Remember Petru Poantă (n.7 aprilie 1947 – d.7 septembrie 2013)

Posted on Septembrie 7, 2015

1



Petru Poantă – de la „oraşul estetic”, la „oraşul miraculos”

sau între „cerc” şi „criterii”

Adriana-Petru-Poanta

        În densa şi riguros sistematizată tematic (dar şi ordonată axiologic) sinteză dedicată uneia dintre cele mai fecunde grupări literare (şi nu numai) din România, coagulate în anii tulburi ai celui de-al Doilea Război Mondial, Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar (Clusium, 1997), defineşte, între „elementele formative” ale contextului generativ al „mişcării cerchiste”, unul „geografic”, pe care l-a numit „oraşul estetic”, avînd în vedere, se-nţelege Sibiul. După un amplu citat (ales cu o intenţionalitate care îşi va revela semnificaţii şi va alimenta, recurent, motivaţii noi, mai tîrziu, în cărţile sale dedicate Clujului, inclusiv „Efectului Echinox”) din lucrarea celebrului „estetician al peisajului citadin”, sicilianul Rosario Assunto, Petru Poantă glosează astfel: „Disocierile lui între <<reprezentativ>> şi <<funcţional>>, în cadrul unor mutaţii referitoare la estetica urbanismului, sînt intuite, deşi ne-conceptualizate, de Radu Stanca. Pentru a acredita prioritatea esteticului, a <<reprezentativităţii>>, esteticianul român propune ideea timpului reversibil, a unui timp mitic prin urmare, în opoziţie cu cel cronologic, cel dintîi făcînd posibilă actualizarea unui arhetip cultural ideal.” Va face recurs la această procedură chiar Petru Poantă, în seria de volume asumate mai mult decît auctorial, dar chiar biografic, încă din titlu: Clujul meu. I. Oameni şi locuri; II. Anii şaptezeci; III. Radiografii (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, 2007 respectiv, 2011), şi găsindu-şi maxima expresie a asocierii dintre un „timp mitic” (rezidual în memorie) şi un „timp cronologic” (obiect-subiect de analiză-investigare) în ultima sa carte antumă-prima publicată postum: Clujul interbelic. Anatomia unui miracol (Eikon, 2013).

 

coperta_petru_poanta_clujul_interbelic-Copy

Referindu-se la acesta din urmă, Petru Poantă mărturisea: „Ezitînd între eseu şi studiul de istorie culturală, cartea aceasta vrea să fie în primul rând un manifest. Ea descrie, poate puţin idealizat, formele prin care românii au reuşit să concretizeze într-un timp foarte scurt un proiect consistent de civilizaţie şi cultură. Avem de-a face cu primul model, din istoria lor, al formelor cu fond; cu un eşantion în care imitaţia este creatoare. Cînd îl preia administraţia românească, în 1918, Clujul are o remarcabilă textură urbanistică şi o comunitate aflată în momentul ei de euforie crepusculară. Oraş al aristocraţiei maghiare şi conectat la civilizaţia central-europeană, el pare acum inaccesibil oricărui alt mod de administrare şi intruziunii unor mentalităţi străine. Românii nu vor avea, însă, comportamentul acreditat istoric al conchistadorilor. Ei transformă Clujul într-un model al democraţiei de tip occidental, legiferînd structura lui cosmopolită şi încercînd să armonizeze diferenţele, etnice sau de orice altă natură. Astfel se naşte o lume doldora de idei, atît teoretice, cît şi practice, şi asta mai ales în mediile universitare (în mod special în cel medical).”

„Miracolul”, pare a ne spune autorul, e că se nasc chiar oameni, indivizi cu identitate şi adrese valide, „doldora de idei” şi, mai degrabă meşteşugari decît negustori, producători de valori. Am citit în această minunată carte, codificat, şi un  avertisment adresat „napocanilor” de un „clujean”!

*

71a

L-am întîlnit (nu doar „văzut”) şi cunoscut mai bine, profitînd de generozitatea cu care îşi împărţea timpul la o cafea, la Arizona, pe la sfîrşitul anului 1996. Intrase, ca să folosesc o sintagmă poate nu tocmai potrivită – deşi… deşi viaţa lui curmată brusc, cu mult înainte de ceea ce noi, bieţi muritori, socotim a fi sorocul, nesocotind o voinţă superioară nouă, avea să confirme – într-o frenezie, un entuziasm al recitirilor. Nu numai a lui Coşbuc (coordonînd şi o  valoroasă ediţie critică şi recuperatoare de Opere). Atunci era pe sfîrşite cu redactarea cărţii sale despre Cercul Literar de la Sibiu şi am avut cîteva schimburi de opinii despre o posibilă paralelă între programul estetic al cerchiştilor şi cel de acţiune culturală, în sens extrem de larg, al criterioniştilor.

Cred, acum, la doi ani de la retragerea lui din „Clujul pe care l-a iubit” şi din lumea pe care a ştiut s-o contemple, s-o citească (prin dioptriile mari ale ochelarilor săi) şi s-o accepte cu o foarte fină, subtil disimulată, ironie, că îşi construise „foişorul” de observaţie undeva între aceste două „triburi” (folosesc termenul în sensul dat cunoscutul filosof englez): al cerchiştilor (neutri) şi al criterioniştilor (angajaţi).

Adică într-un punct „de echilibru”, cum a spus el despre „fenomenul” Echinox. Dar, iată că echilibrul, chiar dacă nu e fragil, poate fragiliza. La rigoare, consuma, ca pe o lumînare, arderea.

*

Posted in: In Memoriam