Horea Porumb: o povestire despre viaţă, prietenie şi „definiţiile libertăţii”

Nişte cătane

 Victor și Vasile erau prieteni de-o viață. Prietenia lor a început într-o epocă în care să fi fost prieteni nu însemna altceva decât o spunea cuvântul, era faptul că se simțeau bine unul în preajma celuilalt, pe scurt, erau buni camarazi. În ziua de astăzi, totul ar căpăta o altă conotație, iar povestirea ar trebui neapărat să alunece spre zone ambigui, dacă ar fi să placă publicului. Ei bine,nu, narațiunea care urmează e de modă veche.

S-au cunoscut cu un an înainte de-a deveni studenți, iar apoi s-a întâmplat să urmeze aceeaşi facultate. Frecventaseră două școli învecinate, ale căror elevi se cunoșteau între ei, și erau din clase rivale, căci fetele erau curtate și de unii și de alții – chiar dacă elevii celor două școli nu puteau avea aceleași veleități. Una dintre ele, cea absolvită de Vasile, era un liceu profesional, dar cu profil onorabil, care s-a dovedit în timp a fi chiar foarte căutat. Cealaltă, a lui Victor, era un liceu teoretic, unde se înghesuiau cei care formau crema urbei, sau mai bine zis, odraslele cremei. Nu trebuie să-i privim cu reținere, căci erau, și unii și alții, copii buni, realmente buni, nu ca în ziua de astăzi, când calitatea de delincvent a elevului pare a fi direct proporțională cu averea părinților.

Vasile era un intelectual din prima generație. Părinții lui locuiau încă la țară, dacă respectiva comună, adiacentă orașului Turda,mai putea fi socotită un sat, și lucrau în oraş. În aceeași casă trăiau și bunicii, care erau țărani veritabili. Victor, în schimb, aparținea celei de-a doua generații de intelectuali, părinții lui făcuseră studii, locuiau la oraş, erau economişti. Doar bunicii lui Victor mai vieţuiau în sat, lângă Arad.

Odată, Vasile a venit cu prietenul „la țară”, să se scalde în râu şi să i-i prezinte pe-ai lui. S-a tăiat o găină, supa de carne a fost fiartă cu zarzavaturi culese din grădină, s-a aşternut masa în tindă, s-a ciocnit țuică, iar când s-a adus rasolul, primii care s-au servit au fost bătrânii, care și-au rezervat pieptul de pasăre, apoi au urmat părinții, musafirul ajungând să aleagă ultimul.

„Reciproca” s-a petrecut invers: acasă la Victor, bucata cea bună a fost împărțită între băieți, iar părinții au mâncat din ceea ce-a mai rămas. Dar asta nu înseamnă, desigur, mare lucru.

La duș, Vasile se folosea de săpun ca de-un burete, se freca de fiecare dată pe cap și pe corp, încât folosea aproape un calup la un spălat. Victor se spăla ca o pisică, dădea un pic subsuori și niciodată pe obraz, pe care îl oblojea cu spirt, ca să scape de coșuri. Dar nici asta nu înseamnă mare lucru.

S-au mai dus la râu și în alte ocazii, și mai ieșeau „la făget”, să se plimbe. Nu învățaseră categoriile filosofice, erau niște naivi, şi perorau cum îi ducea mintea:

„– Libertatea e posibilitatea de a interacţiona social, de-a ieşi în întâmpinarea alterității.”

„– De a-i cunoaşte şi de-a te adresa semenilor, dacă vrei, şi numai dacă vrei…” Sclavilor nu le era oferită o astfel de posibilitate – cei doi defineau libertatea prin eliminarea contrariului.

În vara de după Bacalaureat și după reușita la facultate, fiecăruia i s-a îngăduit să meargă singur „la mare”. S-au întâlnit pe țărm și s-au bucurat de faptul c-o să-și poată ține de urât, căci în prima zi se simțiseră stingheri. Au hotărât să se ducă să facă plajă la capătul stațiunii, fie „la golf ”, fie „la vapor”, la nudiști, să se uite la fete. Au trebuit să se mulțumească doar cu privitul, dar s-au obișnuit să umble goi, ceea ce la început li se păruse inimaginabil. Mai formidabil era să înoate în mare, senzația de libertate îi copleșea.

Stăteau în arşița soarelui şi vorbeau despre viață, şi, din nou, despre libertate:

„– Libertate e atunci când te afli în comuniune cu natura…”

O altă definiție.

Seara mergeau la discotecă, fiecare pe contul lui, cu „tehnica” proprie, și totul se concretiza prin ceva pupături, după vreun tufiș, sau cu mâna furişată pe sub vreo fustă. Vedeau pliculețe rupte de prezervative, aruncate cât acolo, și înghițeau în sec, nedumeriți. Cum făceau alții, de reuşeau?

Ritualul de vacanță s-a repetat și în următorii ani ai studenției,și tot cam la același nivel…

Vasile avea un dosar politic mai bun decât Victor și a fost cooptat la Biroul de Turism pentru Tineret, urmând să însoțească grupuri de studenți în excursiile lor în Deltă. Împreună, la prima ieșire, cei doi prieteni au stat în aceeași cabină pe şlep, cu încă doi băieți. Erau cu totul vreo două duzini de participanți, băieți şi fete. Primilor, le curgeau ochii după sexul frumos, iar în privința fetelor, e greu de știut ce era în mintea lor. Două dintre ele, chiar din cabina vecină, se detaşau de grup: Mariana se prezentase drept studentă la Arte, era înaltă și zveltă, cu părul bogat și ondulat, iar corpul său era sculptural, ca descins dintr-o cadră. Cealaltă reprezenta exact contrariul, era grasă și neglijentă, și rea de gură:

„– Lasă, nu da impresia că eşti mai mult decât pari, căci tu frecventezi doar Şcoala Populară!”, o repezise pe Mariana, care se înroșise, de față cu toți ceilalți..

Şi totuși erau prietene de nedespărțit.

Vasile, în calitate de șef al expediției, considera că are niște prerogative suplimentare.

„– În seara asta copulez!”, îi şopti misterios lui Victor.

Secretul părea să fi fost cunoscut de toată lumea, căci, spre seară, toți și-au găsit ocupații pe țărm,  spre a-l lăsa pe Vasile singur cu Mariana. După câteva ceasuri interminabile, neauzind de pe vas nici o mişcare, tinerii s-au întors spre cabinele lor. I-au găsit pe cei doi aşa cum îi lăsaseră, aşezați pe băncuță, povestind… ca „prieteni”.

Ce putuseră spera? Nu aşa se fac cuceririle, oferindu-te în spectacol. Şi totuși, cu puţin curaj din partea amândurora, poate că ar fi trăit un moment pe care nu l-ar fi regretat, „dincolo” de simpla prietenie.

„– Libertatea e dreptul de-a putea alege.”

Îl aveau, oare? Ca să epuizăm subiectul Marianei, trebuie spus că, după ani de zile, ea a ajuns într-adevăr pictor confirmat. Talent avusese din prima clipă. Atâta doar că, pentru a ajunge să expună şi să trăiască din arta ei, a fost nevoită să-și vândă… libertatea la nivel de oraş, de județ, şi de Uniune… Acum n-o mai recunoşti, e micșorată de statură, gârbovită, lividă, şi trăiește, ca întotdeauna, singură. Creează, adresându-se „alterității”, dar ce transmite? Pictează corbi şi păsări răpitoare şi nuduri întunecate.

După facultate, Victor și Vasile au fost chemați la armată în același timp – la aceeaşi şcoală de „elevi” cu termen redus. Garnizoana era vecină cu o biserică de pelerinaj care, de sărbători, atrăgea sute de credincioşi, dar pentru „cătane”, cum îi numeau localnicii, mai interesantă era vecinătatea cu podgoriile de la Miniş. Dacă până atunci nu se putea spune că ar fi avut cine-ştie ce succes la femei, cu băutura, în schimb, se deprinseseră fără probleme. La fel şi cu viața socială, care se cimenta spontan în jurul unei butelii, când reuşeau să facă rost de vreuna.

„– Libertatea înseamnă să nu-ți faci griji pentru ziua de mâine…”

„– Înseamnă că cel mai liber ești în închisoare, sau… în armată!…”

AMR: au mai rămas atâtea zile; FNF – VPT… vremea trecea. A sosit şi ziua când i-au fotografiat cu chipiu, pentru livretul militar. Li se conferise gradul de sublocotenent.

Când s-au „eliberat”, în fine, au luat-o agale spre casele lor, lefteri, făcând autostopul, tândălind pe unde puteau. La Sebeş, pare-mi-se, au agățat două fete și au urcat cu ele într-o cameră de hotel. Recepționerul se îndurase de bietele „cătane” ieșite la libertate și nu le-a pus bețe în roate. Fetele erau frumoase și relativ deștepte, însă „nu se lăsau” și nici nu-i de mirare, în înghesuiala aceea: erau patru persoane în două paturi alăturate. Lumina orașului se cernea ca o zare albăstruie în întunericul odăii. Din când în când, câte una dintre fete mai făcea o concesie, iar cealaltă o imita. Dar „avansau” lent. Disperat, Vasile zvârli în lături cuvertura, se despuie de haine și se-ntinse dinaintea ei: „Eu nu mai fac nimic, fă tu cu mine ce vrei!”

Fata nu s-a lăsat rugată și, spre necazul cuplului de alături, inhibat în muțenie și incapabil de inițiativă, ceilalți doi au avut o noapte minunată, după care au rămas „în vorbă”, iar peste câteva luni s-au și căsătorit! Pe fată o chema Cecilia. Nu era una culeasă de pe drumuri, naiba știe ce căuta la Sebeș în noaptea aceea, căci era de familie „bună”, făcuse aceeași facultate ca băieții, doar că la Sibiu, și avea ambiții profesionale justificate.

Păcat că era cam repezită.

*

*  *

Victor a primit repartizare ca profesor de liceu mai întâi într-o comună din județ, de unde a reușit să se transfere la Turda, ca să locuiască „acasă”, la părinți. Îi convenea de minune să se lase dădăcit, ba mai era și pretențios. Cerea să i se cumpere lapte de capră, în plus față de tot felul de alte tabieturi alimentare, pe care maică-sa i le împlinea:

„– Libertatea începe atunci când îți este asigurată ziua de mâine”.

Definițiile vor evolua odată cu circumstanțele. S-a căsătorit târziu. Nevasta lui era tot așa de repezită precum Cecilia, la fel de voluntară, dar pioasă. S-a mutat la ea, într-un apartament elegant dintr-un vechi imobil domnesc. După căsătorie, casa lui Victor a devenit cu adevărat un cămin, masa era masă, iar mersul la biserică lege.

S-a schimbat apoi regimul politic și a venit moda să te „privatizezi”. El a dorit să aibă întreprinderea lui:

„– Libertatea e să nu ai de răspuns unui stăpân”.

E adevărat că, între timp, dascălul ajunsese la cheremul Statului, al direcțiunii, al părinților și chiar al elevilor!

Greu i-a fost să înțeleagă că a fi capitalist în România fusese, inițial, o opțiune, la care, între timp, nu mai era cu putință să renunţe. Devenise un „electron liber” în economia de piață. Viața lui Victor s-a transformat într-o luptă de supraviețuire fără nicio alternativă de schimbare a meseriei.

Li se spusese în armată: cele mai numeroase victime sunt în primele zile de conflict, apoi înveți cum trebuie să joci și deprinzi reflexul de-a te arunca în șanț, când situația o impune. Victor a încercat „să joace” și el în aceeași curte cu cei tari. şi în cele din urmă a obosit:

„– Libertatea e să nu fii nevoit sa bei, când ajungi acasă.”

Dar el n-o avea.

Cu nevasta s-a dovedit a fi incompatibil. Îşi făcea de lucru cu fufe tinere, singurele care puteau să-l scoată din amorțire. Femeia lui a prins de veste și a divorțat – i-a dat cu piciorul, cum s-ar zice, iar el s-a trezit, practic, în drum. Mama îi murise, iar tatăl său se retrăsese la țară, la fosta casă a bunicilor, unde trăia în concubinaj cu o şmecheră, care reuşise să-l vrăjească pe bătrân până la a-şi dezavua fiul.

Victor avea un băiat, care, la rândul lui, îl dezaproba. Ținea cu maică-sa, iar pe el îl ignora.

În această situație, s-a apucat să-și facă singur o casă, împărțindu-și timpul între meseria de dascăl, redusă mai întâi la o jumătate de normă, apoi abandonată, cea de mic comerciant și cea de diriginte de șantier. Casa devenise o obsesie și un puț de îngropat banii.

„– Libertatea e să poți construi” – îi spunea lui Vasile, când dădea pe la el, și stăteau la taifas pe treptele de ciment, încă fierbinți, ale casei.

Ca și cum ar fi vrut să-și spele păcatele, Victor îi oferi băiatului său o mașină. Acesta, instalat între timp în Germania, câştiga acei bani în două-trei luni şi darul nu i-a convenit. S-a descotorosit de ea – i-ar fi restituit-o tatălui, dar Victor nu conducea.

Apoi, afacerile au început să-i stagneze. A ajuns chiar la mare ananghie. A fost nevoit să-l roage pe Vasile să-l împrumute cu bani, căci propriul său fiu îl refuzase.

După un an, Victor i-a restituit lui Vasile banii, fără ca el să știe că a trebuit să se împrumute din altă parte.

Ultima oară când s-au văzut era umflat, cu obrazul buhăit, avea hipertensiune, și n-a vorbit decât despre el:

„– Libertatea ți-o dă inima ce-o ai în tine”.

Fraza ar fi putut avea şi alt sens, dar Victor avea în vedere sensul primar.

La despărţire a mai adăugat:

„– Adevărata libertate e să poţi muri împăcat”.

Vasile se gândește și acum la bilanțul prietenului său: ce realizase Victor în viață? Dar el însuşi, cât era de mulțumit?

Victor a plecat pe celălalt tărâm nebăgat în seamă de nimeni, abandonat de propriul copil. La cimitir lumea n-a ştiut să vină. L-a plâns doar fosta lui soție.

*

*  *

Vasile începuse viața de familie cu Cecilia de pe poziția bărbatului aflat sub papuc. Făcea menajul, căci ea studia: ținea curată casa, se ocupa de copil, făcea târguielile. Locuiau la Sibiu. Cecilia,cu doi ani mai vârstnică decât el, lucra la teza de doctorat. Avea o fire voluntară, mândră, guralivă, infatigabilă.

Norocul lor a fost că a apucat de l-a adus și pe Vasile acolo, la facultate, ca simplu „om la toate”. Iar când s-a schimbat Regimul, s-au spart canoanele și au dispărut certitudinile.

Cecilia s-a lăsat ademenită de o firmă de tip start up, care promitea salarii mirobolante, și a abandonat calea pe care pornise. După câteva luni de euforie, au început dificultățile, apoi sacrificiile, apoi săptămânile fără salariu.

Vasile, în schimb, a rămas tot „acolo”, pe postul lui modest, și trăiau din leafa lui:

„– Libertatea e atunci când îţi știi spatele asigurat”.

O idee ce revenea.

Nebăgat în seamă, și-a continuat studiile în orele de serviciu, în vreme ce era plătit, şi tocmai urma să se înscrie, la rândul său, la doctorat.

Pentru acceptarea la doctorat, trebuia să treacă prin fața unei comisii, la București. Pentru o chichiță de procedură, a fost refuzat.

„– Aş fi dat un computer, dacă reuşeam. Aveam un laptop”.

„– Trebuia să-l fi dat înainte, i-a răspuns șeful comisiei. Poți să-l aduci, totuși, să ni-l arăți, dacă vrei”.

A revenit cu sacoșele încărcate de bunici, de-a trebuit să deschidă ușa cu piciorul. A adus și computerul, pe care l-a arătat „de tot”, căci a rămas acolo. În anul următor a concurat iar. A reușit, după care și-a susținut teza, a obținut un post bun la Cluj şi, de atunci, prosperă. E îmbrăcat întotdeauna în costum închis la culoare și poartă cămașă albă. I-a crescut greutatea corporală și impune prin prestanță.

„– Libertatea e să poți schimba rolurile când poftești”.

Inversarea de rol s-a petrecut în mod natural: acum Cecilia era cea care făcea pe slujnica, nu atât acasă (căci Vasile se mulțumea cu fleici, slană sau cârnați, pe care cel mai adesea și le gătea singur),ci la copil. Băiatul ajunsese mare om de afaceri, își construise o casă de ultimul răcnet la Cluj, era membru la „Rotary” și pasionat de pescuit – avea maică-sa de spălat câte două tranșe, la mașină,aproape în fiecare seară. Dar își făcea datoria fără să crâcnească.

Ajunși la pensie, s-au retras la țară ; Vasile a devenit stăpânul de facto al ogrăzii, care fusese cândva a bunicilor. (Părinții lui, bătrâni, stăteau și vegetau undeva, într-un capăt al casei, mărită între timp și înzestrată cu termopane).

Se hrăneau pe plan „local”; el era considerat o somitate „locală”,iar despre băiatul lor, care dădea uneori pe-acasă, se zicea că era un om mare, un tip „realizat”. Necăsătorit, frecventa restaurante,săli de joc, se afișa cu câte o femeie „faină”, cu indivizi suspecți, dar nu se știe ce era de fapt în mintea lui.

Băiatul i-a cumpărat mamei un Mercedes 4×4, negru, mare cât un buldozer, ca să poată face naveta. Peste zi, cât lipsea el de-acasă, Cecilia îi făcea curat, spăla și îi lăsa de mâncare. Seara, pe când s-ar fi întors de la lucru, era deja plecată la Vasile al ei. Cei doi pensionari îşi încheiau serile stând împreună în balansoar, el bea vişinată, în timp ce ea se obișnuise cu berea.

„– Ești liber atunci când ai ajuns să știi ceea ce ai de făcut!”, își spuneau unul altuia, după care Victor intra înăuntru, ca să mai aducă ceva de îmbucat.

Aveau sentimentul că opțiunile lor de până atunci fuseseră juste. Parcursul lor nici nu se terminase încă. Cecilia s-a angajat în activitate socială și politică: intervenea la Primărie, în ONG-uri, lua parte la campaniile de alegeri, îl trăgea şi pe Vasile după ea:

„– Libertatea e să te poți mişca în societate”.

Acum erau liberi, de când nu-l mai aveau în grijă pe băiat.

Într-adevăr, fiul lor se mutase cu afacerile în China, apoi în Africa, ba a mai fost un timp în America de Sud, cine să-i mai cunoască drumurile?

De la o vreme, îi uitase.

Vasile i-a supraviețuit lui Victor aproape două decenii. Dar el şi Cecilia vor fi murit, la rândul lor, tot singuri.

Neîmpăcați.

*

Etichetat: definitii, Horea Porumb, libertate, prietenie, proza, speranta, viata

Posted in: Pavilionul de oaspeţi