O povestire inedită de Lucian Pop (18 septembrie 1953, Panticeu/Cluj – 1 septembrie 2015, Cluj). In Memoriam

Posted on Septembrie 5, 2015

4



Pe la sfîrşitul lunii noiembrie a anului trecut (A.D. 2014), în urma insistentelor mele solicitări de a a-mi încredinţa un text pentru revista de cultură Alternanţe  (care apare la Munchen şi a publicat, deja, un număr impresionant de autori clujeni – dar, nu numai, se-nţelege) , primesc, în fine, un e-mail de la Lucian Pop prin care îmi comunica scurt, în stilul său epistolar inconfundabil:

„Servus!

Dragă Vasile îţi trimit două proze, cum am vorbit aseară, n-au mai fost publicate/ Numai bine!”

Era vorba despre povestirile În căutarea ninsorilor – care a apărut în nr. 1(6), ianuarie, 2015 în revista manageriată de la Munchen de poetul şi traducătorul Eugen D. Popin (http://www.revista-alternante.de/REVISTA_ALTERNANTE_Nr._1__6__2015_BT.pdf) – şi de cea pe care o public acum, în premieră, şi din păcate postum, pe Gogea’s Blog.

Cred că ilustrează convingător aceste aprecieri ale bunului nostru prieten comun, poetul Ion Mureşan, scrise pe coperta IV a volumului GELOZIA. Povestiri şi trei povestiri teatrale (Grinta, 2008):

„…pe Lucian Pop îl consider cel mai de seamă povestitor din literatura română contemporană. Povestirile lui, au un efect aproape terapeutic. Te scot din stările negre şi te fac să râzi. Să te simţi bine. Le-aş plasa ca manieră narativă, undeva între basm şi scenariu pentru desene animate. Spaţiul şi timpul sunt abolite, diferenţa dintre regnuri e vagă, cauzalitatea e una pur convenţională. Orice e posibil, imaginaţia interferează cu realul cât se poate de firesc…”

*

dsc_8343

  Lucian Pop la una din şedinţele Cenaclului UBB, coordonat de poetul Ion Mureşan.

Foto: Tiberiu Matei          

*           

Una din aventurile lui Tomiţă

   Tomiţă nu se desparțea de un briceag cu tirbușon și furculiţă.

Acum un an a fost într-o croazieră pe oceanul Pacific. Doar nu te duci pe ocean cu mașina. Mergi cu vaporul. Cum navigau bine mersi pe oceanul blând, dintr-o dată vaporul se rasuci cu fundul în sus. Lui Tomiţă, când în port, s-a urcat pe respectivul vapor, i s-a părut, într-adevăr, că nu stă drept, că era înclinat pe partea stângă. Tomiţă  îi spuse pe şleau căpitanului ce îi întimpina pe turiști la urcare:

– Căpitane, vaporul ăsta stă strâmb, se observă cu ochiul liber.

– N-ai cu cine te certa? De 20 de ani merg cu el şi n-am avut nici un eveniment.

– Totuşi, n-ar trebui distribuită încărcătura echilibrat, pe ambele părţi?

– Enervează-mă. Du-te în cabina ta până ţi-e bine.

Când s-a rasturnat, s-au pomenit cu toţii în apă. Apa calduţă, numai bună de înotat. Tomiţă și-a scos briceagul din buzunar, i-a desfăcut lama, şi cu el în dinţi să-l folosească la o eventuală întâlnire cu rechinii, a înotat bărbateşte şi a tot înotat până a dat de o insulă. O insulă mică, aproximativ cât curtea liceului 12. Pe insulă, trei palmieri, 10 porci, un halău plin de apă potabilă şi celălalt de grăunţe.

Cu toată greaţa, cum îi era sete, bău apă din halăul porcilor. Seara, după câtă mişcare făcuse înotând, îl apucă o foame neiertatoare.

– Fie ce o fi, exclamă Tomiţă  şi înjunghie cu briceagul un porc. Nu erau nu ştiu cât de mari, nişte şoldani, acolo la 50, 60 de kile fiecare. Sub palmieri, frunze uscate, stivuite ordonat una peste alta. Frunzele de palmier sunt groase ca şi scândurile de brad din care se fac şindrilele de acoperit casele de la munte. Din fiecare frunză, calculă Tomiţă, s-ar fi putut confecţiona, fără exagerare, 30, 40 de şindrile.

Avea şi  brichetă la el. Făcu din doua scânduri foc şi îşi prăji câteva fleici.

A doua zi, când se trezi, căzu pe gânduri. Dacă insula nu era în calea vapoarelor?  Pe insulă era şi o mică magazie cu scule: o sapă, fierăstrău, secure, hârleţ, ce are omul pe langă casă.

Tăie cei trei palmieri şi îşi construi o mândreţe de plută, mai mare dragul să te uiţi la ea.

Dar dacă avea de călătorit până la civilizaţie cine ştie câte zile ori săptămâni? Tăie şi ceilalți 9 porci. Transformă mica magazie în afumătoare.

Peste o zi, cu pluta ce de-abia se menţinea deasupra apei sub greutatea cărnii afumate, dăi bice, salutare taică şi noroc, pe-aci ţi-e drumul, tot înainte.

O plută, hai să nu întrecem măsura, are o viteză de melc. Într-un ceas făcu zece paşi de la ţărm. După cei zece paşi, ce i-se întâmplă? Un coşmar. Vine de pe ocean o barcă rapidă. În barcă, 10 papuaşi. Când văd papuaşii insula rasă ca şi cu briciul, fără palmieri, fără porci, îl înconjurară  şi toţi zece, ca la o comandă, îşi scoaseră cuţitele înfiorătoare, sclipitoare, să-l termine. Tomiţă, neobişnuit cu asemenea manifestări deplasate, leşină.

Se trezi din leşin, legat din cap până  în picioare cu o funie neagră, unsuroasă. Tomiţă, când făcuse focul în magazie, un foc mocnit, aşa se face pentru afumarea cărnii, stropeşti lemnele cu apă, numai să fumege, văzuse,  într-un colţ al magaziei, funia cu care îl vor lega papuaşii, o funie nouă-nouţă, curată, dar nu se gândi s-o scoată afară, şi funia se îmbibă de fum şi grăsime ce picura din bucăţile de carne atârnate de trei rude sub acoperiş.

Şeful papuaşilor avea desenată pe frunte o stea albă, primitivă, cea mai simplă stea posibilă, în trei colțuri.

– Ne-ai nenorocit! Palmierii şi porcii ăştia erau singura noastră sursă de existenţă.

– Vă jur. Am crezut că insula este a naturii.

– Cu magazie, scule, cu două halauă?!

– Puneţi-vă în situaţia mea. Nu mai gândeam logic după ce am înotat o zi şi-o noapte înconjurat de rechini!

– Porcii noștri! Palmierii din frunzele cărora confecţionam scânduri!

-Îmi pare nespus de rău. Aveaţi asigurare pe ei?

– Nu ne-am gândit niciodată la asigurare.  L-am jigni pe zeul nostru Viki, care are grijă de întreaga lume.

– Am în Cluj un prieten bun ce se ocupă de asigurari. Vine zi de zi la barul Ema. Nu-i știm numele adevărat. Îi zicem simplu, Asiguratorul. Cum ajung teafar acasă, îi pun pe masă necazul vostru.

Papuaşii, oameni de înţeles. Îl lăsară să plece cu pluta ce se deşela sub greutatea proviziilor.

Odată ajuns în Cluj, Tomiţă luă legatura cu toţi turiştii de pe vaporul răsturnat. Avură un mare noroc. Tocmai în momentele acelea fatidice, când marinari şi pasageri de-avalma se pomeniră în apă, tocmai atunci, trecea pe langă vapor un banc de scrumbii, mâncarea preferată a rechinilor, şi-aceştia, chiuind de bucurie, se luară după ei.

Cu acordul tuturor supravieţuitorilor, pe baza unei liste cu nume, adresă, serie de buletin şi semnatură, Tomiţă angajă  un avocat. Pe unul Florescu, dacă aţi auzit de el.

Se dovedi că şi alţi turişti îi atrăseseră căpitanlui atenţia asupra stării precare de echilibru în care se găsea vaporul. La Tribunal, verdictul a fost categoric. Firmă vinovată, căpitan iresponsabil, turişti despăgubiți regeşte, şi poc, poc, poc, de trei ori pocni judecatorul cu ciocanul în masă.

Imediat ce primi despăgubirea, cu buzunarele umflate de teancuri de sute,  Tomiţă, fuga la Ema, pentru a sărbatori evenimentul.

În Ema cine era?! Asiguratorul!!!

– Papuaşii mei! se lovi Tomiţă cu mâna peste frunte.

Asiguratorul, uns cu toate alifiile, îi zise:

-Trebuie să mă orientez foarte bine în cazul prietenilor tăi, papuaşii.  Nu pot trece la rubrica  ” felul catastrofei” , zăpadă, cum în zona lor nu ninge.  Bate la ochi.  Ia hârtiile la verificat un inspector care are cunoştinţe despre climă şi geografie, şi una doua o dau în bară. Trecem la rubrica respectivă,  ”furtună oceanică  de gradul trei”  şi-am rezlovat problema!

– Dar furtuna asta nu trebuie să  aibă  loc după ce s-a încheiat actul de asigurare?

– Pentru orice eventualitate, mi-am lăsat câteva contracte semnate în alb  din anul trecut. Înţelegi cum vine treaba?

– Înţeleg.

– Pe insula aceea mai aveau şi altceva în afară de porci şi palmieri?

– O magazie mică şi doua halauă.

– Mai putem băga o casă duplex, doi cai şi 15 găini.

Asiguratorul întocmi actele ca la carte şi după ce îşi reţinu partea lui,  fiecărui papuaş îi reveni o sumă cât să-şi cumpere 7 porci , nu unul ori doi! Şapte!

Acuma, Tomiţă trebuia să le ducă banii. Doar nu s-o duce de unul singur cu atâta bănet asupra lui până în emisfera cealaltă. Îl convinse pe Asigurator să-l însoţească.

Ajunseră la insula celor 10, o insulă şi mai mică decât cea pe care îşi ţineau agoniseala.

Când au văzut papuaşii cât bănet le-au adus, n-au ştiut cum să-i omenească mai bine.  Nevestele şi fetele lor, dansau fără întrerupere pentru cei doi musafiri, băutura curgea gârlă şi au fost serviți numai cu peşti exotici, aşa de frumos coloraţi că-ţi venea să-i pui în ramă.

Au ţinut-o trei zile şi trei nopţi numai într-un chef şi voie bună.

A patra zi, cum s-au trezit au fost luaţi la întrebări:

– Ei, cum v-aţi simțit la noi?

– Foarte bine! strigă Asiguratorul. Ca la 20 de ani. Am fost de-a dreptul fericit.

– Fericit?! se mirară papuaşii.

– Da. Fericit. Voi nu cunoaşteti acest sentiment?

– Nu, ziseră ei cu ochii în gol.

– Măi prietene, îl mustră Tomiţă pe Asigurator, poate că oamenii ăştia cumsecade, vor pe lângă băutură şi mâncare, să ne ofere şi femei. Acuma, dacă ai zis că eşti fericit şi mulţumit, ne trimit acasă.

Şeful cu steluţă albă, îl întrebă şi pe Tomiţă:

– Dar dumneata? Eşti fericit?

– Stimate şef, a fost bine, dar vorba aceea, ar mai fi şi-ar încăpea.

Asiguratorul interveni:

– Mie mi-a ajuns, nu sunt nesimţit!

Atunci, şeful, nici una nici două, solemn, calm,  luă o secure şi îl crepă pe Asigurator în două.  Cele 10 soţii ale papuaşilor, ajutate de fiicele lor, se grăbiră să-l tranşeze în bucăţele, şi să-l gătească într-un cazan mare, împreună cu o gamă variată de legume.

Barbații, printre care se găsea şi Tomişă, în aşteptarea prânzului, serveau arar, câte un pahărel de ţuică.  Tomiţă, numai că nu clănţănea din dinţi de spaimă. Şeful îi explică prieteneşte:

– Omul fericit, după cum zice şi zeul nostru Viki, n-are unde merge mai sus, decât să coboare într-o stare de melancolie, de aducere aminte a acelui moment minunat.  Într-un cuvânt, viaţa lui ar fi în continuare, numai o boceală  şi jelanie.

….

– Domnilor! Să  mă ierte Dumnezeu! strigă patetic Tomiţă, la o masă din barul Ema, de frică, am mâncat şi eu din tocăniţă, poate era o jignire de neiertat dacă nu mâncam conform tradiţiei lor. În consecinţă, ce vă recomand? Dacă aveţi momente de fericire, păstraţi-le secrete. Şi la noi, în civilizaţie, oamenii ce se laudă în gura mare că sunt fericiţi, sunt mâncaţi de către invidioşi, chiar dacă numai din priviri.  Este, întradevar, o mică, mare diferentă, dar şi așa, când te mărunţeşte câte un invidios din ochi, simţi furnicături pe piele!

(25 noiembrie 2014)

*

În rest, aşa cum spune în alt loc  acelaşi Ion Mureşan, despre acest „Creangă ardelean” vom mai auzi cu siguranţă poveşti!

*

Anunțuri
Posted in: In Memoriam