai lui, ca şi de unii dintre ai noştri) ca un „conservator”, ci doar ca un „reacţionar”. Or, ntre cele două nu există… „dilemă”!
Dezideriu Dudas
august 18, 2015
Raspund aici la „lipsa Dilemei” de mai jos ( nu am posibilitatea de a raspunde la acel comentariu si nu doresc sa o fac in forma unui comentariu general ) :
Aveti dreptate la lipsa dilemei intre „conservator” si „reactionar”….A devenit insa „lipsa de dilema” si intre „revolutionar” si „conservator”, dupa ce capitalul strain a devenit majoritar in economie….Din pacate asta nu opreste avantul prabusirii…., desi dupa ce a devenit majoritar capitalul strain, macar termenii si DEX-ul ar trebui sa-i putem controla si determina…., in sensul de a li se pastra sensul adevarat.
PS Din pacate, nu mai putem rescrie acel numar al „Dilemei”…Putem insa, si eminescofilii si eminescofobii, sa folosim simbolul Eminescu pentru a ne rescrie istoria. Pana ieri, la Putna, aveam o parere exceptionala despre Eminescu. Faptul ca (si) el „l-a votat pe Stefan cel Mare”, m-a pus insa pe ganduri….Nu ne strica insa si noua nationalismul „de bine”, adica patriotismul „in traducere”, atat de prezent in statele care „au voie” ( incepand cu SUA…). In perioada lui Stefan Cel Mare a trait si Ignatiu de Loyolla….Nu mai putem pleca odata ?
vasilegogea
august 18, 2015
@Dezideriu Dudas
Deci (cum ar spune cineva la televizor), răspunsul e tot la Eminescu: „Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa ramânem”…
Dezideriu Dudas
august 19, 2015
Si totusi, Barbu Stefanescu Delavrancea “i-a dat” lui Stefan cel Mare, “sceptrul” de care ieri ma indoisem pana si de Eminescu ( pana ieri, “ultima speranta”…) ca l-ar avea…Imi pot imagina din nou, de ce autoritatea deontica a lui Stefan cel Mare a invins pana la urma autoritatea epistemica a discipolilor lui Noica ( cu referire la “ Cel mai mare roman”, ales de “noi, poporul lui Brecht”, in anul 2006, prin “TVR”…), o alta forma de a-mi explica de ce Noica a minimalizat teoria dihotomica a autoritatii a lui JM Bochensky ( autoritatea deontica – autoritatea epistemica ) in “Jurnalul de la Paltinis”….Stia ca epistemicidul este o categorie logica recursiva, dar deonticidul este un non-sens…Mai stia si ca discipolii sai nu ar putea sa inteleaga ei primii asta…., de unde o abordare stranie a autoritatii….Sau, mai grav, daca ar intelege, si-ar da seama ca, mai bine, pentru ei, ar fi sa “ mai reziste”…., si cu acest adevar….
PLEDOARIE PENTRU “SENATUL CORPURILOR PROFESIONALE “:
“…. Maria şi Moldova e totuna… Ostaşi, boieri, curteni, v-am adunat aci să staţi mărturie după ce n-oi mai fi. Sunt patruzeci şi şapte de ani… mulţi şi puţini… de când Moldova îmi ieşi înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boierii răzăşi şi ţărani, în Câmpul de la Direptate, şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu. Că vru ea un domn drept, şi n-am despuiat pe unii ca să îmbogăţesc pe alţii… că vru ea un domn treaz, şi-am vegheat ca să-şi odihnească sufletul ei ostenit… că vru ea ca numele ei să-l ştie şi să-l cinstească cu toţii, şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma, ca o minune a Domnului nostru Isus Cristos…
……C-am cercat să unesc Apusul într-un gând, că zic că sunt creştini, şi trimeşii mei au bătut din poartă în poartă, rugându-se mai mult pentru ei ca pentru noi, să lase războaiele de zaviste şi să se ridice împotriva primejdiei obşteşti a creştinătăţii… Le trebuia un om?… Era… A fost… Acum e bolnav… Văzând că rămâi cu făgăduielile, am căutat să unesc Răsăritul. (Fulgeră, plouă repede.) Ş-am trimes la unguri, la leşi, la litvani, la ruşi, la tătari… Au făcut cărări bătând drumurile pustii oamenii mei, şi degeaba. Învoieli cu peceţi-n calapoade, iscălituri fudule… Şi praful s-a ales de învoieli. Vladislav, un molâu, un întristat; Alexandru, un fudul, un iagelon, o slugă a popii de la Roma; Ivan, un năuc, căzut în copilărie… (Un tunet urmat imediat de un trăsnet.) Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic: Doamne, tu singur ştii ce-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşărtăciune nu sa lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor… Dar toţi m-au părăsit… Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor! (Fulgere şi tunete.) Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat… Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că
Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şa urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor.”
( “Stefan cel Mare”….,, in fragmentul principal din “Apus de soare”, de Barbu Stefanescu Delavrancea , actul 3, scena 8)
Barbu Ştefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, Bucureşti, d. 29 aprilie 1918, Iaşi) a fost un scriitor, orator şi avocat român, membru al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.