Un „ecou” la „Banda lui Möbius”: Poemul „Faţa din spate”, de Vianu Mureşan

Posted on Octombrie 25, 2015

0



Vianu MureșanMulţumesc pentru dedicaţie, prietene Vasile!

Te întreb, prin formula poemului de mai jos, cum arată, oare, banda lui Möebius în plan moral? Nu cumva răsucirile şi contorsiunile din relaţiile noastre ˗ ca societate a inconsistenţei, duplicităţii şi minciunii ˗ pot fi calificate de această splendidă figură a universului fizic? Ce rămâne din splendoarea benzii lui Möebius, când ajunge să definească sufletul omului?

*

Faţa din spate

 

Dacă faţa e oglinda sufletului, de unde ţâşnesc prin ochi ascunsele-i urme,

Şi dacă faţa camaradului

˗ Căruia i-ai lăsat vizibilă paloarea sincerităţii pe obrazul tău

Şi pe care l-ai omenit cu bucurie simplă în cerdacul vieţii tale,

Altminteri precare,

Împreună cu care te-ai învârtit în după-amiezi boeme

Pe acelaşi strâmb cadran de ceasornic,

Cu care în ore scârbite ai scuipat în aceeaşi direcţie

Şi în nopţi fără somn ai lepădat acelaşi vis ˗

Te aţinteşte deodată de sub bolta sprâncenelor ca un bucălat popou de paj,

Îmbujorat de nesăţioasa-i vervă şi sentimentul rotinjimi-i fără preţ,

Dacă priveşti spre ochii lui, ca şi cum dintr-o icoană priviri nepământeşti ar

Trebui să te primească, să te facă oaspete locului lor neajuns,

Iar singurul ochi care te întâmpină din bucălata-i faţă,

Pâlpâie către tine cu o limbă neagră de întuneric,

Ca acele lumânări din tabloul lui Magritte, cred,  

Atunci care e faţa lui şi care e dosul lui?

Atunci unde se oglindeşte sufletul lui?

Magritte

 Dacă cuvântul dat este oglinda demnităţii, între oameni,

Şi dacă prietenul care ţi-a făcut o promisiune

Se răsuceşte-n uitare împotriva ei, uitând odată cu

Cuvântul dat şi de tine, căruia acel cuvânt i-a fost adresat,

Atunci nu se transformă faţa lui, cuvântul lui, întreaga lui fiinţă

Într-o ciudată bandă Möbius?

 

Te îmbrăţişez cu drag, Vianu.

(25 octombrie 2015, a.m.)

*

Sper, dragă prietene Vianu,

portret de lucian tanase

       că vei îngădui a nu răspunde acum, aici la întrebarea ta. O simt prea aproape, vibrînd încă în „lungimea de undă” a unui dezacordat „capriciu”. Va trebui să mai treacă un timp de „linişte” pînă ce „armonia” se va putea  re-instaura.

       Dar, îţi mulţumesc pentru întrebare. O întrebare bună e mai de folos decît un răspuns prost. Dă-mi voie, aşadar, să amîn momentul în care să risc ceea ce am primit în întrebare.

       Pînă la urmă, doar întrebările rămîn, etern neîndestulate!

       Dar, dacă n-ar fi aşa, ce ne-ar mai rămîne nouă de făcut, după atîtea mii de ani de aşezat întrebări la temelia lumii?

       Despre imaginea însoţitoare a poemului-întrebător, datorată lui Magritte, însă, voi improviza (sper să nu sune prea „lăutăreşte”!) cîteva, la rîndul meu, mirări. Nu putem fi siguri că „faţa” ce se iţeşte din ceafă, (partea occipitală a creierelui, de fapt), e „chipul” fizic al  persoanei figurate în compoziţie, sau doar „proiecţia” creierului său despre sine? Pe care, el, n-o poate, totuşi, percepe! Este un ins care îşi arată „dosul”, cum spui inspirat în poem, şi nu „faţa-i îm-pieliţată” (cum ar spune Luca Piţu, fără nici o aluzie la demonic). Nu ştim dacă „el vede” ceea ce vedem noi! În oricare dintre cazuri, sigur e că, deşi pare corect  aşezat în faţa orizontului, e, de fapt, cu spatele la el!

Cu aceeaşi afecţiune, Vasile.

(25 octombrie 2015, p.m.)

*

Anunțuri