Cît de „invizibilă” e „ciocnirea civilizaţiilor” în Europa? Un răspuns de la Nicolae Iuga

Posted on noiembrie 16, 2015

11



   Invazia musulmană în Europa

Un eseu de Nicolae IUGA

nicolae-iuga

Problema invadării şi ocupării Europei de către musulmani, aşa-numitul „terorism” musulman, precum şi impactul acestei agresiuni împotriva Spiritului creştin al Europei, atâta cât a mai rămas într-o Europă post-creştină, presupune cauze mai vechi, ascunse şi cronicizate, care necesită o serie de clarificări prealabile.

Trebuie să pornim de la observaţia că, în istoria recentă, au existat două valuri ale migraţiei musulmane în Europa. Primul s-a produs lent, insinuant și într-un timp mai îndelungat, pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Migraţia, inclusiv cea musulmană, a fost stimulată de căderea regimurilor comuniste, cu frontiere practic închise, şi de o relaxare a regimului circulaţiei persoanelor în ţările occidentale. Musulmani, proveniţi în principal din Turcia şi din zona Magrebului, au pătruns continuu în Europa, atât pe căi legale cât şi ilegale, în încercarea de a scăpa de sărăcie și de a căuta un trai mai bun. Astfel, treptat, în ţările mari europene, Germania sau Franța, s-a ajuns la minorităţi musulmane integrate și stabile în jurul cifrei de cinci milioane de locuitori, reprezentând între 7-10% din totalul populației din respectivele țări europene. Aceste comunități musulmane au constituit apoi veritabile și eficiente capete de pod pentru puternica presiune migraționistă musulmană din anul 2015. Al doilea val l-a constituit evident cel al refugiaților de război, de dată mai recentă. Însă minoritățile musulmane din țările europene occidentale, din populații conlocuitoare vor deveni populații înlocuitoare, din motive lesne de întrevăzut.

În primul rând, trebuie avute în vedere diferenţele uriae între cele două civilizații, creștină şi musulmană, în ceea ce privește mentalitatea referitoare la viaţa sexuală.

În cultura europeană post-modernă şi post-creștină, relațiile interpersonale de ordinul sexualităţii pun în prim plan latura hedonistă. După cum am arătat și în alt loc[1], în Europa de azi, aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie. Viaţa sexuală în mentalitatea occidentală de azi este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase. Omul occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios. Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur, obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune patologică și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică. Problema este ca o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul politic şi din cinism, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normativitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat. Acesta se va simți total liber şi cu adevărat liber, întrucât este liber să-şi aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Individul captiv hedonismului sexual va fi dezinteresat de politică, dezangajat, lipsit de opinii proprii, o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe termen lung însă este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii,  până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.

Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind,  adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin, în ipoteza că vor mai supraviețui astfel de comunități. În rest, Europa ipocrită și decrepită, travestită şi fardată grosolan, simbolizată prin femeia cu barbă, se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări. Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000, în prezent atigând un procent și mai mare, dar imposibil de stabilit cu acribie. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 – 4 neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20 – 30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiştii de azi cu atentatele lor teroriste, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios. Vor fi o populație înlocuitoare.

În al doilea rând, războaiele anti-musulmane din ultimul deceniu și jumătate, declașante de către SUA sau la instigarea SUA, au radicalizat lumea musulmană care, firește, a reacţionat.

De exemplu, războiul împotriva Irakului, de fapt bombardarea și devastarea Irakului. Evident, miza principală a destabilizării Irakului a fost acapararea petrolului, dar nu era singura. A existat şi o miză politică. Ţările arabe au două posibilităţi. Prima, să admită pe teritoriul lor baze militare americane şi să aibă conduceri-marionetă filoamericane. A doua, ţările arabe care nu îndeplinesc aceste condiţii, trebuie să fie slăbite ecomonico-militar şi „integrate” într-un sistem care să asigure dominaţia regională a SUA şi a aliatului său local. Aşa se explică şi de ce SUA acţionează cu atâta fermitate şi consecvenţă în această zonă. Prima metodă de slăbire a acestor ţări constă în a le pune în imposibilitatea de a decide ele însele, în virtutea suveranităţii naţionale, cu privire la bogăţiile lor naturale, respectiv rezervele de petrol. În unele ţări arabe, au fost plantate mai demult guverne marionetă. În celelalte, guvernele au fost, sunt şi vor fi date jos cu forţa.

Următoarea etapă în războiul împotriva țărilor musulmane a constituit-o, așa cum am mai scris[2], regizarea așa-numitei „primăveri arabe”. De ce s-a făcut această destabilizare a ţărilor musulmane în lanţ, din Tunisia până în Yemen, chiar și cu riscul ca această destabilizare să afecteze și Europa?

Cel mai interesant răspuns la această întrebare îl aflăm de la William Engdahl, un economist şi politolog contemporan, consultant economic şi jurnalist independent. El descrie SUA de după al doilea război mondial ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale[3]. Un imperiu informal, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu ajuns, după prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere din istorie. Şi acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit, iar sfârşitul SUA va veni exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla anumite resurse la scară planetară.

Scopul final al SUA în momentul de faţă (arată în continuare Engdahl[4]) este  acela de a pune sub controlul său militar resursele din Africa şi Orientul Mijlociu, spre a putea bloca în acest fel creşterea economică în China şi Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia în întregime. Numai că în prezent, după Engdahl, SUA au intrat în declin, deşi nimeni de la Washington nu este dispus să recunoască acest lucru, la fel cum în Marea Britanie în urmă cu o sută de ani nimeni nu voia să admită că Imperiul este în declin. În prezent, SUA depun toate eforturile nu numai ca să-şi menţină intactă puterea la care au ajuns, dar şi să-şi extindă dominaţia asupra întregii planete.

William F. Engdahl demonstrează că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt departe de a fi o serie de mişcări oneste şi spontane, pornite din interior şi menite să înlăture regimuri politice abuzive, ci aceste revolte au fost provocate din afară şi fac parte dintr-un plan politico-militar anunţat de către fostul preşedinte al SUA G. W. Bush la o reuniune a G8 din anul 2003, proiect numit „Orientul Mijlociu Mare”. Acest proiect a fost pus la cale de către SUA pentru a lua sub control – prin „democratizare”, de fapt prin „balcanizare” –  întreaga lume islamică, din Afganistan şi Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, până în Tunisia şi Maroc, adică până la Gibraltar. Aşa-numita „primăvară arabă” a fost planificată şi  organizată în prealabil, instigatorii de pe reţelele de socializare fiind manipulaţi şi plătiţi. Liderii arabi ai răscoalelor din statele islamice au fost instruiţi la Belgrad, de către specialişti americani din organizaţiile Canvas şi Otpor, unde s-a constituit o adevărată şcoală de diversiune şi destabilizare politică, după înlăturarea violentă de la putere a fostului preşedinte sârb Miloşevici[5].

Care ar fi motivele pentru care SUA ar urmări o demantelare sistematică a statelor musulmane? După Engdahl, primul motiv ar fi acela că în mâinile liderilor lumii arabe se află concentrată o bogăţie uriaşă, constând în fonduri acumulate şi resurse. Aceste state trebuie „democratizate”, cam în felul cum s-a procedat în Rusia pe la începutul anilor ’90, pentru ca aici să poată pătrunde „economia de piaţă”, respectiv să se poată restructura economia după indicaţiile imperative ale FMI, astfel ca „băncile şi societăţile financiare occidentale să poată veni şi să-şi ia prada”[6].

Al doilea motiv ar fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a Chinei. Acest lucru nu a fost dezvăluit numai de către Engdahl și abia în anul 2014, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o carte publicată în anul 1998[7]. Aici politologul american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că nici un concurent al SUA nu trebuie lăsat să ajungă capabil să domnie Eurasia şi să conteste pre-eminenţa globală a Americii. Pentru aceasta, în primul rând trebuie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general.

În anul 2006, China a invitat la Beijing 40 de şefi de state din Africa, făcându-le oferte de afaceri deosebit de avantajoase și propunând-le în acelaşi timp să facă investiţii, să construiască în Africa locuinţe, spitale şi să realizeze mari proiecte de infractructură, tot ceea ce nu a făcut FMI în Africa timp de 30 de ani de când se află înfipt acolo. Imediat după acest eveniment, Pentagonul a constituit un „Centru de comandă” special pentru Africa, Africom, şi a început cu destabilizarea ţărilor bogate în resurse din nord. Rezultatele înfricoşătoare ale politicii americane se văd la tot pasul: Tunisia, Egiptul, Siria şi Libia – altădată ţări prospere – sunt acuma ajunse prin ele însele la anarhie şi ruine. În fine, exodul refugiaţilor din cauza războaielor civile din ţările musulmane destabilizate anterior de către SUA, cu concursul unor state europene, este lovitura de graţie pe care o primeşte Spiritul creştin european.

Epicentrul exodului de refugiaţi s-a aflat în Siria. Războiul civil din această țară a fost declanșat la începutul anului 2011, în contextul a ceea ce s-a numit „primăvara arabă”, destabilizarea Siriei urmând după aceea a Tunisiei și Egiptului. Totul a început cu manifestații anti-guvernamentale, organizate şi finanțate din afară, după scenariul binecunoscut:  manipularea din exterior a cetăţenilor proprii cu ajutorul asa-ziselor „rețele de socializare”. Protestatarii cereau libertăţi politice şi manifestau împotriva dinastiei Assad, președinţii Hafez și fiul său Bashar aflându-se la conducerea țării de aproape o jumătate de secol. Organizatorii străini ai destabilizării au speculat abil și disensiunile confesionale intra-musulmane existente aici, respectiv faptul că secta alawită era apropiată a familiei Assad şi majoritatea persoanelor care deţineau funcţii importante în stat erau membri ai acestei secte. De asemenea au fost speculate și interesele politice ale importantei minorităţi kurde, populație musulmană dar ne-arabă. La fel ca și Gaddafi în Libia şi Mubarak în Egipt, preşedintele Bashar al-Assad a recurs la reprimarea manifestanților. Diferența este că Gaddafi şi Mubarak au căzut în scurt timp, dar Assad a rezistat neobișnuit de mult. Liderii autoritari ai Libiei şi Egiptului nu au fost ajutaţi de către nimeni, în schimb în sprijinul regimului lui Bashar al-Assad a intervenit Federaţia Rusă.

Care sunt interesele Federaţiei Ruse în problema siriană? Sunt de fapt interese diametral opuse intereselor pe care le au SUA în aceeași țară. Sunt chestiuni care nu au nici o legătură cu „democratizarea” Siriei și cu lupta împotriva dictaturii lui Bashar al-Assad, acestea fiind demagogie pură a Occidentului. SUA sunt interesate în a elimina Federația Rusă din furnizarea de gaze în Balcani, Italia și sudul Europei în genere. Qatarul, Arabia Saudită şi Turcia au planificat construirea unei conducte de transport gaze către Europa Centrală și de Sud, care permitea scoaterea Rusiei din joc, dar care trebuia inevitabil să traverseze teritoriul sirian. Președintele sirian Bashar al-Assad s-a opus, mizând pe varianta unei conducte rusești, care să transporte gaz din Federația Rusă prin Iran şi Siria către Europa Estică și Meridională. Atunci Statele Unite şi Marea Britanie au luat decizia de a acţiona pentru înlăturarea prin forţă a președintelui Bashar al-Assad de la putere și pentru dezmembrarea statului sirian.

După cum a arătat și fostul ministru francez de Externe Roland Dumas, încă din anul 2009, deci cu doi ani înainte de izbucnirea răzbiului civil din Siria, SUA, Israelul și Marea Britanie au planificat o acțiune militară anti-siriană[8], prin încurajarea, finanțarea și înarmarea în Siria a unor grupări jihadiste radicale anti-Assad, în acest fel luând naștere ceea ce mai târziu s-a numit „Statul Islamic”, o creație a SUA, la fel ca și Al-Quaeda. Între timp, războiul civil din Siria s-a prelungit extrem de mult, devenind un amplu război de uzură, agravat și prin participarea mai multor armate străine. După patru ani de bombardamente și după atingerea unei cifre de peste un sfert de milion de morți, a început – în vara anului 2015 – și exodul unei populaţii civile de aproximativ trei milioane de persoane din țara pustiită de război. Primele destinații ale refugiaților sirieni au fost – natural –  ţările vecine musulmane şi stabile, Turcia şi Libanul. Apoi din Turcia, refugiaţii musulmani au fost încurajați discret să treacă în Europa pe mare, în ambarcaţiuni care navigau ilegal, cu toate riscurile inerente ale unei astfel de aventuri nebuneşti. În acest fel, Europa urma să fie invadată şi ocupată aparent pașnic de către musulmani, într-un timp record, după care să fie alterată în cea mai profundă substanță spirituală a sa.

Nu este vorba doar de o copleșire demografică de moment a populației autohtone de către musulmani ci, practic, spiritul european urmează să fie ucis în întregime și ireversibil. Un efect de bumerang, pervers, neprevăzut și nescontat, ca o sancțiune divină, pentru turbulenţele pe care occidentalii (i. e. SUA şi o Europă prea servilă în raport cu SUA) le-au provocat în lumea arabă, din lăcomie, din dorința de a acapara resurse, de a acumula putere și de a a realiza ceea ce s-a numit „globalizare” de pe poziţii de forţă. . .

Ceea ce frapează la prima vedere este modul de-a dreptul bizar în care s-a comportat Europa confruntată cu problema refugiaților musulmani.

europa

Liderii principalelor ţări europene, între care s-a evidențiat cancelarul german Angela Merkel, au tratat problema ca pe o simplă criză umanitară. Este surprinzătoare aici combinaţia letală dintre naivitate, prostie flagrantă, lipsă de viziune, imbecilitate, iresponsabilitate și cecitate politică de care au dat dovadă atât elitele politice cât şi serviciile secrete de informații, numite (aici impropriu) de „Inteligenţă”. Liderii politici au decis, fără consultarea propriilor populații prin referendumuri, că sute de mii de refugiaţi trebuie primiţi în toate ţările europene pe cote repartizate obligatoriu, găzduiți în centre de primire confortabile, hrăniţi, ajutaţi să primească gratis o locuință, să li se ofere un loc de muncă și să fie integraţi în societăţile occidentale. După care, depăşiţi de situație, au dat-o la întors, transformând Europa libertăţii de circulaţie, simbolizată inclusiv prin podurile desenate pe bancnote, într-o Europă a gardurilor. Nu şi-au pus nici un moment o serie de probleme grave de ordinul evidenţei elementare.

Liderii europeni și serviciile de informaţii nu și-au pus de la bun început problema că gloatele de refugiaţi nu pot fi controlate om cu om, că printre refugiaţi se află și foarte mulți bărbaţi tineri, atletici, care pretind că nu au acte de identitate asupra lor dar refuză să fie identificaţi şi amprentaţi. Indivizi care refuză alimentele și ajutoarele oferite gratuit de către Crucea Roşie, pe motiv că pe ambalajele acestora era imprimat semnul crucii (crucea roşie cu braţe egale înscrisă în cerc), un semn devenit opac şi inobservabil pentru europeanul mediu, semn pentru care europeanul de rând are percepţia tocită şi nu îşi mai pune problema ce a semnificat cândva, dar un semn care sare în ochi musulmanului de rând, ca un ceva sinistru pentru el, un ceva ce aminteşte de vremea Cruciadelor. Aceşti indivizi dădeau oare semne că doresc să se integreze în lumea occidentală? Nu păreau mai degrabă niște indivizi dubioși, fanatizaţi religios, cu pregătire militară şi potenţiali terorişti? În acest fel sute, poate mii, de terorişti arabi au fost ajutați, practic invitaţi să intre în ţările occidentale, să se cazeze aici şi să treacă la acţiune.

Nici un lider european nu şi-a pus problema (probabil că mulţi dintre ei nici nu au cultura necesară pentru aceasta) cu privire la felul în care a luat naştere Spiritul european, omul european (homo europaeus) şi conştiinţa de sine a Europei. Oamenii trăitori în vestul continentului european la început de Ev Mediu au ajuns la conştiinţa de sine că sunt mai întâi creştini şi apoi europeni – în această ordine –,  abia atunci când şi-au pus problema să elibereze locurile sfinte din Palestina de sub stăpânirea păgână (musulmană). În baza acestei conştiinţe creştine, europenii au început să se organizeze ca europeni şi să pornească, în secolele XI – XII, expediţiile războinice cunoscute sub numele de Cruciade. Europeanul mediu de azi a uitat complet de Cruciade, dar musulmanul nu.

Azi lucrurile sunt incomparabil mai periculoase. Invadarea musulmană a întregii Europe, care s-a produs deja, a avut loc extrem de rapid. Spiritul creștin european este practic pe cale de dispariție, liderii europeni sunt sub-mediocri, iar Islamul a reușit, chiar cu concursul involuntar criminal al liderilor europeni, să mute războiul anti-european în inima Occidentului. Apoi, în abstract vorbind, un războinic sinucigaș, în stare să-și piardă viața în orice moment, este în principiu superior ca luptător, față de un soldat care este în stare în orice monent să se ascundă spre a-şi salva propria sa viaţă. Confruntată cu această realitate de o gravitate extremă, Europa nu prea mai are șanse, inclusiv pentru faptul că a fost debilizată religios în mod deliberat, iar Ideea globalizării, care teoretic trebuia să protejeze şi să propulseze Europa în prim plan mondial, nu areşșanse, tocmai pentru faptul că această idee este o afacere, nu o religie.

În fine, alt lucru greu de înţeles, nimeni nu a pus o întrebare de bun simţ, nimeni nu a ridicat problema la modul serios, în spaţiul public european, dacă SUA au o răspundere pentru destabilizarea ţărilor din care provin refugiaţii din calea războiului civil, ţări precum Siria sau Libia – şi, dacă da, atunci ce cotă obligatorie de refugiaţi, proporţională cu propria-i responsabilitate, ar trebui repartizată pentru SUA. De ce să fie obligată o ţară europeană oarecare să întrețină, din munca cetăţenilor ei, un anumit număr minim obligatoriu de refugiaţi de război, atâta vreme cât ţara în cauză nu a jefuit nimic din resursele ţărilor din care provin respectivii refugiaţi de război?

_________________________________

[1] Nicolae Iuga, Cauzalitate emergentă în filosofia istoriei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008, p. 119-125.

[2] Nicolae Iuga, Şovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj, 2014,  p. 109-114.

[3] www.williamengdahl.com, consultat la 22 feb. 2014.

[4] www.rt.com, consultat la 22 feb. 2014.

[5] Idem.

[6] Idem.

[7] Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, Basic Books, 1998.

[8] http://le-blog-sam-la-touch.over-blog.com/2015/08/roland-dumas-les-anglais-preparaient-la-guerre-en-syrie-deux-ans-avant-les-manifestations-en-2011-video.html

*

NOTA ADMIN. Postînd această opinie a profesorului Nicolae Iuga, conţinînd ea însăşi destule  incertitudini explicit exprimate, Admin. Gogea’s Blog  precizează că are, la rîndul său, încă destule puncte în care diferenţele de abordare a temei pot fi cel puţin nuanţat diferite.

Pe de altă parte, o discuţie generală asupra viitorului şi identităţii Europei nu poate fi amînată la infinit, doar din raţiuni de corectitudine politică sau, şi mai rău, din raţiuni geopolitice ascunse. Aşa cum se spunea într-un clip „de interes public”, „suntem cetăţeni europeni şi avem drepturi”! Cel puţin tot atîtea cîte au toţi ceilalţi cetăţeni ai Europei Unite!

*