Invazia imbecililor
pledoarie pentru necesitatea lecturii
de Nicolae IUGA
O găselniţă de dată recentă, cu un fals aer de înţelepciune profundă, ne spune că „o imagine poate să spună mai mult decât o mie de cuvinte”. Există, desigur, foarte mulţi autori care împărtăşesc această părere. Alegaţia poate fi adevărată, dar numai la modul pervers.
Dar să revenim la cea mai veche şi mai acceptată reprezentare a sufletului omenesc. La Platon (în Phaidros, dar mai cu seamă în Republica)[1], psihicul are trei componente: gândirea (phrenos), afectivitatea (thymos) şi voinţa (epithymia). La aproape două mii cinci sute de ani după Platon, în ştiinţa psihologică a secolului XX domină această concepere a sufletului ca fiind structurat pe trei vectori: cognitiv, afectiv şi volitiv. Congnitivul este la rândul lui o structură supraetajată pe verticală, de la senzaţie şi percepţie, niveluri de cunoaştere pe care le avem în comun cu animalele, până la reprezentare şi gândirea abstractă, gândirea fiind o formă superioară de cunoaştere, specifică omului şi exclusiv umană.
Imaginea, chiar şi atunci când este intens semnificativă, se adresează de fapt nivelului percepţiei şi reprezentării individului, nu intelectului şi raţiunii, deci se adresează unor etaje subintelectuale. Registrul imaginii se cuplează cu percepţia şi reprezentarea, nu cu intelectul şi raţiunea. Sigur, o imagine şocantă poate să spună mai mult decât – probabil – o mie de cuvinte, dar cuvinte din acelea care nu vehiculează neapărat un conţinut al gândirii. În schimb, pentru oamenii care gândesc, afirmaţia este valabilă pe dos. Un singur cuvânt poate să spună mai mult decât o mie de imagini, ba mai mult chiar decât un milion de imagini, practic cât o infinitate potenţială de imagini, deoarece imaginile obiectelor care se pot subsuma unui concept – ca să fololsim o expresie kantiană – nu sunt nici numărabile şi nici limitate cantitativ. Totul depinde, repetăm, de faptul dacă omul gândeşte sau nu. Dacă da, atunci nu; atunci imaginile nu pot şi nici nu au cum să spună mai mult decât cuvintele. Dacă nu, atunci da, atunci imaginile pot să spună mai mult decât cuvintele.
Imaginea provoacă mai curând emoţii, poate sta la temelia afectivităţii, nu este un element de construcţie pentru intelect sau pentru raţiune. Imaginea nu este destinată pentru cei care gândesc, ci ea este pentru cei care reacţionează visceral. Imaginea este ideală pentru manipulare. Prin imagine, individul subintelectual poate fi manipulat incomparabil mai uşor, mai mult şi mai eficient, decât prin raţionamente abstracte, ipotetice, care stimulează gândirea critică. Consumul preponderent sau excesiv de imagine, prin informare cvasiexclusivă pe calea audio-vizualului, combinat cu deficitul de lectură, duce la scăderea bogăţiei vocabularului şi a nivelului intelectual general, aşa cum seceta duce la scăderea pânzei freatice şi la veştejirea universului verde al vieţii.
Eminentul politolog american S. P. Huntington, autorul celebru al teoriei despre Ciocnirea civilizaţiilor, a explicat într-un simplu articol de ziar (în „Washington Post” nr. din 8 martie 1992) cum anume se face educaţia politico-ideologică a adulţilor americani, de inteligenţă medie, cu ajutorul imaginilor. Pe o hartă a lumii, care apărea frecvent pe ecranele televizoarelor timp de decenii înainte de 1989, era reprezentat „răul metafizic” sau „diavolul” de la Răsărit, sub forma unei uriaşe pete roşii, cuprinzând Europa de Est şi nordul continentului asiatic, adică URSS şi ţările satelite. Astfel, americanii de rând înţelegeau mai uşor cine este duşmanul Americii, unde se află situat şi cât este el de mare. Dar după prăbuşirea fostei URSS şi sfârşitul războiului rece, iată că poporul american risca să rămână fără un duşman permanent uşor de reprezentat vizual, care să inspire teamă şi care să justifice anumite măsuri de politică internă şi de înarmare. Aşa se face că Islamul a devenit candidatul cel mai adecvat pentru a prelua rolul fostei URSS şi locul petei roşii de pe hartă. Noul inamic a început să apară şi mai frecvent pe ecranele televizoarelor, ca o pată verde alungită enorm pe harta lumii, pe la mijlocul globului, de la Gibraltar până în Indonezia. Şi asta cu zece ani mai-nainte de înscenarea atentatelor din 11 septembrie 2001. Spre a putea fi demonizat mai uşor, Islamul mai avea şi avantajul că putea fi prezentat ca şi comunismul: mare, anti-occidental, întemeiat pe sărăcie şi pe ură. Fără îndoială că Islamul s-a radicalizat teribil din 1990 încoace, dar nu putem ignora faptul că această radicalizare a fost cauzată în primul rând de agresivitatea anti-islamică fără precedent de care au dat dovadă SUA şi statele aservite lor din Europa. Şi astfel cercul vicios se închide aici, ca să se reia după 2014 cu o nouă demonizare a Rusiei, de astădată nu a URSS, ci a Federaţiei Ruse.
Spre deosebire de nivelul inferior al imaginii, gândirea propriu-zisă nu are nevoie de aparenţa colorată a lumii senzaţiilor. Geometria euclidiană ne dispensează de referenţialul obiectelor empirice, pentru că nicăieri în experienţă noi nu am întâlnit cercuri perfecte, triunghiuri perfecte ş.a.m.d. Iar geometria analitică, începând de la Descartes încoace, face un pas încă şi mai departe, renunţând complet la orice reprezentare figurativă, inclusiv la figurile geometriei euclidiene. În geometria analitică, după cum se ştie, figurile sunt gândite ca ecuaţii scrise cu simboluri abstracte.
Prin urmare, gândirea nu are culoare, ca să zicem aşa, sau dacă are una aceasta nu poate fi gândită decât prin comparaţie, ca un amestec optic din non-culori, adică un amestec din alb şi negru, ceea ce dă evident cenuşiul. Procesul gândirii ca pură raportare la sine face abstracţie de aparenţa colorată a lumii, la fel şi obiectul exterior la care se raportează gândirea este unul non-empiric şi ne-colorat. Este ceea ce îl va fi făcut pe un gânditor de talia lui Hegel să afirme sugestiv că „gândirea pictează cu cenuşiu pe cenuşiu”[2].
În altă ordine de idei, trebuie să avem în vedere că – aşa cum prea bine a spus E. Cassirer – omul nu trăieşte într-un univers pur fizic, ci într-un univers de simboluri. Limba, mitul arta, religia, formează o ţesătură simbolică[3] atotprezentă şi atotputernică. Astăzi se vorbeşte despre limbaje, la plural (limbajul cinematografic, al artelor vizuale, al semnelor, al simbolurilor etc.), dar toate aceste limbaje au la bază limbajul fundamental şi unic al cuvântului, care prezintă particularitatea şi prioritatea că este singurul limbaj cu care omul poate discuta cu sine însuşi. Este, poate alături de limbajul oniric, cea mai veche formă de limbaj. Limbajul verbal este anterior şi originar, celelalte tipuri de limbaj sunt ulterioare şi derivate. Limbajul verbal poate să subziste prin sine însuşi, celelalte tipuri de limbaj pot să persiste numai în măsura în care sunt verbalizate până la inefabil, numai în măsura în care sunt traduse în limbajul-cuvânt, numai în măsura în care sunt transpuse în limbaj verbal interior. Un orb, dezvoltat normal din punct de vedere intelectual, poate gândi despre obiecte pe care nu le vede, spre deosebire de un văzător imbecil, care poate vedea un film fără să poată gândi nimic despre el. De altfel, şi mitologia religioasă cea mai respectabilă ne spune că una dintre primele sarcini importante pe care Dumnezeu a dat-o omului proaspăt creat, spre a fi dusă la îndeplinire, a fost un puternic exerciţiu onomatologic, adică l-a pus pe Adam să dea nume tuturor vieţuitoarelor, „şi oricum va numi Adam toată fiinţa vie, aceasta aşa se va numi” (Fac., II, 19). Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu puterea de simbolizare a limbajului-cuvânt, instrument divin cu care Dumnezeu Însuşi, se spune, a creat lumea în întregul ei.
Au existat nişte salturi deosebite în istoria comunicării între oameni: se inventează tiparul pe la jumătatea secolului al XV-lea şi cu acesta – vorba lui M. McLuhan – intrăm în „Galaxia Gutenberg”: apare presa scrisă. Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea se inventează telegraful şi telefonul şi, ceva mai târziu, radioul. Posibilităţile de comunicare cresc exponenţial, dar comunicarea rămâne totuşi una prin cuvânt, iar cuvântul nu este numai un mijloc de comunicare, ci şi un instrument al gândirii. Omul primeşte informaţii prin cuvânt şi, tot prin cuvânt, este nevoit să gândească asupra lor, altfel nu poate să înţeleagă nimic.
Schimbarea cu adevărat radicală în defavoarea gândirii, aşa cum arată Giovanni Sartori[4], se produce odată cu apariţia televiziunii, în a doua jumnătate a secolului XX. Abia acuma comunicarea se face preponderent prin imagine, nu prin cuvânt, vocea care însoţeşte imaginea trece în plan secundar şi imaginea în cel principal, iar imaginea, spre deosebire de cuvânt, este numai un mijloc de comunicare, fără a fi şi un instrument al gândirii. Omul se transformă, treptat, dintr-un animal care şi gândeşte, într-un animal care doarvede, în homo videns. Astfel, ajungem să trăim într-o lume de „văzători”, fără a avea însă şi clarvăzători. Simplificând, omul posedă două forme de cunoaştere, cunoaşterea sensibilă şi cunoaşterea inteligibilă. Şi timp de mii de ani, progresul cunoaşterii la scara întregii omeniri a fost de la sensibil la inteligibil. Asta până la apariţia televiziunii, care a inversat această tendinţă istorică fundamentală. Televiziunea ne duce îndărăt, de la inteligibil la sensibil.
Păcatul mare şi impardonabil împotriva Spiritului este că se produce o confuzie gravă, totală, între a vedea şi a gândi. Consumatorul exclusiv de programe de televiziune, precum şi producătorul de programe TV, pot să ia locul intelectualului şi gânditorului pe scena publică, pot să treacă drept gânditori, ba chiar se pot pune pe sine, în imaginarul colectiv, mai presus decât gânditorii reali, consideraţi demodaţi.
După cum s-a arătat, cazul televiziunii nu poate fi tratat prin analogie[5], pentru că televiziunea nu are termen de comparaţie şi nici nu este o simplă extindere a instrumentelor de comunicare care au precedat-o. Televiziunea răstoarnă raportul dintre a înţelege şi a vedea în favoarea verbului din urmă. În televiziune, de regulă explicaţiile verbale nu sunt suficiente în sine, ci au sens numai în funcţie de imaginile derulate pe ecran. Televiziunea vine să creeze un ceva ce nu au reuşit nici creştinismul primitiv şi nici dictaturile secolului XX, anume „omul nou”. Copiii mici şi lipsiţi de discernământ moral văd scene de violenţă la TV şi le asimilează ca pe un model de succes. Şi aceasta este doar o parte a problemei. Partea cea mai gravă este alta. Copilul format într-un univers centrat pe vizual nu devine niciodată matur cu adevărat, la maturitate şi de aici până le senectute şi senilitate va fi un individ uman care nu va avea nici exerciţiul, nici obişnuinţa şi nici plăcerea lecturii, ci pe aceea a jocurilor video. Bineînţeles, diferenţa dintre vârsta mintală şi cea cronologică va creşte continuu. El va rămâne toată viaţa un video-copil, incapabil de gândire critică pe cont propriu şi de raţionamente abstracte. Cultura „omului nou” înseamnă declasificare la sub-cultură. Reiterând, păcatul împotriva Spiritului este că acest om nou, infantilizat prin imagine şi atrofiat cultural, îşi alienează astfel cea mai mare parte a culturii universale, a literaturii universale, depozitată în cartea tipărită.
Lui Umberto Eco, un foarte important scriitor, semiotician şi filosof italian contemporan, i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţi din Torino în iulie 2015, ocazie cu care scriitorul a ţinut disertaţia obişnuită în astfel de împrejurări, în care a criticat în termeni duri aşa-numitele „reţele de socializare” de tip facebook[6].
După afirmaţiile lui Eco făcute cu acea ocazie, reţelele de socializare sunt nefaste pentru că dau drept de cuvânt în spaţiul public unor imbecili, care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, dar fără să dăuneze unor colectivităţi mai extinse, în timp ce acuma au acelaşi drept de cuvânt ca şi un laureat al Premiului Nobel[7]. La această remarcă a lui Eco ar mai fi încă multe de adăugat.
S-ar putea face bunăoară o comparaţie utilă cu Televiziunea, în sensul că apariţia reţelelor de socializare şi a obiceiului ca foarte mulţi indivizi să-şi deschidă pagini aici, nu au făcut decât să agraveze psihopatologia vieţii cotidiene declanşată de televiziune, să cronicizeze ceea ce anterior se afla doar în fază acută. Atât la televiziune cât şi pe internet poate să apară în principiu oricine, inclusiv prostul satului, dar problema este că apare în calitate de pretins purtător al adevărului. Orice individ, oricât de redus ar fi din punct de vedere intelectual, la televiziune sau pe reţelele de socializare poate să aibă un adevăr al său pe care să îl enunţe şi să aibă adepţii proprii. Televiziunile promovează indivizi care atrag audienţă, indiferent de calitatea lor intelectuală. Pe facebook, încă şi mai grav, oricine se poate promova pur şi simplu pe sine, îşi poate deschide o pagină, în anumite condiţii, unde poate să posteze în principiu orice. Bineînţeles că aici predomină aspectele vieţii personale, numai în mică măsură sunt abordate probleme intelectuale sau mediatice de interes general. Oricine poate reacţiona la postări, arătând că-i place sau nu şi, eventual, postând la rândul său comentarii. Când ating limitele proprii ale (in)suficienţei de limbaj, membrii reţelei pot posta aşa-zise „emoticoane”, imagini prefabricate potrivite pentru vârsta mentală a copiilor, fără să mai fie nevoiţi să facă eforturi intelectuale de a elabora expresii verbale proprii. Facebookul este un fenomen aflat în expansiune, cifra utilizatorilor săi apropiindu-se de un miliard de persoane[8]. Dar latura benignă a socializării cu persoane cunoscute şi a posibilităţii de a face cunoştinţe noi la scară globală nu este singura. Există şi o latură malignă, prin care practica păcătuieşte împotriva Spiritului.
S-a arătat că facebookul ar prezenta pericolul divulgării către terţi (servicii secrete etc.) a unor informaţii care ţin de viaţa privată a utilizatorilor. Nimic mai neadevărat. Majoritatea utilizatorilor şi mai ales a utilizatoarelor de facebook profită de oportunitate ca să-şi etaleze de bunăvoie viaţa intimă şi să-şi pună poalele în cap. La fel cum pe site-urile de matrimoniale de exemplu unii beneficiari îşi expun la vedere totul, inclusiv organele genitale, tot astfel pe reţelele de socializare utilizatorii îşi prezintă propria viaţă cotidiană pas cu pas, fără să-şi pună problema dacă este relevantă sau nu, pentru că până la urmă tot poate interesa pe cineva apropiat, fapt care în literatura propriu-zisă, de ficţiune, ar fi imposibil. Dacă într-un weekend au ieşit să servească masa la un local cu o anumită persoană, fac poze cu telefonul şi le pun pe facebook. Oamenii nu mai au viaţă personală şi nici enigme sufleteşti. Se produce o nivelare şi o uniformizare devastatoare.
Această nivelare a vieţii personale ar rămâne în definitiv o problemă personală a celor care o practică, dacă nu ar conduce şi la o confuzie gravă în ceea ce priveşte Adevărul în genere, la ştergerea oricărei diferenţe între adevăr şi fals. Pe de o parte, utilizarea reţelelor de socializare devine obligatorie şi pentru omul creator pentru că, în caz contrar, el riscă să fie eliminat din cursa pentru comunicarea Adevărului. Cărţile, tipăriturile în general, nu mai sunt citite de nimeni. Dar pe de altă parte, Adevărul ca atare se pierde în babilonia cumplită a internetului, îşi pierde mesajul, unicitatea şi relieful, riscă la modul cel mai serios să treacă total neobservat, să fie acoperit şi sufocat de o sumă foarte mare de foarte mici nimicuri. Mai ales că omul format la şcoala unei culturi televizuale, acel homo videns al lui Sartori, care reprezintă o majoritate tot mai mare şi mai covârşitoare în lumea de azi, evident nu va putea face diferenţa între mesajele importante şi cele neimportante, între adevăr şi fals în sens larg, ci dimpotrivă, va prefera să pună lucrurile nesemnificative dar mai apropiate de înţelegerea sa, mai presus decât acelea cu adevărat semnificative. De aceea omul cotidian mediu (care în definitiv constituie şi Dasein-ul lui Heidegger) va fi mai curând complice cu neadevărul, se va manifesta solidar cu neadevărul, nu cu adevărul, care este prea dificil pentru înţelegerea sa. La o adică, acesta va lupta de partea neadevărului şi împotriva adevărului. În atari condiţii, scriitorul autentic, cel care ar avea cu adevărat ceva de spus, se simte descurajat şi demobilizat. Vede cu claritate că scriitura sa este inutilă.
De altfel şi breasla scriitorilor şi-a modificat mult statutul social şi mentalul propriu în ultimele vreo trei-patru decenii. În regimurile dictatoriale, scriitorii – aşa cum erau ei, puţini, dezbinaţi şi cenzuraţi – aveau o notorietate reală şi o influenţă socială foarte puternică. Nu erau încă la concurenţă cu vedetismul gol de azi. De aceea, pentru a-i ţine sub control ideologic, la adresa lor reprezentanţii puterii combinau băţul cu zăhărelul, reprimarea cu promovarea politică, ameninţările cu privilegiile. Azi nu mai este necesar ca scriitorii să fie marginalizaţi sau cumpăraţi de către putere. Într-o lume a confuziei totale şi a păcatelor multiple împotriva Spiritului, influenţa lor este practic nulă. Cred că sunt foarte puţini acei scriitori care îşi mai fac iluzii că ar avea o influenţă care ar trebui să nu-i lase indiferenţi pe politicieni. Mai degrabă cu facebookul se poate realiza, uneori, o mobilizare electorală sau protestatară eficientă. Unele ţări din nordul continentului african au fost destabilizate prin manifestaţii convocate pe reţele de socializare. Numărul scriitorilor consideraţi ca atare a crescut în continuu, în proporţie inversă cu numărul cititorilor lor. S-a ajuns şi la punctul critic, ca scriitorii să se citească şi să se asculte numai între ei, dar balamucul este că lucrurile nu s-au oprit aici. Au trecut şi dincolo de acest punct, nu se mai citesc nici măcar între ei. În absenţa unei critici care să trieze valorile, impostura a proliferat şi în lumea scriitoricească, încât am ajuns să avem inclusiv scriitori analfabeţi. Sunt unii care scriu numai din vanitate patologică şi în perspectiva, destul de nesigură de altfel, că Uniunea de profil le va da cândva o pensie.
_______________________
[1] Platon, Opere, vol. V, ESE, Bucureşti, 1986, p. 226.
[2] G. W. F. Hegel, Principiile filosofiei dreptului, trad. rom. Virgil Bogdan şi Constantin Floru, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 20.
[3] Ernest Cassirer, Eseu despre om, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 47.
[4] Givanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziue şi post-gândirea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 20 şi urm.
[5] Idem, p. 25.
[6] http://www.gazetaromaneasca.com/societate/societate/web/umberto-eco-lreelele-de-socializare-dau-cuvantul-unor-legiuni-de-imbecilir.html
[7] Ibidem.
[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Facebook
________________________
Preluare, cu acordul autorului, de pe site-ul Bibliotecii Juţene „Petre Dulfu” din Baia Mare:
https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2015/10/28/eseu-invazia-imbecililor-2/.
*
Gogea's Blog 
Doru
octombrie 29, 2015
Mulţumesc!
vasilegogea
octombrie 29, 2015
@Doru
Este evident că autorul nu se referă la arta imaginii (foto, film, plastică), în stare „pură”, ca să zic aşa, adică nepervertită de scopuri ascunse, manipulatorii.
Astfel că, dragă Doru, continuă să „fixezi” expresia semnificativă a realităţii, ori de cîte ori ai ocazia!
Zorin Diaconescu
octombrie 29, 2015
Reblogged this on CRONICA [R] and commented:
Suntem conştienţi că nu suntem genii.
Dacă ne credem genii, e mai grav, dar orice boală poate fi tratată.
A nu fi geniu nu implică imbecilitatea.
Aceasta rezultă din suficienţă.
Omul normal învaţă.
Imbecilul ştie pur şi simplu.
Uneori cred că imbecilitatea poate fi contagiosă prin exemplu. Mai ales în societăţile care excelează în promovarea imbecililor.
fosile
octombrie 29, 2015
Aparitia radioului a adus popularizarea culturii.Chiar si analfabetii aveau posibilitatea sa se culturalizeze.Si cu ajutorul televiziunii s-a continuat ce a inceput radioul.
Oare ce ii impiedica pe scriitori, pe oamenii de cultura sa se foloseasca de bloguri sau de facebook ?
E drept, avem din ce in ce mai putin timp pentru noi.Dupa ce am citit doua capitole de pe internet mi-am cumparat cartea si am, citit-o pe nerasuflate.
Politicul si chiar si biserica se folosesc de aceste noi posibilitati de racolare.De ce n-o pot face si intelectualii si oamenii de cultura?
Demonstreaza-i tinarului care te citeste ca nu suna nicicum „ce”, in loc de „pe care” si cite alte.
Sa continue ce a inceput Pavarotti cu ajutorul televiziunii.Citi ascultau opera inainte?
Ion Ionescu
octombrie 29, 2015
Totusi, sa nu uitam ca primele scrieri, si deci primii „cititori”, au fost iconice(i). Desigur, iconul era rezultatul decantarii si abstactizarii, unei indelungate experiente si era univoc, nu era „plurisemantic”. In plus isi continea si „judecata de valoare”, adica scrierea iconica (asa cum era, de explu cea egiptena), permitea o ierarhizare a informatiei inregistrate si transmise.
Civilizatia „post-moderna” are aceasta caracteristica, de a (re)deveni „iconica”, de la semnele de circulatie, indicatoarele de tot felul, pina la publicitatea, mai mult ori mai putin cinica, perfida.
Asta nu inseamna insa ca omenirea trebuie sa devina oarba, „nevazatoare”, ci doar ca trebuie sa inteleaga ce „vede”!
vasilegogea
octombrie 29, 2015
@Ion Ionescu
Cred că vizaţi, şi bine faceţi, distincţia între „vedere” şi „privire”. Cît priveşte capacitatea semnului (suportul material al semnificantului) de a semnifica şi altceva decît semnificatul vizat, odată cu el, aceasta e o discuţie deja veche. Dar, cum se pare, nu învechită!
nicolae iuga
octombrie 29, 2015
Am luat termenul „imbecil” cu semnificaţia particulară şi contextuală a lui Eco, mai sus invocat.
Jurnalistic, cred că sună bine.
Dezideriu Dudas
octombrie 29, 2015
@ Nicolae Iuga
Imi lansez acum un „vector de tragere” deoarece materialul dvs. e prea generos ca sa fie citit in viteza…Voi reveni probabil in week-end. Distinctia dintre imagine si cuvant, la modul in care o prezentati dvs. ( am citit doar prima parte, n-am ajuns la „Eco”…, dar cunosc relativ domeniul lui, initial prin Marin Mincu…) ma determina sa reiterez definitia autoritatii a lui Joseph Maria Bochensky si partajarea ei in autoritate deontica si autoritate epistemica ( bine a facut Noica atunci cand l-a dezavuat pe JM Bochensky, altfel n-as fi retinut atat de acut subiectul…/ il studiasem mai bine, initial pe Bochensky, apoi pe Noica…)…Ce e nou in verticala dvs., ca „stare de spirit”, e legatura pe care o fac cu acea idee a lui Machiavelli care scria ca dupa razboi, razboinicii ar trebui sa-si reia indeletnicirile profesionale ( atunci, agricultura…) curente si sa nu ramana incartiruiti…Nu se poate reveni, dupa secole de „neantelegere”, dar macar se poate diminua impactul neantelegerii anterioare…
Doru
octombrie 29, 2015
Înţelesesem asta, mulţumescul a fost pentru cărarea din sat, am citit cu multă atenţie textul şi apoi l-am şi tipărit pentru o recitire clasică …
Anca Marin Butnarescu
octombrie 29, 2015
De mult nu am mai vazut un titlu atat de adevarat si actual!
ComiCultural
octombrie 29, 2015
Intru extrem de rar pe bloguri de la o vreme, din lipsa timpului, dar ajung aici obligatoriu. Din păcate, nu voi comenta foarte reverențios de această dată.
Tot respectul pentru intelectualul de clasă care a scris acest articol cu reflexe de veridic, dar abordat într-un registru maniheist. Mi-e teamă că îi lipsesc unele conexiuni cu realul. Dar nu vreau să lansez acum o polemică, deși cam asta fac.
Nici cu aserțiunea lui Eco nu rezonez – și având în vedere că nu se poate apăra, am să îl critic în lipsă: ”reţelele de socializare sunt nefaste pentru că dau drept de cuvânt în spaţiul public unor imbecili, care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, dar fără să dăuneze unor colectivităţi mai extinse, în timp ce acuma au acelaşi drept de cuvânt ca şi un laureat al Premiului Nobel”. Sper doar că este doar un citat scos nefericit dintr-un context mai închegat, altfel sunt în dezacord aproape total (aproape, deci ne-maniheist!) cu Eco.
1. Rețelele de socializare sunt democratice – dacă ne referim strict la aspectul comunicării. Ele dau dreptul la cuvânt tuturor. Dar imbecilii pot fi ocoliți, marginalizați, atenționați, cenzurați și chiar interziși de către administratorii rețelelor online – dacă depășesc limitele, bineînțeles. Mă rog, nu știu dacă se și întâmplă ce sper eu aici.
2. Așadar, Eco: ”dau drept de cuvânt în spaţiul public unor imbecili”??? Facebook nu este agora umanității! Nu este nici măcar o agora veritabilă, ci o sumă de canale de comunicare care coexistă, se intersectează sau se evită – deci se cam autoreglează natural pe categorii intelectuale, etnice, de vârstă, de interese, de sex etc.. Așadar, când un imbecil va vorbi, intelectualii vor tăcea, adică vor lipsi din acea mini-agora improvizată. Pe imbecili îi vor urma, cu precădere, imbecilii. Probabil îi vor urma și unii ”inocenți”, măcar o perioadă, pentru că prostia contaminează, iar prostia manifestată zgomotos poate seduce pe termen scurt. Dar oamenii integri intelectual vor rezista și se vor grupa în zone libere de flecăreală.
3. Da. facebook-ul este dominat de facil, de vizual, de superficial. Facebook-ul e mediul favorizant pentru împrăștierea nonvalorii. Facebook-ul oferă ”oportunități” pentru manifestarea cultului propriei personalități. Dar există și grupuri de discuții pe teme culturale, unde nu au ce căuta redușii cultural. Și în viața dinaintea internetului au existat cohorte de proști. Acum sunt mai vizibili. Dar și intelectualii sunt mai vizibili!! Poate mai puțin vocali, dar mai cuvântători, dacă permiteți un sărman joc de idei. Și intelectualii pot deveni portavoce (m-a tentat pluralul ”portavoci”…) în mediul online. Și chiar devin. Eu sunt cu ei, nu din snobism, sper, ci dintr-o foame de adevăr, de valoare, de ”a fi la curent cu ce se întâmplă în mediul cultural”. Și îi simt mult mai vii decât îi găseam în cărți, pe vremea cînd nu exista internet.
Am fost prolix. Și n-am scris decât 10% din ce doream să scriu. Din motivul scris la început. Scuze, dar rămân la părerea că s-a nuanțat insuficient în acest articol. Dar sunt de acord cu tendința propagată în această scriere, cu diferența că anvergura alarmistă a unor idei trebuia temperată.
vasilegogea
octombrie 30, 2015
@ComiCultural
Mai întîi, mulţumesc pentru atenţia dată blogului nostru!
Apoi, fără a încerca să fiu „rabinic”, şi convins că autorul articolului va nuanţa el însuşi poziţia lui, aş spune totuşi, apelînd la cuvintele unui mare „demolator” de „adevăruri” ce par a fi conţinute în „simţul comun”, Leon Bloy: „Nu poţi să vezi clar răul acestei lumi decît dacă îl exagerezi”.
Dezideriu Dudas
octombrie 30, 2015
@ Vasile Gogea
( azi, tot scurt…)
Ref. la ideea lui Leon Bloy, ceva asemanator scrie si Stefan Odobleja in „Psihologia consonantista” cu privire la „invingerea” viciilor….Mai lateral e si „IAVASAUA” lui ID Sarbu ( strangerea puternica a botului unui cal, cu un dispozitiv, ceea ce va determina o puternica durere, in timpul carora se pot face alte „interventii” asupra calului…)
Interesanta „formula” ComiCultural…Nu e chiar simetrica, dar as vedea „in oglinda”, in contextul materialului si al comentariilor, o formula de genul ” TauT(o)inichigeria….
vasilegogea
octombrie 30, 2015
@Dezideriu Dudas
Nu ştiu ce ar spune prof. Nicolae Iuga, dar pentru că vă adresaţi direct mie, am să vă răspund că aş fi mai rezervat în relaţionarea cu Odobleja. Dincolo de meritele incontestabile în punerea bazelor noii „ştiinţe” (discipline, ar fi mai corect) a cibernetecii, rămîne un fapt, „mărturisit” şi consemnat ca atare, că Odobleja a respins conceptul de informaţie. Ori, în discuţia propusă de prof. N. Iuga, ea are un loc central, odată cu evaluarea „purtătorului” ei.
ComiCultural
octombrie 31, 2015
Corect. Legitima(morala) apărare este, uneori, nevoită să combată Răul cu mecanisme disproporționate față de anvergura acestuia. Mi-e teamă, însă, că segmentul de adresabilitate al d-lui Iuga este cel al intelectualilor (nu al imbecililor vizați), care conștientizau deja existența acestui Rău cam în aceiași parametri. Deci nu ar fi aici nevoie de exagerare. Există riscul ca retorica să migreze de la elocvență la stridență.
În prima jumătate a articolului, dizertația dlui Iuga se articulează admirabil într-o lucid-erudită analiză non-combat. Mi-a dat senzația unei expuneri echilibrate, excelent documentate și procesate. În a doua parte, am receptat expunerea ca pe un manifest generalizator – și aici a apărut contestația mea, la idei precum cea a lui Umberto Eco sau la fraze precum ”Cărţile, tipăriturile în general, nu mai sunt citite de nimeni.”.
Dacă acest articol ar fi fost un ”apel către lichele”, aș fi înțeles (ab)uzul de înfierări generalizatoare. Dar el rămâne un generos, dar moderat demers pentru lectura în forma ei clasică și un avertisment față de vizualul imbecilizator, cu care sunt perfect de acord!
Pe de altă parte, poate ar trebui să luați în calcul și stressul specific acestui început de secol. Răspunsul natural al individului care zilnic lucrează sub presiunea sarcinilor și obiectivelor este compensația cu activități deconectante (nu neapărat imbecilizante). Cititul unei cărți consistente necesită o minte relativ odihnită și o liniște personală. Fraza aceea din Băieșu cu ”cititul mă adoarme” se aplică, din nefericire, aproape oricărui angajat la privat care e nevoit să răspundă la telefoane de serviciu inclusiv când este acasă, cu familia.
Am căzut și eu în păcatul exagerării cu aceste comentarii, dar mai adaug o opinie. Televiziunea și internetul rămân o problemă de opțiune personală, dincolo de efectul seducător al vizualului facil în detrimentul cititului angajant. Eu fac parte dintr-o masă deloc minoră de persoane care în tinerețe au fost atrase de cultură, dar au făcut o alegere diferită, specializându-se în alte domenii, dar neuitându-și prima iubire. Există o grămadă de Cristian Tudor Popești care au început cu studii tehnice, dar mai devreme sau mai târziu s-au întors către cultură – amatorist sau profesionist. Dar nu putem fi literați atâția câți am vrea. Societatea nu i-ar putea absorbi pe toți, iar cei nealeși ar deveni cel puțin frustrați. Deja știu destui, iar dl. Iuga a atins subiectul ceva mai sus.
Consider că progresul, cu toate efectele sale secundare nedorite, este nu doar inevitabil, ci și necesar – și știu că toți sunteți de acord cu mine. Dacă vreți, este o probă pentru cei puternici mental. Dacă nu plac anumite manifestări, există soluția comutării pe canalele potrivite. Vă asigur, aceste canale există. Și dacă n-ar exista, ar fi misiunea intelectualilor să le inventeze!
Și depinde exclusiv de Intelectuali să fie mai seducători decât imbecilii. Fraza asta trebuia s-o scriu cu majuscule, dar aleg să mimez modestia.
ComiCultural
octombrie 31, 2015
Domnule Dudaș, formula ComiCultural reflectă o plăcere personală de a mă juca_cu cuvintele/conceptele. Mi s-a spus că am umor când vreau, iar în timp am ajuns s-o cred și eu. Am colaborat cu anumite publicații pe teme umoristice în prima tinerețe, dar asta o trec la antichități. Vocabula ”Cultural” este o aspirație, nu o vocație.
Când am luat decizia de a-mi construi blog, am creat, alternativ, și alte bloguri înrudite semantic, just for fun – TragiCultural, IroniCultural sau TrafiCultural. Am în pregătire și PreCognitiVitiCultural, dar m-am gândit că piața nu e pregătită pentru un concept aflat la limita tautologopedologiei. Așadar, aspirațional, sunt MultiCultural. Doar aspirațional.
Și mi-ați dat o idee. De fapt, e tot ideea mea, dar de inspirație dezideriană: de sărbători, o să mă îmbrac în Moș Crăciun și o să apar așa în fața fiului meu minor. Și-o să mă rebranduiesc: o să-mi zic Moș TinichiGerilă.
Dezideriu Dudas
octombrie 31, 2015
@ ComiCultural
Credeti ca ne-intelectualul Vanghelie ar fi la fel de seducator daca n-ar avea atatia prieteni intelectuali precum Mircea Dinescu prin preajma ? Acesta, dintre cei care pot fi numiti….Nu ca i-as sti si n-as vrea sa-i spun pe ceilalti ( care nu poti fi numiti…), ii intuiesc insa, stiu ca exista, dar stiu si ca n-am cum sa-i identific….Si nu ma refer la “servicii speciale” ci la sateliti din jurul lor si al altor centre de putere, din jurul politicii si administratiei….Acestia sunt chiar mai importanti decat Mircea Dinescu in arhitectura piramidei status-quo-ului….
In general insa va dau dreptate. La extreme insa, cred ca trebuie mai mult spus. Cred ca Umberto Eco are dreptate cand spune ca (mai) nimeni nu mai citeste nimic…Eu as merge mai departe. De ce ar face-o ? Oamenii seriosi par precum Moise in pustie ( doar ca la toiagul lor Nilul nu vrea…), iar ceilalti sunt mai importanti cand pot apare si la Capatos….dupa ce trec pe la Academie….Sau invers.
@ Nicolae Iuga
Einstein spunea : “Am impresia ca perfectiunea mijloacelor si confuzia scopurilor par sa caracterizeze epoca noastra“. Aici cred ca este un non-sens cu care societatea umana “opereaza” dupa comuna primitiva. N-ar trebui sa poata exista scopuri care sa nu aiba corespondent real in mijloace. Si invers…..Einstein era un om al stiintelor exacte, desi nu era “tinichigiu” deloc in ale filozofiei. Problema nu e a lui ci a noastra. Extinzandu-i ideea, putem spune ca in socialismul trait de noi parea exact invers : aveam o perfectiune a scopurilor si o confuzie a mijloacelor….
Nu cred ca se poate promova sau descrie un mod de comunicare in afara contextului legat de scopurile si mijloacele elitelor si cel al maselor.
De acord cu ideile dvs. care pot fi o buna baza de plecare pentru contextualizari si relationari mai ample.
@ Vasile Gogea
Fiind un om serios, noi vizitatorii dvs., banuim ca aveti pe undeva si “tabla cu cele 10 porunci” si la un moment dat,veti recunoaste….
Nu ma tin de cuvant, ref. la o abordare coeziva, nici de data asta ( precum cu teza dvs. de licenta )… Probabil voi relua totul in abordarea unei TEORII A AUTORITATII, din perspectiva inginereasca ( teoria haosuloui, teoria catastrofelor, teoria structurilor disipative ). Pe langa atatea “strapungeri”, mai intervin cu una exhaustiva. O sa va trimit e-cartea lui Mircea Malita, “Homo fraudens”. Nu cred in teoria lui despre post-modernism. Romania ar ramane o vesnica victima. In siajul unui post-modernism posibil de aplicat acum si in Romania ( nu “cu tot CAP-ul”, ca pana acum…), as vedea si ideile d-lui Nicolae Iuga mai putin descurajante pentru un viitor mai bun Romaniei….Oricum, o abordare globala, ‘a la Eco, nu poate fi generalizata…decat cu riscul unor grave distorsiuni. Atunci ar trebui sa tinem cont si de argumentele “d-lui ComiCultural”, din cealalta directie…In unele tari Eco ar putea parea ComiC…De ex., acum, in Islanda. Inainte de criza, da, Eco era patriarhul !
P.S. Ref. la Odobleja, voi mai studia….Cred ca informatia are in ea ceva ce tine si de efemer ( probabil legat de importanta receptorului ) si de aceea poate ca tocmai abordarea odoblejiana, mai spre originile logicii si potentialitatii umane ( ca doctor, de inteles…), poate fi completarea ce-i lipseste azi unei stiinte a complexitatii mai aproape de necesitatile societatiii. Am facut relationarea cu interesanta idee a lui Leon Bloy, nu plecand de la Cibernetica sau Teoria sistemelor ci plecand de la o idee a lui Odobleja…In fapt, de la intersectia ideilor celor doi ( Odobleja : un viciu se vindeca prin exagerarea lui / Leon Bloy : depistarea viciilor se face prin exagerarea lor ), se poate deduce necesitatea imperativa a libertatii in societate….E greu de evaluat asa–ceva in materie de droguri, arme…, dar tinand cont ca cele mai performante tari sunt si cele mai liberale…Poate tot de aceasta extensie logica tine si “ruptura Snowdwen”, Wikileaks….ce ar putea reprezenta axact acele exagerari crescute cancerigen ca reactie la viciile primare….Nu cumva “viciul cel mare” al “marelui stat” ne va face “sa ne fie dor” de celelalate ? In sensul ca nu erau atat de maligne ? Daca o “tara mare” poate sa-si foloseasca mijloacele bine “acasa”, extensia lor la extern nu poate sufoca tarile mici ? N-ar trebui re-structurate mijloacele si scopurile si pe axele Nord-Sud si Vest-Est ? Ce rezolvi daca prin capital castigi dar prin oameni pierzi ( criza refugiatilor ) ?
Dezideriu Dudas
octombrie 31, 2015
„Deziderian” de la Erasmus sau ID Sarbu e cum e…, „odettian” de la Proust ( „In cautarea timpului pierdut „) si Ceaikovski ( ” Lacul lebedelor ” ) pare a fi insa marea cumpana….
Dezideriu Dudas
noiembrie 1, 2015
@ ComiCultural
Scrisesem un comentariu mai devreme ( inainte de a va raspunde prima data, dihotomic deziderian-odettian / numele meu e Dudas Dezideriu Odet …) dar probabil fiind prea lung, nu a aparut. Daca nu-l gaseste d-nul Gogea in spam, probabil o sa-l retrimit maine dimineata, partajat in 3 ( pt. dvs., d-nul Nicolae Iuga si d-nul Gogea ).
Buna asta cu Mos TinichiGerila. Mi-aduceti si mie aminte ca m-am cam lasat pe tanjala la “dictatura neilor” ( “ piramida ” : Nea’, Don’ , Dom’….)…Cea cu “ Mosule’ ” pare a fi o categorie mai inalta chiar si decat nivelul 1, cel al lui Nea’……Neii’, care vorbesc cu “mosule” intre ei, sunt chiar cei mai cei….Nu cred ca vreunul din apelativele lui Eco poate fi “mosule” si nici ca apelativul principal partajat este “nea’”…
nicolaeiuga
noiembrie 1, 2015
Îmi place! Se dovedește încă o dată, domnule Dudaș, că sunteți un om de spirit. Erasmus din Rottderdam, care din botez se numea altfel, și-a luat el însuși la maturitate numele de Erasmus (în lat. Desiderius) în mod autoironic, tocmai pentru că a fost un copil care nu a fost dorit de către nimeni, fiind rodul unei iubiri ilicite dintre un călugăr fugit din mănăstire și o frumoasă fecioară din lumea bună.
nicolaeiuga
noiembrie 1, 2015
În mod sigur nu am avut în vedere imaginea ca artă ci, așa cum spuneam, pe „consumatorul excesiv sau chiar exclusiv de imagine” care nu întrunește atributele artei și care consumator este cea mai sigură pradă pentru manipularea de orice fel, de la politică la publicitatea comercială, prin care se inventează false nevoi.
nicolaeiuga
noiembrie 1, 2015
Țin și eu să-ți mulțumesc, dragă Vasile, pentru ajutor, pentru că ai stat în locul meu la dialog cu prietenii și cunoscuții de pe blog. Ai făcut-o mai bine decât dacă aș fi fost eu însumi. În ce mă privește, am avut două zile în care am fost pe drum și de aceea nu am putut să mă întrețin cu cei care au avut bunăvoința să remarce textul meu și amabilitatea să posteze comentarii.
nicolaeiuga
noiembrie 1, 2015
Am, totuși, reticențe față de ideea unui scriitor, a unui romancier să zicem, care s-ar limita să scrie pe facebook. Sunt sigur că facebookul este o chestie care contaminează.
nicolaeiuga
noiembrie 1, 2015
Sunt perfect de acord cu Dumneavoastră. Cred că în spatele iconicității scrierii din vechime, la egipteni de exemplu spre deosebire de lumea noastră, se afla un întreg univers de simboluri, adică mult altceva decât se află în spatele „iconicității” contemporane. Aici se aflau cele mai adânci înțelesuri religioase și științifice. Să ne reamintim că vechii egipteni aveau două feluri de scriere, una demotică, adică pentru toată lumea (așa cum îi spune și numele) și o alta hieroglifică (adică a unei limbi sacre), care – paradoxal – deși iconică prin excelență era accesibilă numai inițiaților. Pentru descifrarea ei era nevoie de o școală îndelungată și de o hermeneutică complicată. Diferența dintre imagine și semnificație era uriașă, ceea ce nu cred că este cazul cu imaginile din media de azi, când sacrul pare a fi epuizat complet de către profan. Iconicitatea vechilor egipteni era – cred – totodată și specioasă, întrucât (pentru neinițiați) mai mult ascundea prin imagine, decât arăta (prin aceeași imagine).
vasilegogea
noiembrie 1, 2015
@nicolaeiuga
Nu e cazul de mulţumiri! Mi-am îndeplinit doar obligaţiile de „dispecer” (doar ştii că am făcut munca asta ani de zile!) al unui „flux” de intervenţii, care nu aveau nevoie şi de intervenţia „admin.”!
Pînă la urmă, totuşi, nimeni nu ştie mai bine ca autorul ce „a vrut să spună”! Se vede că „a spus bine”!
vasilegogea
noiembrie 1, 2015
@Dezideriu Dudas
Vă dezamăgesc, dar n-am nici „o tablă” cu alte „porunci” decît cele pe care le ştie toată lumea, de la Moise încoace…
Dezideriu Dudas
noiembrie 1, 2015
@ Vasile Gogea
La ele ma refeream si eu ( „tablele lui Moise” ), doar ca Romaniei pare ca „i s-a interzis” accesul la ele… Ii scriam d-nului Dorin Tudoran, privat, ca in cazuri extreme ne vom mai incaiera si atunci, voi apela la ajutorul dvs. ( stiti ca indirect, si „tandru”…, am facut-o si pana acum….nu in relatie directa cu d-nul Tudoran – n-ar fi cazul – , ci in relatia directa cu ce crede d-nul Dorin Tudoran despre „sistem” si Romania… ). Asta in cazul in care vom incerca ceva….Eu de vreo 20 de ani tot centrez si ” dau si cu capu’ ” si se pare ca „lumea” incepe sa inteleaga ca se poate…..
PS Sper ca suntem (mult) mai multi care nu ne-nnebunim dupa ” tablele lui Nea’Mitica „….
nicolaeiuga
noiembrie 1, 2015
@ComiCultural
E adevărat, am intrat fără să vreau într-o capcană, pe care Dvs. ați sesizat-o clar: segmentul de adresabilitate al meu este (cu precădere) cel al intelectualilor, nu al „imbecililor”, este al oamenilor care conștientizează acest rău și care nu au nevoie de nici o exagerare ca să înțeleagă foarte bine despre ce este vorba.
Pe la începutul anilor 50, când comuniștii au început o campanie de eradicare a analfabetismului, ei obișnuiau să pună pe școli lozinci mobilizatoare scrise, în genul: „Analfabeți! Participați la cursuri de alfabetizare!”, lozinci care se adresau, totuși, celor care știau să citească, nu analfabeților. Și eu sunt, cumva, în aceeași situație, a celor cu lozinca.
Îmi cer iertare tuturor celor care sunt scriitori adevărați, sau încearcă să fie (categorie în care mă prenumăr și eu), pentru minimalizarea pe care am comis-o la adresa breslei, dar eu cred că este vorba de un adevăr dureros. Este vorba despre (in)utilitatea publică a profesiunii și despre sufocarea impactului scriitoricesc real datorită proliferării neoplasmului „scriiturii” de tipul rețelelor de socializare.
Textul meu de mai sus face parte dintr-unul mai amplu, consacrat malignității care s-a numit în Sf. Scripturi „Păcatul împotriva Spiritului”.
fosile
noiembrie 2, 2015
Domnule Iuga, pe vremuri scriitorii aveau un statut aparte si isi puteau vedea de treaba, in limita posibilitatilor de atunci.S-au schimbat vremurile si ma intreb citi scriitori au impresar care sa se ocupe de publicitate, de editare si celelalte?
Sint multi scriitori si nu toti au nume consacrat, ori daca nu-si fac singuri publicitate…
Ca nu-mi inchipui ca „Steaua” din Cluj publica pe oricine,de cind s-a schimbat „managerul”.
Si oricum, citi mai citesc Steaua,Tribuna,Echinox si celelalte ?
vasilegogea
noiembrie 2, 2015
@fosile
Răspunsul scurt este că în România nu există (sau nu funcţionează încă aşa cum ar trebui) instituţia agentului literar. În lipsa ei, autorul este obligat să facă apel la cel mai „apropiat” cerc de influenţă (editorială, de critici, „grupări literare”, „generaţii”, „şcoli”, „discipolat” etc.) Cel mai adesea, chiar şi atunci cînd e vorba de autori recunoscuţi, bine plasaţi pe o scară valorică sau de prestigiu, autorii rămîn dependenţi totalmente de „politicile” editorului.