Cu Mircea Pora de la Timişoara la Braşov şi retur (o povestire)

MIRCEA PORA:
                           DUS-ÎNTORS…

La  anii  pe  care-i  am, peste  şaptezeci  şi  unu, cel  mai  bun  lucru, indiferent  de  tentaţii, e  să  stai  acasă. Nu  să  mângâi  semi-adormit  motanul,  să  dialoghezi  stupid  cu pudelul  Ahile, să  pândeşti  sub felurite  forme plecarea  şi  revenirea  din oraş  al  câtorva  cucoane  aflate  între  prima  şi  a  doua  tinereţe, ci  să  nu  te  mai deplasezi  la  mari  distanţe  ce  ar  presupune, cu  trenul, autocarul, în  jurul a  zece  ore  de  drum. Căci  dacă  se  vorbeşte  de  zece  ore, de  regulă, pot  fi  mai  multe, în  nici  un  caz  mai  puţine. La şapte decenii  de  viaţă  şi  chiar  mai  mult, vrei, nu  vrei, fiinţa  ta  e  deja  obosită. Suporţi  tot  mai  greu, în  companie, copiii mici, cu  biscuiţi  la  guriţă, râzgâiaţi, agasanţi, indivizii  vorbăreţi, categorici  în  păreri, profesând  contrazicerea la  fiecare  cuvânt  ce  li  se  adresează, cad  greu  privirii  şi  “bătrânii  naţiei”, trecuţi  bine  peste  “70”, cu  fizionomii  resemnate, ochi  apoşi, danturi  făcute  zob, hăituiţi de  oamenii  lui  Gheorghiu-Dej, gustând, finalmente înfruptându-se  din  toate  deliciile  “Epocii  de  Aur”, intrând  mai  apoi,  într-o  totală  derută,  cu  respiraţia  aproape  tăiată, în  haosul  actual. Mai  pot  apărea în  calitate  de  companioni-voiaj, diferite  categorii de  snobi, cărora le  miroase  totul  urât, aducându-şi  aminte din  cinci  în  cinci  minute  de  un peisaj  elveţian, de un  portret  al nu  ştiu  cărui  flamand  ce  aduce  cu  capul  cam  patrat  al  conductorului, de “eternul” (eu adaug  şi  bietul) Paris , unde  doamna cu  unghiile  acum  vopsite  mow  se  simţise  cu  zece  ani  mai  tânără. Nu  trebuie  scoşi  din  calcul  nici  “tinerii”. Sexul  tare e  cel  mai  adesea  nebărbierit, cu  plete, bărbi  episcopale, neapărat la  vedere, un  telefon  mobil, o  tabletă, sexul  slab, domnişoarele, cu  ultra  îngrijiri  de  unghii, frizuri  complicate,  bineînţeles  “mobilul”, pentru  conversaţii  de  doi  bani, uneori  o  carte,  roman  neapărat, din  care,  cu  pauze,  se  lecturează  în  jur  de 20, 30  de  rânduri. Dintre  companionii  de  drum  cel  mai  adesea  lipseşte omul  echilibrat,  cunoscător al  mai  multor  domenii,  ponderat  la  vorbă, necontrazicător  de  profesie, agasat  şi  el  de  peisajele  din  imediata  apropiere  sau  de  cele  ce  pot  fi  văzute  din  aşa  zisa “alergare” a  trenului. Căci “ţugul” merge  dar trei  ciclişti  ce  aleargă  în  Turul  Franţei  sau  în  “Giro”, în  stil  ştafetă, parcurg  150  de  kilometri  mai  repede  ca  el. La  toate  acestea, frate  dragă, se adaugă  cei  peste  70  de  ani pe  care-i  ai… În  loc  să  stai  acasă, să  te  uiţi  la  imbecilităţile  de  la  televizor, să nu  sari  peste  orele  când  trebuie  să iei  pastile, ţie,  babalâcule, şubrezit  şi  mofturos  îţi  arde  de  drum. Dacă  te-ai  săturat  de  toaleta  curată  ce-o  ai  la  îndemână, atunci  ia-o-n  piept pe  cea  din  tren, dacă te  apasă  liniştea  dintre zidurile  tale  atunci  sari  cu  capul  înainte  în  trăncăneala  din  vagoane, dacă  nu  ti-e  de-ajuns  chipul  lui Wagner  ce  te  fixează  de  pe  un  perete  şi  vrei  beţie  de  fozionomii, una  din  soluţii  e  tot  garnitura  feroviară. Dar  încă  odată,  să  nu  uiţi,  babacule, ai  felurite indispoziţii, sănătatea nu  e  chiar un dezastru dar  te  mai  sâcâie  tensiunea, poate  apărea un  stomac  deranjat cu consecinţele  de  rigoare, te  pot  încolţi  dureri  de  cap, pur  şi  simplu nu  poţi  micţiona  în  anumite  locuri, căci  te  ştii  cum  eşti, măi  băiatule,  măi  bătrâne, fii  te  rog,  atrent…

Atent,  neatent, într-o  bună dimineaţă  de  mijloc  de  octombrie, m-am urcat  în  acceleratul,  acum  inter-reggio, nu  mai  ştiu  ce  număr, pentru  a  ajunge  la  Braşov. Exact  aşa, Timişoara-Braşov, cam  zece  ore  pe  şine, în  timp  ce  prin  alte  părţi  europene,  s-ar  face-n  jur  de  cinci, adică  fix  la  jumătate. Trenul  e  cam  gol, se  vede  asta  imediat. Afară e  încă  întunerec, în  vagon,  aşijderi. Deşi  nu  sunt  prea  vorbitor  de  felul  meu, pe  fondul discretei  alunecări  feroviare  pe  şine parcă  aş  vorbi  cu  cineva. Spre  noroc,  din  străfunduri  de garnituri, din  nebuloase  culoare  apare  conductorul. Om  simpatic, deschis, rezistent  la  chinuri,  cu-o  nevastă  poate  infidelă, un  cap  mai  degrabă  patrat  decât romboidal. “Mergeţi  la  Braşov?” ,  mă  întreabă, după  ce-mi  verifică  în  detaliu  biletul. “O…ho…ho!”, exclamă, de  parcă  s-ar  fi  gândit  că  în  realitate  am  de  trecut  în  înot  Oceanul  Pacific.

-Sunt  probleme?… Ajunge  la 5…

-Ar  fi  bine,  răspunde  capul  patrat,  ar  fi  bine…şi  mă  părăseşte  ca  pe  un  rănit  fără  salvare  strecurându-se  pe  nebuloase  culoare, în  străfunduri  de  garnituri. Se  luminează  de  ziuă, dimineaţa  de  octombrie  cu  infimităţi  de  plumb  în scânteierile  ei, mă  spală  realmente  pe  faţă. Suntem  în  imperiul  câmpurilor, al  unui  relief  spălat  pe  creier, al tufelor  cu  sufletul  stors de  vânturi,  ploi,  ninsori, într-o  mare  sală  de  spectacol fără  scenă,  cortină, garderobă,  fotolii  de  orchestră. Singurul  actor  ce-şi  întinde  veşmintele,  recitările,  grimasele  pe  zeci  şi  zeci de  kilometri  e  monotonia, netulburată,  egală  cu  sine, prin  care  trenul nostru  suferind, parcă  brusc  îmătrânit,  vrea  să  ajungă  undeva. Şi  iată,  cum  unele  după  altele, răsar  şi  pier, gările  mici,  fără   destin, microscopice, satele trecute  vag  pe  hartă, grădinile,  magaziile, cimitirele,  active,  pensionate, totul  anonim, păzit  de  ulii, ce  stau  încremeniţi  pe  stâlpi, învăluiţi  de  norii  ce  când  şi  când  pierd  picături  din  sângele  lor  cenuşiu. În  compartiment, sub  ochiul  vag  umbrit  al dimineţii, o  babă  apare  şi  dispare, sicriul  ei  fiind  deja  pregătit, o  familie  unsuroasă, cu  copii  unsuroşi, se  ospătează  cu  zacuscă, ardei  graşi,  ruladă  de  carne, în  final  cu-n  şters  la  gură, un   preot  îşi  depune  o  vreme  surplusul  de  carne  vis-a -vis  de  mine, pe  urmă  toţi  aceştia  pleacă, lăsând  monotonia  câmpului   să  mă învăluie  cu  tufele,  satele, cimitirele  ei. Încep  să  obosesc  şi  eu, cuştile pe  roţi  zornăie, ceva  mă  strânge  discret  de  gât. Chipul  oboselii,  spunea  un  cunoscut,  e  felurit. Te  poate  străpunge  ca  o  lamă de  cuţit, îţi  poate  lua  din  sânge  cum  i-a  soarele  apa  de  pe  câmpul  secetos, trage  clopotele  de  alarmă  din  adâncul  sufletelor, te  face  să  vezi  coridoare de  suflul  cărora  te  sperii, îţi  sopteşte  la  ureche că  de-acuma  înainte  te  vei  usca  ca  o  plantă-ntr-un  deşert. În  vremea  aceasta  prin  compartiment  iarăşi  trecuseră  nu  ştiu  câţi, slabi,  unsuroşi,  graşi,  lunecoşi, conductorii  erau  doi  la  număr, se  contraziceau  în  privinţa  traseului, unul  având  capul  patrat, celălalt, cu  siguranţă,  rombic. Era  deja  târziu  şi  culoarele  timpului  se  lărgiseră  mult. Se  reparau  peste  tot  şine, meşterii  păreau  rudimentari,  primitivi  şi  “inter-reggioul”plutea  peste  ei ca  o pasăre  ce  curând  urma  să  cadă  în  ocean. La  urechile  mele  ajungeau  văicăreli, frânturi  de  fraze, mai  cu  seamă  aceasta…”Doamne,  ce  mă  fac, trebuie  să  cobor  la  Copşa-Mică”… Şi  într-adevăr,  trenul  rănit,  profund  întârziat, s-a  oprit  la  Copşa-Mică. M-am  limpezit la  cap  ca  prin  farmec, gata să  privesc  peronul  ce  se  vedea  pe  sub  geamuri. Era  o  aşezare  bolnavă, “un  cineva”, care  trăgea  să  moară, dacă  nu  într-o  baltă, atunci  într-o  casă  rece, fără  uşi  şi  ferestre. Probabil  nici  eu  nu  eram  prea  bine  dacă  atât  de  rău  m-a  putut  lovi  Copşa-Mică. Ia  s-o  vedem  pe  doamna  care  datorită  schimbării  traseului  de  mers  al  trenului  trebuie  să  coboare  aici. Cu  puţin  înainte  de  coborârea  ei, coborâse  aici  un  început  de înserare. Toată  Copşa-Mică  se  adunase în  această  înserare  ca  într-o  bască. Să  trăieşti  la  Copşa-Mică, să  boleşti, să  mori  la  Copşa-Mică. Cuvintele  de  bază  ale  aşezării, stâlpii  ei  de  susţinere…cărbune, fum, vechi,  abandonat. Doamna e  chiar  pe  peron, cu  partea  din  faţă  a  paltonului  prinsă  de-un  strat  fin  de  rugină. Poate  mai  era  şi  altceva, dar  “ce” anume, n-am  putut  să  aflu  căci  trenul,  inter-reggio, se  pusese  vag  în  mişcare. Câteva  clipe mi-a  fost  teamă  să  nu  se  ia  Copşa-Mică după  noi. Dar  n-a  făcut-o  ci  s-a  strâns  şi  mai  tare  în  întunerecul  ei. Până  la  Braşov  mai  era  mult,  peste  puterile  mele  să  suport, aşa  că  am hotărât  să-mi  întrerup  drumul  pentru  o  noapte  la  Sibiu. În  bătrânul  Hermanstadt  am  descins pe  la opt  seara. Bătea  un  vânt  chiar  dinspre  clădirile  medievale. Obosit  cum eram am  găsit  lângă  gară  o  pensiune. Iată  patul,  făcut  nemţeşte, toaleta, paharul  curat  de  apă. Nu  m-am  gândit  la  nici  un  scriitor  ce-şi  făcuse  veacul  pe  aici.  De  altfel, toţi  erau  dispăruţi, înfundaţi  la  metri  grei  sub  pământ. Dinspre  zona  medievală  a oraşului  vântul  îşi  rostogolea  zgomotele  până  sub  patul  meu. Am  avut  aici un  prieten, care  ori  de  câte  ori  îl  vizitam mă  aştepta  pe  peronul  gării.  Era cel  mai înalt  din  ambianţă, lung  de  aproape  doi  metri. Dar  în  seara   asta  nici  urmă  de  el, poate  era  pulverizat  în  vântul  ce  se  rostogolea dinspre  zidurile  medievale… A  doua  zi  la  ora  cinci  dimineaţa  eram  în sala  de  aşteptare a  gării  Sibiu  spre  a-mi  continua  drumul  spre  Braşov. Pe  cer  o  lună  puternică  învăluia  totul  în  cămăşi  galbene  de  frig. Prin  încăperea  rece  îşi  purtau  trupurile, figurile  sleite,  oamenii  fără  adăpost. Nu  se  putea  fără  un  contact  cu  ei. Părul  în  ochi, năclăit, atingea  intensităţi  “sclipitoare”. Pantofii  sparţi,  în  felul  lor,  “sclipitori”  şi  ei. Se  roteau, alergau  unii  după  alţii, călcând  sub  tălpile  pantofilor  distruşi  toate  cardurile  noastre  de  bancă, fidelitate,  sănătate. Era  şi  o  femeie  între  ei, probabil  înmuiată-n  alcool  de  vreo  câteva  zile. Un  singur  personaj  făcea  notă  aparte  faţă  de această  faună. Un  om  destul  de  solid, bine  îmbrăcat,  aducând  izbitor  la  chip  cu  Andrei  Pleşu. Pe  cei  din  sala  de  aşteptare  îi  ştia. A  călătorit  cu  mine  până  spre  Braşov  spunându-mi  în  mai  multe  rânduri  că-şi  dăduse  toţi  banii la  doi nepoţi. Spre  final  a fost  dat  jos  din  tren.  Înainte  de-a  părăsi  compartimentul  cel  cu  care  discutasem  câte  ceva  despre  creştini,  musulmani, geneza  credinţelor, mi-a  cerut  doi  lei ca  să-şi  ia  un  corn…

La  Braşov  am  lăsat  vântul   de  munte să  mă  poarte  unde  vrea. Am  privit  vitrine, am  băut  cafele,  am  privit  adânc  în  sufletul  pădurilor. Mi-am  luat  inima-n  dinţi  şi-am  urcat  pe  poteci,  sus,  cât  mai  sus. Am  străbătut  alei  de  cimitire  în  căutarea  a  ceea  ce nu  mai  putea  fi  recuperat  niciodată. Am  făcut  “băi  de  tineret”, constatând  încă  odată  că  celor  mai  mulţi  nu le pasă  de  absolut  nimic.  Nici  unul  dintre  ei  nu  m-a  întrebat: „Unchieşule  dragă, ce  zici  de  reţeaua  noastră feoviară, e  bună  de  dat  la  câini,sau,  dimpotrivă,  ne  putem  mândri  cu  ea?”…

Şi,  în  sfârşit, a  venit  şi  ziua  reântoarcerii  acasă. Cu  trenul, cu  iubitul  şi  rapidul  meu   inter-reggio, până  hăt,  departe, direct  la  Timişoara. La  ora  1  fix, 13  altfel, pornim  spre  destinaţie. Startul  este lin  ca  şi  moartea  ce  survine   pe  un  fond  de  oboseală, la  un organism  de  90  de  ani. Munţii  de  care  mă  despărţeam  parcă  mi-au  zis… „Ce faci,  flăcău, albit  peste  tot, te  duci  să  mai  vieţuieşti  puţin,  să  mai  colinzi  doctori,  să  speri  îmbătându-te  cu  apă  rece  şi-n  cele  din  urmă  să  te  stingi  între  şesurile  tale?”…Într-adevăr  mergem, o  tăiem  de-a  dreptul  prin bogate  frunzişuri, printre  crengi  atinse de  otrăvurile  alburii  ale  toamnei. Totul  parcă  se  leagănă  pe  mari  balansoare, norii,  cerul,  cearcănele  asfinţitului,  inima  oprită  a  nu  ştiu  câtor  cimitire. Mă  întorc  acasă, pentru  a  păşi  din  nou  printr-un  spaţiu  mărunt  unde  cărţi, o  bicicletă, haine,  aparate  s-au  frecat  unele  de  altele  nenumărate  zile  şi  nopţi. În  spatele  meu, în  vagon, patru  inşi  vorbesc  porcării  şi  beau. Se  duc  pe  rând  la  toaletă,  înecând-o  în  urină. E  deja  întunerec  şi  luna  stăpâneşte  peste  sufletele  noastre, peste  toate  cele  ce  le  facem. Indivizii  producători  de  urină  şi  vorbe  porcoase  dorm  exact  ca  nişte  porci  în  timp  ce  trenul se  înfundă  tot  mai  mult  în  întunerec  şi  întârziere. Ajung  acasă exact  la  ora  1  noaptea,  nici  un  minut  mai  mult  sau  mai  puţin…

P.S. La  Braşov  fusesem  la  Bookfest Braşov, 2015.  M-am  regăsit  acolo  cu  prieteni,  cunoştinţe.

*

Etichetat: Brasov, calatorie, CFR, Mircea Pora, proza, Timisoara

Posted in: Pavilionul de oaspeţi