Avanpremieră la „Extraordinara poveste a piticilor din Rozavlea”, scrisă de Yehuda Koren & Eilat Negev şi tradusă de Petruţa Şerban

Posted on Noiembrie 12, 2015

1



ÎN INIMILE NOASTRE ERAM NIŞTE URIAŞI
Extraordinara poveste a piticilor din Rozavlea

de

Yehuda Koren & Eilat Negev

 

koren cop bun

*

51hlC8PDyqL._BO2,204,203,200_PIsitb-sticker-v3-big,TopRight,0,-55_SX324_SY324_PIkin4,BottomRight,1,22_AA346_SH20_OU02_

Editura clujeană Grinta, pregăteşte pentru tipar, în premieră în limba română, traducerea fiind semnată de Petruţa Şerban, a unei fabuloase poveşti despre viaţa şi încercările istoriei prin care a trecut o familie de evrei liliputani din localitatea maramureşană Rozavlea. Pitici, antropologic, aceştia se dovedesc, în confruntarea cu istoria, nişte uriaşi. Umanitatea din ei compensează deficitul fizic doar omenesc, transformîndu-i din nişte „recruţi ai nenorocului”, cum ar fi spus Romain Rolland, în nişte „atleţi ai supravieţuirii”. Autorii acestei „poveşti adevărate”, bine documentate, scrisă cu har, compasiune, umor, implicare nevindicativă şi detaşare tandră, martori cu conştiinţa clară a valorii de document a mărturiei lor, Yehuda Koren şi Eilat Negev, dau, în acelaşi timp, măsura unui talent narativ, literar incontestabil. Astfel, planurile fantastice, mitologice, imaginare se împletesc cu faptele istorice exact investigate, cu evenimente concrete, statistic, geografic şi politic corect determinate.

*

koren cop bun
Cartea, ÎN INIMILE NOASTRE ERAM NIŞTE URIAŞI. Extraordinara poveste a piticilor din Rozavlea, oferă nu doar o lectură mereu incitantă, pasionantă, provocatoare dar invită şi la o meditaţie mai adîncă, în legătură cu condiţia umană, atît a individului cît şi a unor comunităţi mai mici, ori mai numeroase, aflate la un moment dat într-o confruntare disproporţionată cu “idolii tribului” sau cu “demonii” istoriei. E povestea „celor şapte pitici” supravieţuitori ai Auschwitz-ului şi „experimentelor” sinistrului „doctor” Mengele.

Dar, ceea ce e cu adevărat impresionant pînă la urmă, e felul în care un destin totalmente  nefast este  transformat într-o viaţă plină de succes.

Şi de memorie şi recunoştinţă.

*
Cu acordul Editurii, prezentăm în avanpremieră în limba română, cîteva pagini din începutul “poveştii”.

*

TRANSILVANIA, 1866

Povestea începe cu uriaşii.

Se spune că în zilele de mult apuse, în nordul deluros al Transilvaniei erau răspândite mai multe neamuri/ popoare de uriaşi. Vreme după vreme, de la Creaţie, ele au trăit, au crescut şi au împânzit pământul. A venit apoi Potopul şi s-au retras cu toţii pe culmile netede ale munţilor. Au pierit acolo unul câte unul şi când apele s-au retras, au apărut singurii supravieţuitori: un uriaş şi fiica lui Roza Rozalina. Ochii ei erau negri precum cărbunele, părul roşu ca flacăra şi lung cât jalea brazilor. Rătăcea cu nespusă tristeţe prin vale. „Doamne,” suspina ea, mă usuc de singurătate, îmi voi găsi şi eu vreodată perechea?” S-a îndreptat către Râul Iza şi visând, se plimbă în lungul malului. Deodată zări nişte creaturi micuţe alunecând printre firele de iarbă. Roza Rozalina era uimită: nu văzuse niciodată nişte fiinţe atât de asemănătoare ei şi totodată atât de mici. A ridicat câteva şi le-a aşezat cu grijă în poală. Creaturile acestea ca nişte jucării vii/mişcătoare o vor salva de la plictiseală, se gândi ea. I-a examinat de aproape; unul i-a atras atenţia în mod deosebit. Era frumos ca luna şi părea mai puţin speriat ca ceilalţi. Obrajii i s-au îmbujorat şi simţi deodată fiorii dragostei. Când i-a arătat prada tatălui ei, acesta a spus înspăimântat: „Aoleu, fata mea, ne-a sosit vremea. Fiinţele acestea micuţe vor moşteni pământul. Du-le imediat înapoi lalocul lor!”. Dar Roza Rozalina nu l-a putut asculta. A izbucnit în lacrimi şi l-a implorat pe Atotputernic să-i unească destinul cu cel al omuleţului frumos şi curajos. Şi Atotputernicul a făcut-o pe ea mai mică şi a întins de el mai mult până când i-a adus la aceeaşi statură, de parcă ar fi fost gemeni. În cele din urmă s-au înmulţit şi urmaşii lor s-au răspândit pe tot pământul. Ei au denumit locul Rozavlea, după numele mamei lor, strămoaşa uriaşă.

În acel sat mic şi adormit, legenda străbună s-a transmis din generaţie în generaţie/ de la o generaţie la alta. În luna august a fiecărui an, cei aproximativ 7000 de ţărani care trăiesc aici sărbătoresc Festivalul Roza Rozalina, cu şcolarii care interpretează pe scenă povestea.

koren cop bun

Şi tot în acest sat atât de mândru de legendara lui matroană uriaşă, s-a născut în anul 1866 un pitic adevărat. Era a treia sarcină pentru Frieda Ovitz şi cu toate că mai născuse o fiică şi un fiu, ambii sănătoşi, s-a îngrijorat când şi-a dat seama că fătul nu mai mişcă. În acest colt izolat de lume, într-o astfel de situaţie ea n-ar fi putut recurge decât fie la o amuletă ori o rugăciune, fie nu i-ar fi rămas decât să spere într-un miracol. Fiind o evreică ortodoxă, a cerut părerea rabinului ei. „Copilul tău va trăi” a asigurat-o privind cu încredere la burta ei, din spatele mesei care-i separa, „dar nu va
creşte înalt.” Cu inima frântă, Frieda şi soţul ei Leib au hotărât să încerce să păcălească destinul dând băieţelului nou-născut numele de „Shimshon Eizik”, după cel al lui Samson, uriaşul biblic. Primii ani au trecut aparent fără complicaţii şi părinţii au început să creadă că au fost cruţaţi. Dar când copilul a ajuns la vârsta de şapte ani, până şi ei au trebuit să admită ideea că trecuse mult timp de când s-a oprit din creştere. Şi-au săpat adânc unul în memoria celuilalt şi i-au întrebat pe cei mai în vârstă. Atât de departe în urmă cât şi-ar fi putut aminti oricare dintre ei, în toată istoria familiei lor nu mai fusese niciodată cineva care să nu crească normal. Micuţul Shimshon Eizik a fost plimbat pe la diferiţi medici, vraci şi înţelepţi. I s-au prescris medicamente şi talismane, farmece şi poţiuni.

Dar n-au servit la nimic; n-au adăugat nici măcar un milimetru în plus la statura lui. Frieda a mai dat naştere la doi băieţi după naşterea lui Shimshon şi a răsuflat uşurată când aceştia au trecut de vârsta fatidică şi au continuat să crească normal.

Ca şi restul Transilvaniei, Rozavlea a fost parte a Imperiului Austro-Ungar. Ţăranii din acea zonă erau deplorabil de săraci, cu oricare dintre posibilităţi limitate, cu siguranţă de neatins pentru un tânăr de trei picioare înălţime, cum era Shimshon Eizik. El n-ar fi îndraznit niciodată să spere că ar putea ridica un topor, tăia un copac sau să împingă un plug şi fiecare animal de fermă îi părea un monstru imens şi ameninţător. Când Frieda şi Leib Ovitz şi-au dat seama că fiul lor nu s-ar putea niciodată întreţine singur dintr-o muncă fizică, au început să investească în educaţia/şcolarizarea lui. Beneficiind de profesori, el s-a remarcat la învăţătură, poleinduşi/ aurindu-şi cărarea vieţii (îndulcindu-şi viaţa) cu inteligenţă şi bunăvoinţă.

koren cop bun

Ca adolescent a încercat să-şi accepte soarta. Învăţăturile din Halacha, străvechiul cod de legi evreiesc l-au informat şi cumva l-a avertizat că apariţia malformaţiilor umane ar putea fi privită cu dispreţ şi batjocură. Aşa şi-a găsit Shimshon Eizik consolarea întrun îndemn halachic conform căruia, dacă cineva vedea/întâlnea un negru, un roşcat sau un albinos, un uriaş, un om cu faţa desfigurată sau un pitic, acela ar fi trebuit să spună: „Binecuvântat fii tu Doamne, care ai făcut omul atât de divers.”, înlocuind în felul acesta reacţia negativă la vederea sluţeniei cu admiraţia pentru puterea lui Dumnezeu de a crea diversitatea. […]

Dar când Shimshon a ajuns mai departe cu lectura din textele sfinte, a fost supărat să descopere că ei au definit „piticul” ca pe un invalid, descalificându-l în felul acesta de la anumite activităţi ce s-ar fi permis a fi executate doar de către oameni cu un corp normal. Chiar dacă născut dintr-o generaţie de preoţi, unui pitic de exemplu, nu i-ar fi fost permis niciodată să ţină o slujbă în templu. Cu o aşa disperare şi-a dat Shimshon Eizik seama că în ciuda aparentei toleranţe la diformităţi, Iudaismul tindea să ridice în slăvi pe toţi aceia cu un corpperfect.

Mai mult decât atât, în poveştile din folclorul evreiesc nanismul era descris ca o pedeapsă pentru o anume faptă reprobabilă sau un păcat. Câteodată era amintit răul cel mai mic. Într-o poveste veche se pomenea de un cuplu fără copii care mergea deseori într-un cimitir ca să-l implore pe Dumnezeu să le dea şi lor o progenitură. Întro zi, când erau în toiul plânsetelor şi rugăciunilor, un înger a coborât din cer. „Dumnezeu a auzit rugăciunea voastră şi vrea să vă îndeplinească dorinţa”, le-a spus acesta, „dar va trebui să alegeţi: puteţi avea un fiu care nu va creşte mai mare decât o păstaie de mazăre ori o fiică înaltă şi sănătoasă care vă va părăsi şi se va converti la creştinism la vârsta de treisprezece ani.” Cuplul a răspuns fără ezitare: „Să fie el, mititel cât o păstaie de mazăre.”

Totuşi, piticii, au servit şi ca simbol pentru distinctive şi merit, cum a fost cazul rabinului Gadiel, care a fost imortalizat de autorul S.Y. Agnon. Un fel de Agnus Dei al evreilor, Gadiel s-a sacrificat pentru a-şi salva comunitatea de la calomnia sângelui – acuzaţia conform căreia congregaţia sa ar fi ucis un copil creştin pentru a-I lua sângele cu care să facă azima de Paşte, fără drojdie. Şi mai mult, înainte de apariţia geneticii moderne, Talmudul secolului al III-lea avertiza cu severitate că: „Uriaşii n-ar trebui să se căsătorească între ei pentru că vor da naştere unui catarg şi nici piticii n-ar trebui să se unească, pentru că vor naşte un deget mare.’’

*

koren cop bun

*

Anunțuri