Bedros Horasangian: „Colectivul lumii româneşti ” – o poveste

Posted on Noiembrie 4, 2015

3



BEDROS  HORASANGIAN:

COLECTIVUL  LUMII ROMÂNEŞTI

bedros

Vreau să spun o poveste.

Reală.

S-a petrecut în vara lui 1965, cînd am ajuns soldat într-o unitate militară de la Săcălaz. Lângă Timișoara. Unitate de geniu – nu are nici o legătură cu ceea ce în mod curent în lumea culturalicească numim genii, oameni ieşiţi din norma curentă – Enescu, Picasso, – geniu este o armă din cadrul armatei române, adică face lucrări de construcții, poduri, terasamente etc, o explicație vulgară și nu cea oficială) cu regim de batalion disciplinar. Pe vremea aceea. Sapa, lopata și tîrnăcopul erau unelte de bază şi nu puştile. Nişte vechituri, ZB-uri de pe vremea celui De-al doilea Război Mondial. Cel puțin pentru instrucție. Eram 850 de noi recruți. După prima zi deja se ştia fiecare ce învîrte. Doi cu liceul, alți doi cu cîte doi ani de facultate, categorie din care făceam şi eu parte. Apoi urma grosul. Patru sute şi ceva analfabeți („Cîte clase ai?”, „Vreo două…”, „Nu am nici o clasă, muncesc de la şapte ani… ”Ştii să scrii?”, Nu… Ştiu pe  A… etc, „Ştii să citești?”, „Nu!”, + variante.  Am participat direct la toate acestea. Mai erau și vreo sută de secui, Nem tudom romano etc.) Plus patru sute şi ceva cu antecetende penale jumate  (pentru viol – „Cît ți-au dat…”, „Patru ani!”),  jumătate pentru, atunci am învățat termenul care nu mi-a ieşit din cap nici până azi, delict silvic, ”Cît ai făcut pîrnaie?”, „Doi ani jumate…”etc. Variante. Lumea românească în care plonjam era cu totul alta decît cea în care trăisem pînă atunci la Bucureşti. Cu casă și masă de la părinți, cu Elvis Presley, Johnny Halliday, Mircea Crișan şi Frații Petreuş pe care-i descopeream că sunt extrordinari printr-un văr de-la meu care umblase prin România mai dihai decît Vlahuță. Datorită lui am umblat prin Ţările Românești – în terminologia lui Geo Bogza – peste tot pe unde se putea umbla. Şi pe unde era voie fără să fie voie, regretatul prieten Sandu Vlad a aflat de mine și pățaniile mele cu instituțiile statului înainte de a ne cunoaște. Ce vreau să spun? România reală era alta decît cea trăită de mine la București. Era o altă Românie, nu știu dacă mai profundă, cum ne place să oftăm după tot ce e arhaic și ține de meandrele unui trecut aburos,pe care o descopeream. Și am tot descoperit-o preț de 60 de ani și am trăit-o nu odată. Nu e nimic spectaculos. Dramatic a fost la inundațiile din 1970, la cele din 1975, cînd am fost o lună trimiși în Balta Brăilei să prevenim viitura care urma să vină pe Dunăre și n-a mai venit dar au murit, cu totul inutil , doi soldați, acum eram elev la o Şcoala de Ofițeri de rezervă sau la cutremurul din 1977. În decembrie 1989 am fost pe străzi şi nu la Uniunea Scriitorilor care-și alegea o nouă conducere cînd pe stradă se murea. Bref.

c0f2346d-772e-48e6-bf99-50b6a296562e_640x360

Povestea. În lumea aceea de soldați gradați, subofițeri și ofițeri fiecare avea locul lui. Nimic nu era la întîmplare. Am să relatez doar o întîmplare. Era de făcut asta sau ailaltă, ordine și executarea.” Am înțeles!”, „Poftim să-i spui lui măta, aici se spune „Am înțeles!”. Deja depusesem jurămîntul – la 40 de zile,eu mai cu școală, știam să citesc, am citit jurămîntul, rar, și tot plutonul, 40 de răcani, repetau ce citeam eu „Jur să…etc” –  viața cazonă intrase în rutina ei. Exerciții, instrucție, antrenamente, „Culcat, soldat!”,” Să trăiți!”,”Drepți!”, „Stînga-n prejur!”,” Să trăiți!”, „Cu dreptul, înainte, marș!”, ore de somn, de învățămînt politic, eu aveam în plus oridin să-i învăț să citească pe cei care nu erau în stare, orede masă. Şi ajungem unde voiam să ajung.opt sute de soldați mîncau în două serii. Cîte patru sute odată, cîte douăzeci la niște mese lungi. Farfuriile erau din alamă, tacâmurile la fel nu existau cuţite. Felul unu, felul doi, pîine şi desert. Fructe sau compot, o dată pe săptămînă gogoși. Miercurea. Într-o bună zi plutonul meu era de serviciu la Sala de mese. După  cum ne venea rîndul. Asta însemna să ajutăm bucătarii, să servim la mese, să facem curățenie. Nu mai știu ce s-a servit la felul unul și doi, dar la felul trei era compot. De caise. Unul dintre colegii care desfăceau cutiile de tablă cu compot vine și-mi șoptește la ureche: ”Astea-s stricate, cum să servim așa ceva, ce facem?” Ca unul cu mai multă școală eram și bun de gură fusesem numit adjunct de comandant de pluton. Comandantul de pluton era un sublocotenent. Tînăr. Zîmbăreț. Făcea pe al dracu dar nu era al dracu. Ce să facem, ce să facem, îl caut pe Tov. Sublocotent. Purta o banderolă roșie la mîna stîngă, pe timpul cît eram de serviciu la bucătărie. Dau de el, mă simpatiza și mă punea să-i scriu fel de fel de rapoarte sau lecții politice, îi spun toată tărășenia și cum stau lucrurile. Vine și vede – miroase cîteva, cutii trăzneau de împuțite ce erau, altele nu, nu prezentau „semne organoleptice”, cum am învățat în anii ăștia de la televizor. Se uită pe dosul unei cutii. Conservele erau expirate de doi ani! Tov Subloctenent își dă cascheta pe ceafă. „Tu-i…” mai știu nu știu cum și cine. Știu multe înjurături care azi nu se mai folosesc. Acum e cu Fuck și Suck și P…mea! Atunci nu era. Era una și bună, ănătoasă, de mamă. Și cum preciza hîtru Conu Alecu Paleologu, „o șansă acordată preopinentului pentru a se întoarce într-o formă îmbunătățită.” Ce era de făcut? A fost chemat magazionerul, un plutonier gras, unsuros și la propriu și la figurat. „Ce-i aici?”, îl ia tare Tov. Sublocotenentul nostru, „Nu vezi că-s expirate?” Înjuratări. Și sublocotenentul și magazionerul. „Nu putem da soldaților așa ceva…”, strecor și eu un fitil, fără să fiu întrebat. Tăcere. Liniște de mormînt. Magazionerul dă și-și bagă nasul printre cutiile cu compot de caise. Da, de caise erau. În cutii de tablă. Așa cum erau și conservele cu fasole și costiță sau pește în ulei. Erau multe conserve și fabrici de conserve prin anii ăia. Mîncam de toate fără să facem fasoane. Magazionerul își trage șapca pe frunte și surîde. „Nu sunt toate stricate! Dacă e să le dau retur și să scoatem altceva în loc de compot, cineva o să le plătească…”, ”Cine?”, întreabă sublocotenentul. „Eu!… eu”, răspunde sec plutonierul major. Nu mai era de glumit. Se știa bine însă că magazionerul trăgea multe sfori într-o astfel de unitate. Instituție. Magazionerii erau oamenii conducerii, nu era sănătos să te pui de-andoaselea cu ei. Tăcerea era prelungită. Sublocotentul dă din colț în colț. „Bine, zice el , nu le dăm înapoi. Rămâne că ai scos compotul, dar nu le ducem la mese să se servească la soldați. Din alea care nu miros punem cîteva zeci de căni pe o masă într-un colț. Cine vrea să ia, poate să se servească singur, cine nu, nu!”

Şi asta a fost tot. Magazionerul surîde fericit, după ce-l trecuseră toate apele. A zîmbit slugarnic, „Să trăiți! Mulțumesc, n-am să uit!” Eu priveam chiorâș. „Păi cum să servim astea dacă e termenul depăşit cu doi ani, poate ieşi cine ştie ce intoxicație…”, şoptesc eu sublocotentului care mă simpatiza şi cu care mă împrietenisem. Eram de-o vîrstă, eu fiind mai coptuț decît ceilalți soldați. Analfabeți și cu antecedente penale. ”Tu să nu vorbești neîntrebat!”, mă repede sublocotenentul. Era supărat, dar nu voia să iasă dandana cu comandantul. Şi a dat ordin să se găsească cîteva cutii care arătau mai bine și să fie puse în niște căni pe o masă într-un colț al sălii. O sală pentru sute de oameni.  Aşa s-a și făcut. Noi, cei din plutonul care era de serviciu la bucătărie anunțasem printre soldați, compotul e stricat și să nu se mănînce. Ce s-a întîmplat? Din cei patru sute de soldaţi s-au găsit cîţiva, nu mai ştiu cîţi, care s-au dus şi au adulmecat compotul, „Păi, nu are nimic, e bun” – mereu eram în deficit de dulce și dulciuri -, au mai venit şi alții, şi unii chiar au băut. De ce nu l-ați pus la rece, era problema lor. Să înnebuneşti, nu alta. Spre disperarea mea care-i avertizasem degeaba şi frica sublocotenului să nu se întîmple ceva. Şi nu s-a întîmplat nimic. De acea dată. Cum a fost cu alte prilejuri nu mai știu.

Aștia suntem.

Pînă se întîmplă o nenorocire. Şi apoi trece. Şi apoi o luăm de la capăt. Nu cred că se va schimba ceva. Lupta împotriva corupției e doar o vorbă cu care-i îngânăm pe americani și-i aburim pe europeni. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Ce NATO, ce UE, nu era pe vremea aia, dacă era să se taie un vițel se tăia şi şeful de post avea şi el partea lui. Zicea un sătean, nea Dudu din Şirnea, jud. Brașov, satul lui Radu Ţeposu, am reţinut-o peste ani, ”Zii ca ei şi fă ca tine!”. Mare lucru nu s-a schimbat în România unde eternitatea s-a născut la sat şi moare la televizor.

ac195038-5e60-4ac0-9da4-353a4871a6b2_170x255

 

Dumnezeu să-i odihnească pe copiii ăştia care au murit degeaba!

Asta e.

Permiteţi să raportez, atît am avut de spus!

*

 

Anunțuri