„Fărâmele cyberspaţiale” ale lui Luca Piţu lansate la „Gaudeamus”!

Posted on Noiembrie 19, 2015

5



Lansarea volumului

FĂRÂMELE METEORITULUI DIN CAJVANA

înregistrate la observatorul cyberspaţial

GOGEA’s BLOG

va avea loc

vineri 20 noiembrie 2015, între orele 15,oo-16,00,

 Sala „Mircea Sântimbreanu”, nivel 7.70

în cadrul

Colocviului dedicat eseistului-magistru
patafizician
Luca Piţu (1947-2015)
 .
organizat de
Editura JUNIMEA
.
cu participarea
Editurii CHARMIDES
*
Invitaţi:
Anişoara Piţu, Bedros Horasangian, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Ioan Holban, Liviu Ioan Stoiciu, Ionel Necula, Lucian Vasiliu, Vasile Gogea, Gavril Ţărmure
 .
Moderator: Sorin Antohi
*Coperta Pitu1*

                  Prefaţă

                     de

    Bedros Horasangian 

Al cincilea muschetar

          Luca Piţu s-a jucat mereu cu floreta. Cu spada. Cu sabia. Cu mîţu. A fost un vajnic duelgiu. Nu totdeuna. Mereu şi cu folos. S-a jucat, s-a duelat şi a jonglat mereu cu cuvintele şi cu limba română. Nu doar cu limba română. Cu ideile şi în multe, multe limbi. Erudiţia lui nu era o formă de a impresiona studentele din anii mici. Erudiția lui multilingvă nu era o formă de a epata şi lua maul – Was ist Das? – colhoznicilor din lumea culturală românească. Dinainte de 89, şi Kultur und Kultur, o specie nouă şi dizgraţiaosă, după 89. Erudiţia şi ştiinţa lui de carte  erau o formă de libertate. Pe care şi-a asumat-o. Cu un preţ mare. Establishmentul cultural (+ universitar + administrativ) românesc a strîmbat din nas şi l-a ţinut departe. (În contabilitatea lui N.Manolescu nu apare nici măcar la indice de nume! Warum, warum, asta e!) Atunci cînd nu l-a ţinut sub observaţie. Toate tribulaţiile cu turnătoresele universitare ot Yassy  nu au încetat să-l bîntuie pe vajnicul jemanfişist. Zicea că e, dar nu era. Punea totul la suflet. A fost asumat de o samă de mulţi admiratori cu titlu individual şi prieteni cu cu titlu colectiv. Nu era un tip uşor de suportat la nivelul polemicilor de tot felul pe care le genera precum Oceanul Atlantic mareele în timpul debarcării din Normandia, dar era minunat dacă se trecea de graniţa asta. Omul era fermecător, eseistul – pentru că asta a fost în primul rînd Luca Piţu, din stirpea rară a lui Paul Zarifopol, unde ştiința de carte se conjuga cu ironia tare şi umorul fin – pînă la cartea din urmă, care l-a pus, cu căjvănenii lui cu tot, în prima linie a prozatorilor români de secol XX – era flamboaiant. Multe de spus, multe de tăcut. Şi mai multe de citit din tot ce a pus pe hîrtie sau pe net Luca Piţu.

        Cine l-a cunoscut pe Luca Piţu, cît de cît, poate mărturisi ce om serios era pe dedesubtul fiinţei lui. Erudit şi citit dădea cu tifla la tot ce era superficial şi ciordit.  Nu degeaba  l-a iubit pe Ion Creangă. Pe care l-a analizat şi răsucit în toate felurile, intus et in cutae. Bucovinean prin geneză, Luca Piţu devenise universal prin cunoaştere, studiu, curiozitate intelectuală, cititul ca mare bucurie a vieţii, bucuria de a vedea şi simţi tot ce mişca prin jur. Oameni, cuvinte, întîmplări. Din trecut şi un prezent pe care l-a parcurs cu opinteli existenţiale, nu puţine luări de atitudine, refuz, revolte şi angajări etice. Cînd iaşioţii – multe expresii cu care ne jucăm noi astăzi şi ne dau satisfacţie că nu avem cîte un Bentley – lui de pripas treceau pe partea cealaltă a trotuarului dacă auzeau numele lui Dan Petrescu, Luca Piţu era alături de cel prigonit şi luat la refec de securiştii abilitaţi să frece ridichea celor care nu făceau sluj în faţa sistemului naţionalist-ceauşist. Multe de pus pe tapet. De rememorat. De amintit. O istorie, cît de mică, dar cuprinzătoare a atitudinilor celor din grupul de intelectuali ieşeni (şi nu doar ei) care nu se păltinişară (sic!) ar aduce noi nuanţe şi detalii despre aşa zisa rezistenţă prin cultură, de care s-a tot pomenit pînă la plictis după 1989. E complicat, nu vom ajunge la nici un rezultat dacă alunecăm pe acest tobogan al adevărului, care, oricum, azi nu mai produce decît ridicări din umeri.

         Luca Piţu a murit.

         Lasă după el un morman – cuvînt deja bine indus populaţiei româneşti după incidentul (cam nasol, nu?) cu gologani în care s-a vîrît şi fratele mult iubitului preşedinte de mai ieri – de cărţi şi un munte de amintiri. Başca e-mailuri. Din acestea se aglutinează cartea de faţă. O carte care să adune din fărîme şi cioburi de conversaţii internaute conturul unui om. Un prieten pentru destui dintre noi, care între noi nu ne cunoaştem. O formă de implicare într-o realitate virtuală la care Luca Piţu contribuia din plin. Comenta. Citea bloguri cu nemiluita. Scria comentarii pe care le vom regăsi în această antologie de contribuţii, de tot felul. Puneri la punct, precizări, zîzanii. Băga fitile şi se amuza. Aşa îi plăcea lui. Să se dueleze cu te miri cine. Cu el însuşi. Refuza lenea, refuza dormitul şi adormitul locurilor comune şi grandilocvenţa, emfaza cu panaş, refuza somnul minţii. În ultimii ani, cînd Luca Piţu devenise pensionarul retras la Focşani-Dumbrăveni, mai mult forţat de caracatiţa universităţii iaşiote, decît din propria-i dorinţă, prezenţa lui în spaţiul virtual l-a transformat într-un muschetar de primă mînă. A fost pe baricadele net-ului pînă la ultima suflare. A murit precum acel soldat sovietic cu pieptul pus pe ambrazura unei cuib de mitralieră, pentru victoria celor curajoşi, “Mî pobedimsia” (Noi am învins), că tot sunt acum Putin şi ruşii în actualitate. Mult am mai rîs cu Luca Piţu. Nu doar eu, ci și prietenii lui. Rîsul ca formă de refuz al prostiei și ticăloșiilor de tot felul. Ultima lui carte, cu căjvănenii lui cu tot m-a lăsat cu gura căscată. Ca şi dedicaţia. Nu mai era nimic de rîs, era lumea lui şi a marii literaturi. A istoriei pe care nu a boicotat-o şi n-a stat “lăturiş” de ea. Pe care a consumat-o cu demnitate/voluptate, atunci cînd n-a produs-o cu aceeaşi bucurie de a povesti. Nu faptele conteză (ba contează al naibii!), ci povestea lor. A oamenilor, a lumii. Asta a şi făcut Luca Piţu. A tot povestit. Lumea. Pe el însuşi. Cu dedicata lui consoartă (“din dotare”, cum hîtru se exprima el vizavi de femeia care i-a fost mulţi ani alături), Ani tot mereu în preajmă. Lumea nu s-a schimbat, n-o să se schimbe, doar Luca Piţu a dispărut dintre noi. Vorbe. Ne lipseşte foarte mult Luca Piţu. Retras acum în neantul absenţei ne poate da cu tifla în continuare. Eu n-am murit, voi sunteţi nişte mortăciuni!

        De aceea apare şi acest volum.

                                                                                               (Bucureşti, 18 octombrie 2015)

*

Anunțuri