Ştefan Borbely despre elevii de la Liceul „Radu Negru” – Făgăraş, ai Profesorului Cornel Moraru

Posted on Noiembrie 10, 2015

6



AD  HONOREM  CORNEL  MORARU

*

c moraru

Fragmentele care urmează fac parte din volumul colectiv, coordonat de Iulian Boldea, CORNEL MORARU. CRITICĂ ŞI RAŢIONALIATE, apărut recent la Editura Arhipelag XXI, din Târgu Mureş.  Printre semnatarii care au contribuit la acest model academic, cu tradiţie în perioada interbelică, de a omagia încă în timpul vieţii o personalitate care, deşi discretă, a desfăşurat o lungă, complexă şi fecundă  activitate în orizontul literelor române, atît ca istoric şi critic literar, cît şi ca dascăl dedicat elevilor săi şi ca mentor de direcţie la o revistă de prestigiu, edificînd nu doar o operă „bibliografică”, dar anticipînd şi modelînd „biografii” reale ale unor „elevi”, deveniţi, ei înşişi, nume de prestigiu în peisajul literar românesc contemporan, se numără Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Alexandru Vlad, Al. Cistelecan, Angela Marinescu, Cornel Ungureanu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Ovidiu Moceanu, Irina Petraş, Dan Culcer, dar şi Ştefan Borbely.

c moraru

Din acest volum, ad honorem Cornel Moraru ,  care, aşa cum dezvăluie în argumentul ediţiei, alcătuitorul lui, criticul şi istoricul literar Iulian Boldea, „conţine comentarii, interpretări sau evocări care îşi propun să contureze un portret intelectual şi biografic cât mai credibil al criticului literar Cornel Moraru, o voce singulară, prin teme, modalităţi de abordare şi stil critic, în concertul dezbaterilor din critica literară românească de azi.”,  am ales cîteva fragmente din textul-mărturie semnat de Ştefan Borbely, al cărui titlu mă scuteşte de a mai motiva alegerea făcută. Poate, ar trebui doar să spun că, dintre „cei trei  muschetari care au fost… patru”, probabil eu am fost „gasconul”: de fapt, fiind la clasa de „real” (exclusiv băieţi! clasele erau, încă demixtate), l-am avut profesor nemijlocit pe Domnul Ionel Mihaly, originar din nord, mai sever, „canonic” şi constrîns de profilul clasei să fie mai concentrat, esenţializat, dar nu mai puţin spectaculos, atunci cînd cîte o temă îi permitea, eludînd programa (îmi amintesc de lecţiile despre filosofia lui Blaga, care nu era inclusă în „programă”). Domnul Moraru mi-a fost, însă, un „îndrumător privat”, discret, generos şi răbdător, care m-a încurajat mai ales în aspiraţia mea spre filosofie! Lecturile din filosofia românească (Mircea Eliade, C. Noica, Emil Cioran dar şi P.P.Negulescu, Anton Dumitriu, C.Rădulescu Motru) sau europeană (L. Athusser, R. Garaudy, H. Marcuse sau Nietzsche, Kierkegaard, Bergson, Heidegger) făcute atunci, mi-au fost prea de ajuns pentru a depăşi, cu uşurinţă chiar, exigenţele uneori mediocre, la data aceea, din facultate! Dar cred că se va înţelege asta, oricum, din atît de empaticele, amplele dar şi sagacele, „medalioane” personale întocmite de colegul nostru, Ştefan.

Le redau mai jos cu un îndoit sentiment: de bucurie şi nostalgie retrospectivă, dar şi de o oarecare  vinovăţie pentru o neglijentă ingratitudine prezentă, căreia îi cădem în plasă prea adesea, păcăliţi de iluzia unui prezent nesfîrşit, care îţi permite mereu şi mereu amînări care se dovedesc, în final, irecuperabile. Voi considera rîndurile colegului şi prietenului Ştefan Borbely un alibi pentru absenţa mea ca „martor” din această carte. (V.G.)

*

Ştefan BORBÉLY:

Stefan-Borbely-ian-2013-reprez-247x300

Elevii lui Cornel Moraru

fagaras-vechi2

            „Activând ca profesor de literatură română la Liceul „Radu Negru” din centrul Făgăraşului între 1966 (anul absolvirii primei facultăţi, cea de limbă şi literatură din Bucureşti) şi 1979 (data plecării ca redactor la revista târgumureşeană Vatra, căreia avea să-i devină, ulterior, redactor-şef), Cornel Moraru a fost omul providenţial pentru o serie de generaţii de foarte bună factură, din care s-au recrutat, de-a lungul anilor, câţiva autori consacraţi (Mihai Coman, Tiberiu Z. Páskuy, Marian Dopcea, Vasile Gogea), cărora le este dedicat eseul de faţă. Îmi este însă greu să încep micromedalioanele personale fără creionarea câtorva elemente de atmosferă. „Radu Negru” nutrea pe bună dreptate, pe vremea când şi eu i-am fost elev, orgoliul de a fi cel mai bun liceu de profil umanist din zonă, matematicile şi ştiinţele exacte concentrându-se cu precădere la Liceul nr. 2, din imediata apropiere. „Radu Negru” a dispus de două istorii în vremea comunismului, una adevărată – pe care am cunoscut-o abia după Revoluţia din decembrie 1989 – şi una ajustată, abreviată, de care ni se vorbea cu oarecare teamă şi cu priviri furişe aruncate celor din jur, despre care se presupunea că aud şi raportează. Ştiam, de pildă, că liceul a fost un cuib legionar redutabil, că aici a învăţat şi Horia Sima (originar din primul sat dinspre Braşov, Mândra), însă despre aceste lucruri se vorbea pieziş, în şoapte, fiindcă perioada în care ne-am format noi era aceea a poveştilor despre „partizanii” din munţi din vremea luptei anticomuniste, unii dintre nepoţiilor lor – cu mândria la purtător, cum erau Părăii – fiindu-ne colegi.”

(…)

„La „Radu Negru” se făcea, într-adevăr, cultură. Adică: intensitatea maximă, dezideologizată, eliberată de coerciţii, pe care timpurile şi oamenii care le deserveau perfid o permiteau, asta însemnând, la nivelul umaniştilor care eram – clasele se separau, în a IX-a, între real şi uman -, atât Blaga, făcut fără restricţii şi-n răspăr cu calendarul strict al programei, cu tot ce a însemnat el în perioada interbelică, cât şi Cioran, Eliade sau Ionesco, adăugaţi ca „ingredient” de epocă. Vasile Gogea vorbeşte în Fragmente salvate (1975-1989); ( cap. Mansarda imaginară) despre un „minunat profesor de limba şi literatura română” din liceu, care i-a pus în braţe primele cărţi ale lui Mircea Eliade şi l-a făcut să-şi dorească o mansardă. Obsesia bârlogului retractil, înţesat de cărţi am avut-o cu toţii, fiind printre primele utopii livreşti pe care le-am trăit. Cultura ne mântuia – credeam noi adolescentin -, ni se părea suficientă, ca o redută:  „minunatul profesor” de care vorbeşte Gogea se numea Cornel Moraru, venea din Vâlcea, aducea, să ne prezinte, şi scriitori autentici, titraţi la catedră (cum era făgărăşanul Mihai Sin), scosese cu elevii cei buni o revistă, efervescenţa pe care a generat-o fiind greu de redat în cuvinte. Îl divinizam: nu mi-e ruşine s-o spun, deşi cuvântul e destul de tare, demonetizat până la ironie pentru unii… ”

(…)

„Mulţi scriitori cunoscuţi ai vremilor pe care le trăim – Al. Vlad, de pildă – au fost anticari, cultivând totodată tranzacţionări subterane prin intermediul cărora volumele interbelice continua să fie vândute şi să circule. Poate se va scrie, la un moment dat, şi această istorie; acum şi nu mai târziu, când martorii posibili ai ei – Geo Şerban, de pildă – continuă să existe. Fără să-i aparţină prin vârstă, Moraru făcea parte, în visurile noastre, dintr-un asemenea mediu. Ni-l imaginam în vaste labirinturi pline de cărţi, scoţând din raft, pe alocuri, nestemate. Obsesia bibliotecii urcate pe rafturi până la tavan tot de la el am moştenit-o. Nu vroiam, în jurul nostru, alte ormanente sau accesorii stridente: doarcărţi, de jos până sus, şi când Moraru ne-a vorbit de camera cu plută a lui Proust ne-am simţit imediat magnetizaţi de excentricitatea sublimă a izolării, deşi nu prea înţelegeam neurastenia care dusese la ea. Ceva rămânea, însă, esenţial: Moraru ocupase toate locurile şi cotloanele din sufletul nostru, umplând insidios totul, de la real la utopie.”

(…)

Tiberiu Paskuy

„Ţinând cont de atmosfera burghez-apretată a oraşului meu natal (sau poate tocmai de aceea), am să încep prezentarea elevilor lui Cornel Moraru cu cel care se mula cel mai puţin pe aceste pattern-uri disciplinate: insurgentul – foarte dotat, foarte deştept, dar incapabil de minima structurare – TIBERIU Z. PÁSKUY. A fost zăludul genial al adolescenţei noastre: păr blond, vopsit, câteodată, în nuanţe verzui, haine cu inflexiuni de hippy, ironie corozivă, egocentrică, şi voinţa, aproape supraumană, de a sfida contingentul învăţând pe rupte engleza, într-un oraş în care, prin inerţie administrativă şi tradiţie, se învăţa franceza, germana şi rusa, primul profesor de engleză cu adevărat atipic al nostru fiind genialoidul Octavian Ţuţurea, desantat în mod accidental direct din… Statele Unite, ca vlăstar al uneia dintre familiile făgărăşene care luase calea Lumii Noi la începutul secolului.”

(…)

„Placid, dar mereu premiant (cu uşurinţă…), Páskuy s-a simţit imediat dinamizat de „model”: în lumea burgheză, weberiană de atunci era daimonul care-ţi confirmă că ai tot dreptul s-o iei pe arătură.
Ţuţurea-ţi sugera, prin toată făptura lui, că lumea e şi avangardă sau grotesc, nu doar cuminţenie sau disciplină. Páskuy a intrat cu totul, frenetic şi avântat, în acest „munte magic”: a făcut studii învolburate
la Bucureşti – desigur, la Engleză –, a urcat pe scara academică până la a deveni, după Revoluţie, asistent universitar la Timişoara şi a dispărut din ţară cu ajutorul unei burse Fulbright, hotărând intempestiv – înainte de a-l reîntâlni eu, la Bloomington, Indiana, în 1992 – că nu se va mai întoarce. După aceea, cariera lui a luat întorsături neaşteptate: a fost asistent de cercetare la Georgia State University, în Atlanta (Carol P. Marsh-Lockett, editoarea volumului Black Women Playwrights: Visions on the American Stage, din 1999, îi prezintă mulţumiri), a participat – alături de Mircea Cărtărescu şi Ion Bogan Lefter – la Seminarul Internaţional de la Stuttgart din 1991, menit să anunţe prohodul postmodernismului (funeraliile, din raţiuni de timing istoric şi cultural specifice lumii postcomuniste, au fost amânate sine die până când Estul va fi pregătit, şi el, să îmbrace hainele de doliu), a traversat globul până în Orient (Filipine) pentru a preda engleza şi s-a stabilit în cele din urmă în Făgăraşul său natal,
unde s-a titularizat, în 2010, ca profesor.”

(…)

„Pasiunea lui a rămas prozatorul Lawrence Durrell, căruia i-a dedicat o lucrare de doctorat, suspendată infinit, încă nefinalizată. A fost un bun traducător din maghiară în română, în faza preamericană a carierei sale, dacă ţinem cont de faptul că Editura Kriterion i-a încredinţat, în 1979, transpunerea în româneşte a dramelor principale ale lui Sütő András, volum lucrat excelent, cu exigenţă şi har. A mai tradus studiile de istoria culturii ale lui Benkő Samu (Permanenţă şi devenire, 1984), respectiv proză de Huszár Sándor (Privind de pe trapez: meandre romanţioase pe firul mai multor generaţii, 1987).”

Marian Dopcea2

„Esenţialist intransigent, egocentric capabil de combustii totale şi interiorizat până la autoflagelare, tulceanul – de acum… – MARIAN DOPCEA a fost, de departe, cea mai profundă voce poetică întâlnită printre făgărăşeni, traseul profesional iniţial ales (doi ani de Institut Teologic Ortodox la Sibiu, imediat după absolvirea liceului) sugerându-le tuturor vocaţia ascezei, care va fi infirmată, însă, de înscrierea ulterioară a poetului la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde-l va prinde din urmă pe Mihai Coman – intrat, şi el, în 1972 – şi va deveni colegul unei promoţii de excepţie, care-i va enumera, între alţii, pe Mircea Cărtărescu, Cristian Crăciun, Tania Radu şi Dan C. Mihăilescu. Atras de Cercul literar de la Sibiu, frecventându-l pe Negoiţescu, Dopcea se va muta, stilistic, din esenţialism în estetism, volumul său de debut, Despărţirea de plante, publicat în chiar anul absolvirii facultăţii (1976) fiind unul al jubilaţiei panteiste şi al fervorii aproape sacre în faţa naturii, pe linia deja consacrată de către Blaga. Dopcea evocă, aici, „sacra vălmăşie” a vieţii, aduce „laudănaltă focului cel viu”, cântă, îmbătat de bucurie, „risipa de aur”, „curgerea-n sine a roadei” sau „nevinovatele izvoare [care] plâng/ dăruindu-se soarelui cu bucurie”. Solaritatea dobândeşte, pe alocuri, accentele imnice pe care le găsim şi la Ioan Alexandru, dacă scădem din ecuaţie emfaza retorică uneori exacerbată a debutantului copleşit de prea-plinul pe care-l întâlneşte în cale: „visez o lume tânără: vibrând/ în calm eter penetul de pasăre s-abată pe creştetu-mi polenul.” Metafizica nefiind străină acestei poezii exuberante, înţelegem şi rosturile sale adânci, pe care, atunci, din raţiuni de cenzură, versurile le sugerează doar indirect: Dopcea construieşte, renunţând deliberat la contingent şi la poezia străzii pe care începeau s-o promoveze poeţii Cenaclului de Luni („Îmbată-ţi cu azur/ simţirea naltă”; „Act e totul, pur”), o ascensiune intens spiritualizată, care-l aduce în proximitatea atotmântuitoare a transcendenţei.”

(…)

„Îmi e imposibil să reconstitui cronologia reală a creaţiei lui Marian Dopcea, Decrepitudine sugerând capătul ultim al dezgustului de sine şi al dezamăgirii. Nici Culegătorii de cartofi (Tipo Moldova, colecţia „Opera omnia”), volumul „total”, sintetic din 2014, pentru care Dopcea a fost nominalizat la premiul Festivalului de literatură de la Cluj, nu ne ajută prea mult în acest sens. Pentru că, surprinzător, Căile Domnului (Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002) oferă destule mostre de energie vitală recuperată, chiar dacă liantul care le cimentează e cinismul sarcastic, negator, decantat direct – cu voluptate autoflagelatoare – din elixirele tenebrelor. În acest volum se vede foarte bine că obsesia spasmodică dintotdeauna a lui Marian Dopcea a reprezentat-o curgerea, durata, cu întreg potenţialul de destructivitate pe care timpul îl aşterne în calea fiinţelor. Dopcea nu e un poet al morţii, ci unul al îmbătrânirii: urmăreşte, halucinat, fiecare nou rid al sufletului său, umbrele decrepitudinii care fac corpul să pălească, rugina insidioasă a voinţei, mortificarea limbajului şi a cuvintelor – altădată vii – din corpul acum descărnat al poemului. „Făptură dezlânată”, se descoperă „născut în partea urâtă a lumii” şi-şi priveşte semenii inert, neutru, neparticipativ, „ca pe nişte lucruri oarecare”.”

mihai coman

„Dintre foştii elevi ai providenţialului profesor făgărăşan de la care am pornit textul de faţă, aura excelenţei i-a fost repartizată, datorită valorii cu totul deosebite, doar bucureşteanului – de acum – MIHAI COMAN, care a debutat cu… desene perspectivice în unicul număr al revistei şapirografiate Alfa, ctitorită de Moraru (fără urmări, din păcate), pentru a se lansa ulterior în savante eseuri despre Urmuz
sau avangardă şi, în cele din urmă, în studiul civilizaţiilor arhaice şi în mitografie. Fiu de medici foarte respectaţi în oraş, Coman s-a dovedit a fi, dintotdeauna şi firesc, ieşit din comun pe linia valorii, fără a depune vreun efort suplimentar în articularea superiorităţii sale, unanim recunoscute. A controlat, ca premiant incontestabil, toată clasa noastră de umanişti, cu excepţia ultimului său an de liceu, pe care l-a făcut la Bucureşti, pentru a fi în proximitatea facultăţii pe care şi-a ales-o ca ţintă de admitere, a fost şef de promoţie acolo, a funcţionat, pe vremea studenţiei noastre, ca preşedinte al primei Societăţi Naţionale a Studenţilor Folclorişti (ale cărei conferinţe le domina prin amploare) şi s-a maturizat intelectual cu o repeziciune care-i invocau, prin consonanţă tematică iniţială, pe Eliade şi Culianu, debutând cu un studiu ştiinţific foarte solid, Izvoare mitice (1980), la o vârstă la care majoritatea membrilor generaţiei sale năclăiau încă în ezitări editoriale compozite, planuri modeste sau bovarisme.”

(…)

„Performanţele sale academice de după 1989 au fost şi sunt ieşite din comun. A înfiinţat Facultatea de Jurnalism din Bucureşti, căreia i-a fost, multă vreme, decan, continuând să fie, până în clipa de faţă, spiritus rector. A fost bursier Fulbright în Statele Unite, visiting professor în Franţa, Canada şi Germania, este autor a zeci – poate sute – de studii academice la care se face referire cu respect în lumea
jurnaliştilor europeni, a coordonat colective şi congrese internaţionale de specialitate şi a editat volume esenţiale pentru relaţia dintre jurnalism şi antropologie (Pour une anthropologie des médias, Grenoble, 2003; Media Anthropology, apărută la Sage în 2005, în colaborare cu Eric Rothenbuhler etc.), fiind, pe acest ultim teritoriu – „lectura” şi interpretarea antropologică a fenomenelor mass media – printre pionierii mondiali ai domeniului. Dintre toţi universitarii români din momentul de faţă, Coman pare să fie cel mai bine integrat sub aspect internaţional, paradoxul fiind că e mai puţin „prizat” în interior, decât în afară. Asimetria se explică prin faptul că a „împins borna” mult dincolo de ceea ce cultura română a obişnuit să facă, şi asta într-un domeniu identitar sensibil – mitul, ritul –, în care, pentru mulţi, Eliade şi Culianu reprezintă „ultima frontieră”, „peste care nu se poate trece”. Primele volume ale lui Mihai Coman – Izvoare mitice, 1980; Sora Soarelui, 1983; Mitos şi epos, 1985; cartea despre bestiarul mitologic românesc, din 1986) indică, deja, o viziune integratoare, de tip antropologic, a culturii populare, pe linia practicată, la vremea respectivă, de către profesorul Mihai Pop.”

vasile gogea 10

„Vocaţia existenţială dramatică a lui VASILE GOGEA (actualmente la Cluj) a fost dintotdeauna politicul, înţeles ca implicare morală, motiv pentru care şi angajarea sa în istorie a atins incandescenţe pe care ceilalţi elevi ai lui Cornel Moraru le-au trăit, cel mult contemplativ, cu bovarismul sceptic şi prudent de rigoare. Absolvent de Filosofie, Gogea a lucrat la Nivea, a fost referent la Teatrul Dramatic din Braşov, revolta muncitorilor de la Steagul Roşu, din data de 15 noiembrie 1987, prinzându-l în direct, atât ca martor privilegiat al evenimentului, cât şi ca protagonist foarte curajos al ecoului său internaţional, elevul lui Moraru fiind acela care le-a furnizat lui Michel Labro şi Alexandrei Lavastine – intraţi în ţară ca simpli „turişti”, după „evenimente” – informaţiile pe care s-a bazat relatarea lor din „L’Événement du Jeudi”, din ianuarie 1988. „Deconspirat” tandru de către Monica Lovinescu, după Revoluţia din  decembrie 1989 (în reportaj se vorbeşte de un „Virgil”), Gogea intră – meritat – în avanscena reflectoarelor politice rezervate opozanţilor şi disidenţilor, volumul Fragmente salvate (1975-1989), publicat în 1996 la Ed. Polirom, incluzând, pe lângă substanţiale pagini de memorialistică, suficiente documente care să acrediteze imaginea unui „duşman” inflexibil al regimului Ceauşescu, obligat să trăiască într-un climat de periclitare permanentă, punctată de descinderi la domiciliu ale Securităţii, confiscări de cărţi şi de documente, urmăriri operative şi denunţuri, cărora li se adaugă, aproape „firesc”, „infierările” ritualizate ale organelor de partid, în ochii cărora disidentul devenise o bârnă incomodă. Gogea a trăit, până în ianuarie 1990, cu sabia lui Damocles deasupra capului; forma lui de exprimare – fragmentarismul – derivă direct din această ameninţare.”

(…)

„Capodoperă bizară, sumbră, grotescă” (Ion Bogdan Lefter), parabola politică prin care Vasile Gogea s-a impus ca un foarte important prozator al generaţiei sale, Scene din viaţa lui Anselmus, a cunoscut două ediţii până acum, celei princeps, apărută în condiţii vitrege la Litera, imediat după iureşul postrevoluţionar din ’90, adăugându-i-se o a doua, „corectată şi completată de autor”, la Limesul lui Mircea Petean (2008), ediţia secundă fiind însoţită de un mic portofoliu critic, dar – în primul rând – de un substanţial studiu introductiv semnat de către Ion Bogdan Lefter, a cărui parcurgere e obligatorie. „Anselmus e – sunt de acord cu Ion Bogdan Lefter, aici – o capodoperă sarcastică”, dar măiestria lui Gogea se ascunde intenţional în această omisiune: să decredibilizezi ironic politicul şi puterea zilei, trecându-le existenţa, pur şi simplu, în categoria realităţilor care nu merită să fie consemnate.”

(…)

După mărturia memorialistică a Fragmentelor salvate (ed. cit., p. 42 sq.), romanul a fost scris în 1985, adică într-o perioadă în care publicarea sa era aproape imposibilă. Tema o constituie, tot după mărturia din Fragmente, „singurătatea ca joc de societate”. Trei sunt, spune autorul, condiţiile prin care se menţine o dictatură: întunericul, frigul, singurătatea. Anselmus o radiografiază pe aceasta din urmă,
prin intermediul unor pensionari („apostoli ai plictiselii”), trăitori întrun bloc populat de figuri mai mult sau mai puţin patibulare.”

(…)

„Personajul din Anselmus o poate face, în vreme ce Gogea, ca om, mai puţin. Aici e „cheia” vieţii şi a destinului său chinuit: dispui, în principiu, de ficţionalizare, de intelect pentru a exorciza dictatura, dar ştii, de fapt, că, în ciuda ludicului tău ironic (e mult joc în Anselmus, uneori urmuzian..), ea continuă să existe, să se înalţe deasupra ta şi a celorlalţi ca o realitate monstruoasă, absurdă, să te oprime. La o adică, un literat se poate amăgi că, pentru el, empiricul poate fi făcut să înceteze să mai existe. Un filosof însă – şi Gogea e o minte filosofică – niciodată… ”

_________________

Fragmente reproduse cu acordul autorului, din volumul Cornel Moraru – critică şi raţionalitate, Coordonator Iulian Boldea, Editura Arhipelag XXI, 2015, pp. 105-125.

Exprimăm, o spun şi în numele celorlalţi trei „elevi” absenţi,  întreaga şi via nostră gratitudine!

*

Anunțuri
Posted in: Anamnesis, Ex libris