Lidia Bradley ne propune o carte despre memorie: „Les étrangères” de Irina Teodorescu

Posted on Octombrie 20, 2015

2



LIDIA  BRADLEY:

Despre memorie și literatură

etrangeres

Tare pretenţios sună titlul meu, volume au fost scrise pe aceasta temă şi vor mai fi, memoria fiind intrinsecă creaţiei. Tot ce vreți să știți despre memorie și literatură se găseşte în Timpul regăsit al lui Proust, cel ce a disecat lucrătura memoriei ca nimeni altul, arătând cum hrănește ea literatura, cum scriitorul poate recrea o întreagă lume – pentru a o păstra vie, nemuritoare – tocmai urmărind şi recompunând mrejele asociative ale memoriei. (Nu ajunge însă doar Timpul regăsit, e de început cu începutul, citit şase volume şi de ajuns la al şaptelea pentru a înţelege ce spune autorul despre cum se recrează trecutul şi care este miza scriitorului. Profesoara din mine nu doarme!)

Situl nostru (Memoria) însă nu de literatură se ocupă, ci de istorie orală, prin interviuri, si de istorie recentă, prin prisma memorialisticii. Şi totuși: memorialistica poate fi în bunele sale ipostaze literatură, iar literatura poate avea momente de memorialistică. Când se întamplă aşa, pentru că literatura adevărată are puteri magice, ea reînvie în noi realităţi trăite pe care poate le-am uitat – sau care sălăşluiesc inactive undeva într-o memorie adormită: scriitorul ni le readuce în faţa ochilor învigorate, autentice, de parcă nu ar fi trecut decenii, şi nu ne-am fi obişnuit cu alte imagini, alte lumi şi alte feluri de a trăi. Scriitoarea sau scriitorul ne arată că trecutul nu-i trecut, ci supravieţuieşte bine ascuns în amintire. Aşa se întâmplă în fragmente ale celei de-a doua cărţi aIrinei Teodorescu, Les étrangères,  apărută în limba franceză la editura Gaïa Editions în octombrie 2015, http://www.gaia-editions.com/content/les-etrangeres .

Cartea, trebuie spus sus şi tare, NU este o carte de memorialistică, ci o creaţie literară îndrăzneaţă despre curajul de a-şi gasi drumul ca artist, despre curajul de a se găsi pe sine, despre pasiune, despre identitate, despre pericolul de a vrea prea mult, chiar prea multă libertate, dar şi despre dragostea de rădăcini şi spaţiul copilăriei (care, în cazul de faţă, se petrece în România, pe care eroina principală nu vrea să o părăsească în favoarea Franţei, pe care însă o părăseşte silită de împrejurări şi la care revine de îndată ce revenirea este posibilă, în 1990). Notaţii ce par memorialistice apar în momentele în care eroina îşi amintește de orele de tensionată aşteptare în sala rece, pustie şi gri a aeroportului Otopeni pentru a ieşi din ţară în anii în care numai cei cu mare noroc sau mari relații puteau ieşi legal, de faţa jigărită a soldatului ce într-un târziu aduce paşapoartele, şi el temător de o autoritate nevăzută dar atotputernică şi nu pusă pe glumă. De neîncrederea şi invidia colegelor de şcoală pentru cea care putea “ieşi”. Mai apoi, de imensa bucurie de a reveni în acele prime luni de după Decembrie 1989, în care totul era euforie, nelimitată încredere în ce se va putea realiza acum că a căzut comunismul. Imensa dragoste resimţită față de țara părăsită şi bucuria regăsirii. (Inclusiv a covrigilor cu mac şi a roşiilor cu gust.) Familiaritatea gesticii, a particularităților limbajului – altfel decât uniformitatea (pentru noi, în primi ani) a lumii în care ne-am strămutat, străini. Şi mai apoi, sfârşitul sigur şi nu lent al unor instituţii care nu mai aveau cum să supravietuiască, al Palatului Telefoanelor de pildă, unde încă la începutul anilor ’90 se aştepta cu orele pentru un apel internațional, legătura fiind facută de doamne prea fardate la ghişee care probabil acum doar în sate îndepărtate din ţări mult mai estice ca a noastră mai există… dacă mai există.

Am trăit şi eu, într-o ipostaza sau alta, toate acele momente. Deoarece cred în importanța de a le reţine şi arhiva, am pornit situl  http://www.memoria.ro/. Doar că eu sunt cu mai mult de două decenii mai în vârstă decât Irina Teodorescu şi am trăit anii ‘80 pe deplin matură şi conștientă. De aici şi fascinația mea faţă de scriitoarea născută în 1979, care reînvie detalii ale unor situaţii pe care ori le-a trăit copilă fiind, ori le-a auzit relatate de alţii. Ori are o sensibilate ieşită din comun, ori o foarte mare putere de înţelegere. Care din ele, din care mai mult, mă întrebam? Fără indoială, Irina Teodorescu le are pe amândouă, o demonstrează întreaga carte. (Iar umor peste măsură demonstrează în prima ei carte, negru, molipsitor!)

maledictionbanditmoustachu

Luați cartea în mână deci ca iubitori de literatură, ştiind în plus că veţi găsi în ea fragmente din lumea în care am trăit şi noi – regăsirea lor în proza Irinei Teodorescu este doar una din coordonatele de apreciere a vocii ei originale, bogate în trăiri: în cartea ei se împletesc povești de dragoste, basme, ambiţii mari, reuşite pe măsură, rezistenţă la norme, visuri, suferinţă, tristeţe, crezuri artistice, viaţă, moarte, regăsire de sine. Scriind în franceză, ea nu se sfieşte să introducă în limba lui Proust, cum o face şi în prima sa carte, La Malédiction du bandit moustachu, construcţii româneşti mai puţin sau mai bine deghizate (dar şi incantaţii din Miorița şi alte basme, acestea nu numai româneşti). O nouă generaţie de scriitori apare în Europa, cei ce scriu în limba țării de adopție. Până acum eu doar pe Joseph Conrad* îl ştiam astfel. Cât talent este pe lume!

 

Vă recomand o minunată recenzie a cărții, tot în limba franceză, o veți găsi pe pagina de Facebook Thomas Man (Radu Bata), scrisă pe 15 octombrie : https://www.facebook.com/thomas.man.9.

*

____________________________________

*Nota Admin. Nu e un reproş, doar o augmentare a empateticului text scris de D-na Lidia Gheorghiu Bradley, care pe site-ul deschis şi mereu îmbogăţit, face, alături de colaboratorii D-sale, o muncă de arhivare a memoriei încă vii, de o stringentă nevoie şi autentică valoare educativă, într-o lume tot mai ameninţată de amnezie: există, din fericire, şi alte exemple, şi numai din literatura română, de autori care scriu – şi o fac foarte bine – în limbile noilor lor ţări de adopţie. Fără a le epuiza acum, amintesc doar de Matei Vişniec (Franţa), Marius Daniel Popescu (Elveţia) sau Liviu Georgescu (USA).

Gogea’s Blog mulţumeşte  autoarei pentru această contribuţie, găzduind-o, cu preţuire şi bucurie, la Pavilionul de oaspeţi.

*