La anii pe care-i am, peste şaptezeci şi unu, cel mai bun lucru, indiferent de tentaţii, e să stai acasă. Nu să mângâi semi-adormit motanul, să dialoghezi stupid cu pudelul Ahile, să pândeşti sub felurite forme plecarea şi revenirea din oraş al câtorva cucoane aflate între prima şi a doua tinereţe, ci să nu te mai deplasezi la mari distanţe ce ar presupune, cu trenul, autocarul, în jurul a zece ore de drum. Căci dacă se vorbeşte de zece ore, de regulă, pot fi mai multe, în nici un caz mai puţine. La şapte decenii de viaţă şi chiar mai mult, vrei, nu vrei, fiinţa ta e deja obosită. Suporţi tot mai greu, în companie, copiii mici, cu biscuiţi la guriţă, râzgâiaţi, agasanţi, indivizii vorbăreţi, categorici în păreri, profesând contrazicerea la fiecare cuvânt ce li se adresează, cad greu privirii şi “bătrânii naţiei”, trecuţi bine peste “70”, cu fizionomii resemnate, ochi apoşi, danturi făcute zob, hăituiţi de oamenii lui Gheorghiu-Dej, gustând, finalmente înfruptându-se din toate deliciile “Epocii de Aur”, intrând mai apoi, într-o totală derută, cu respiraţia aproape tăiată, în haosul actual. Mai pot apărea în calitate de companioni-voiaj, diferite categorii de snobi, cărora le miroase totul urât, aducându-şi aminte din cinci în cinci minute de un peisaj elveţian, de un portret al nu ştiu cărui flamand ce aduce cu capul cam patrat al conductorului, de “eternul” (eu adaug şi bietul) Paris , unde doamna cu unghiile acum vopsite mow se simţise cu zece ani mai tânără. Nu trebuie scoşi din calcul nici “tinerii”. Sexul tare e cel mai adesea nebărbierit, cu plete, bărbi episcopale, neapărat la vedere, un telefon mobil, o tabletă, sexul slab, domnişoarele, cu ultra îngrijiri de unghii, frizuri complicate, bineînţeles “mobilul”, pentru conversaţii de doi bani, uneori o carte, roman neapărat, din care, cu pauze, se lecturează în jur de 20, 30 de rânduri. Dintre companionii de drum cel mai adesea lipseşte omul echilibrat, cunoscător al mai multor domenii, ponderat la vorbă, necontrazicător de profesie, agasat şi el de peisajele din imediata apropiere sau de cele ce pot fi văzute din aşa zisa “alergare” a trenului. Căci “ţugul” merge dar trei ciclişti ce aleargă în Turul Franţei sau în “Giro”, în stil ştafetă, parcurg 150 de kilometri mai repede ca el. La toate acestea, frate dragă, se adaugă cei peste 70 de ani pe care-i ai… În loc să stai acasă, să te uiţi la imbecilităţile de la televizor, să nu sari peste orele când trebuie să iei pastile, ţie, babalâcule, şubrezit şi mofturos îţi arde de drum. Dacă te-ai săturat de toaleta curată ce-o ai la îndemână, atunci ia-o-n piept pe cea din tren, dacă te apasă liniştea dintre zidurile tale atunci sari cu capul înainte în trăncăneala din vagoane, dacă nu ti-e de-ajuns chipul lui Wagner ce te fixează de pe un perete şi vrei beţie de fozionomii, una din soluţii e tot garnitura feroviară. Dar încă odată, să nu uiţi, babacule, ai felurite indispoziţii, sănătatea nu e chiar un dezastru dar te mai sâcâie tensiunea, poate apărea un stomac deranjat cu consecinţele de rigoare, te pot încolţi dureri de cap, pur şi simplu nu poţi micţiona în anumite locuri, căci te ştii cum eşti, măi băiatule, măi bătrâne, fii te rog, atrent…
Atent, neatent, într-o bună dimineaţă de mijloc de octombrie, m-am urcat în acceleratul, acum inter-reggio, nu mai ştiu ce număr, pentru a ajunge la Braşov. Exact aşa, Timişoara-Braşov, cam zece ore pe şine, în timp ce prin alte părţi europene, s-ar face-n jur de cinci, adică fix la jumătate. Trenul e cam gol, se vede asta imediat. Afară e încă întunerec, în vagon, aşijderi. Deşi nu sunt prea vorbitor de felul meu, pe fondul discretei alunecări feroviare pe şine parcă aş vorbi cu cineva. Spre noroc, din străfunduri de garnituri, din nebuloase culoare apare conductorul. Om simpatic, deschis, rezistent la chinuri, cu-o nevastă poate infidelă, un cap mai degrabă patrat decât romboidal. “Mergeţi la Braşov?” , mă întreabă, după ce-mi verifică în detaliu biletul. “O…ho…ho!”, exclamă, de parcă s-ar fi gândit că în realitate am de trecut în înot Oceanul Pacific.
-Sunt probleme?… Ajunge la 5…
-Ar fi bine, răspunde capul patrat, ar fi bine…şi mă părăseşte ca pe un rănit fără salvare strecurându-se pe nebuloase culoare, în străfunduri de garnituri. Se luminează de ziuă, dimineaţa de octombrie cu infimităţi de plumb în scânteierile ei, mă spală realmente pe faţă. Suntem în imperiul câmpurilor, al unui relief spălat pe creier, al tufelor cu sufletul stors de vânturi, ploi, ninsori, într-o mare sală de spectacol fără scenă, cortină, garderobă, fotolii de orchestră. Singurul actor ce-şi întinde veşmintele, recitările, grimasele pe zeci şi zeci de kilometri e monotonia, netulburată, egală cu sine, prin care trenul nostru suferind, parcă brusc îmătrânit, vrea să ajungă undeva. Şi iată, cum unele după altele, răsar şi pier, gările mici, fără destin, microscopice, satele trecute vag pe hartă, grădinile, magaziile, cimitirele, active, pensionate, totul anonim, păzit de ulii, ce stau încremeniţi pe stâlpi, învăluiţi de norii ce când şi când pierd picături din sângele lor cenuşiu. În compartiment, sub ochiul vag umbrit al dimineţii, o babă apare şi dispare, sicriul ei fiind deja pregătit, o familie unsuroasă, cu copii unsuroşi, se ospătează cu zacuscă, ardei graşi, ruladă de carne, în final cu-n şters la gură, un preot îşi depune o vreme surplusul de carne vis-a -vis de mine, pe urmă toţi aceştia pleacă, lăsând monotonia câmpului să mă învăluie cu tufele, satele, cimitirele ei. Încep să obosesc şi eu, cuştile pe roţi zornăie, ceva mă strânge discret de gât. Chipul oboselii, spunea un cunoscut, e felurit. Te poate străpunge ca o lamă de cuţit, îţi poate lua din sânge cum i-a soarele apa de pe câmpul secetos, trage clopotele de alarmă din adâncul sufletelor, te face să vezi coridoare de suflul cărora te sperii, îţi sopteşte la ureche că de-acuma înainte te vei usca ca o plantă-ntr-un deşert. În vremea aceasta prin compartiment iarăşi trecuseră nu ştiu câţi, slabi, unsuroşi, graşi, lunecoşi, conductorii erau doi la număr, se contraziceau în privinţa traseului, unul având capul patrat, celălalt, cu siguranţă, rombic. Era deja târziu şi culoarele timpului se lărgiseră mult. Se reparau peste tot şine, meşterii păreau rudimentari, primitivi şi “inter-reggioul”plutea peste ei ca o pasăre ce curând urma să cadă în ocean. La urechile mele ajungeau văicăreli, frânturi de fraze, mai cu seamă aceasta…”Doamne, ce mă fac, trebuie să cobor la Copşa-Mică”… Şi într-adevăr, trenul rănit, profund întârziat, s-a oprit la Copşa-Mică. M-am limpezit la cap ca prin farmec, gata să privesc peronul ce se vedea pe sub geamuri. Era o aşezare bolnavă, “un cineva”, care trăgea să moară, dacă nu într-o baltă, atunci într-o casă rece, fără uşi şi ferestre. Probabil nici eu nu eram prea bine dacă atât de rău m-a putut lovi Copşa-Mică. Ia s-o vedem pe doamna care datorită schimbării traseului de mers al trenului trebuie să coboare aici. Cu puţin înainte de coborârea ei, coborâse aici un început de înserare. Toată Copşa-Mică se adunase în această înserare ca într-o bască. Să trăieşti la Copşa-Mică, să boleşti, să mori la Copşa-Mică. Cuvintele de bază ale aşezării, stâlpii ei de susţinere…cărbune, fum, vechi, abandonat. Doamna e chiar pe peron, cu partea din faţă a paltonului prinsă de-un strat fin de rugină. Poate mai era şi altceva, dar “ce” anume, n-am putut să aflu căci trenul, inter-reggio, se pusese vag în mişcare. Câteva clipe mi-a fost teamă să nu se ia Copşa-Mică după noi. Dar n-a făcut-o ci s-a strâns şi mai tare în întunerecul ei. Până la Braşov mai era mult, peste puterile mele să suport, aşa că am hotărât să-mi întrerup drumul pentru o noapte la Sibiu. În bătrânul Hermanstadt am descins pe la opt seara. Bătea un vânt chiar dinspre clădirile medievale. Obosit cum eram am găsit lângă gară o pensiune. Iată patul, făcut nemţeşte, toaleta, paharul curat de apă. Nu m-am gândit la nici un scriitor ce-şi făcuse veacul pe aici. De altfel, toţi erau dispăruţi, înfundaţi la metri grei sub pământ. Dinspre zona medievală a oraşului vântul îşi rostogolea zgomotele până sub patul meu. Am avut aici un prieten, care ori de câte ori îl vizitam mă aştepta pe peronul gării. Era cel mai înalt din ambianţă, lung de aproape doi metri. Dar în seara asta nici urmă de el, poate era pulverizat în vântul ce se rostogolea dinspre zidurile medievale… A doua zi la ora cinci dimineaţa eram în sala de aşteptare a gării Sibiu spre a-mi continua drumul spre Braşov. Pe cer o lună puternică învăluia totul în cămăşi galbene de frig. Prin încăperea rece îşi purtau trupurile, figurile sleite, oamenii fără adăpost. Nu se putea fără un contact cu ei. Părul în ochi, năclăit, atingea intensităţi “sclipitoare”. Pantofii sparţi, în felul lor, “sclipitori” şi ei. Se roteau, alergau unii după alţii, călcând sub tălpile pantofilor distruşi toate cardurile noastre de bancă, fidelitate, sănătate. Era şi o femeie între ei, probabil înmuiată-n alcool de vreo câteva zile. Un singur personaj făcea notă aparte faţă de această faună. Un om destul de solid, bine îmbrăcat, aducând izbitor la chip cu Andrei Pleşu. Pe cei din sala de aşteptare îi ştia. A călătorit cu mine până spre Braşov spunându-mi în mai multe rânduri că-şi dăduse toţi banii la doi nepoţi. Spre final a fost dat jos din tren. Înainte de-a părăsi compartimentul cel cu care discutasem câte ceva despre creştini, musulmani, geneza credinţelor, mi-a cerut doi lei ca să-şi ia un corn…
La Braşov am lăsat vântul de munte să mă poarte unde vrea. Am privit vitrine, am băut cafele, am privit adânc în sufletul pădurilor. Mi-am luat inima-n dinţi şi-am urcat pe poteci, sus, cât mai sus. Am străbătut alei de cimitire în căutarea a ceea ce nu mai putea fi recuperat niciodată. Am făcut “băi de tineret”, constatând încă odată că celor mai mulţi nu le pasă de absolut nimic. Nici unul dintre ei nu m-a întrebat: „Unchieşule dragă, ce zici de reţeaua noastră feoviară, e bună de dat la câini,sau, dimpotrivă, ne putem mândri cu ea?”…
Şi, în sfârşit, a venit şi ziua reântoarcerii acasă. Cu trenul, cu iubitul şi rapidul meu inter-reggio, până hăt, departe, direct la Timişoara. La ora 1 fix, 13 altfel, pornim spre destinaţie. Startul este lin ca şi moartea ce survine pe un fond de oboseală, la un organism de 90 de ani. Munţii de care mă despărţeam parcă mi-au zis… „Ce faci, flăcău, albit peste tot, te duci să mai vieţuieşti puţin, să mai colinzi doctori, să speri îmbătându-te cu apă rece şi-n cele din urmă să te stingi între şesurile tale?”…Într-adevăr mergem, o tăiem de-a dreptul prin bogate frunzişuri, printre crengi atinse de otrăvurile alburii ale toamnei. Totul parcă se leagănă pe mari balansoare, norii, cerul, cearcănele asfinţitului, inima oprită a nu ştiu câtor cimitire. Mă întorc acasă, pentru a păşi din nou printr-un spaţiu mărunt unde cărţi, o bicicletă, haine, aparate s-au frecat unele de altele nenumărate zile şi nopţi. În spatele meu, în vagon, patru inşi vorbesc porcării şi beau. Se duc pe rând la toaletă, înecând-o în urină. E deja întunerec şi luna stăpâneşte peste sufletele noastre, peste toate cele ce le facem. Indivizii producători de urină şi vorbe porcoase dorm exact ca nişte porci în timp ce trenul se înfundă tot mai mult în întunerec şi întârziere. Ajung acasă exact la ora 1 noaptea, nici un minut mai mult sau mai puţin…
P.S. La Braşov fusesem la Bookfest Braşov, 2015. M-am regăsit acolo cu prieteni, cunoştinţe.
*
Anca Marin Butnarescu
noiembrie 22, 2015
Interesanta expunerea d-lui Mircea Pora. Urmarind firul povestirii, imaginea unei atmosfere ” delasatoare” ne socheaza spiritual. In acelasi timp, in jurul meu vad persoane octogenare care fac o multitudine de activitati, excursii peste mari si tari in care merg si 10 ore pe zi. Au un spirit tanar, plin de viata si mai ales plin de proiecte. Ma gandesc de unde vine aceasta vointa interioara de a continua aceasta lupta si de a nu mai numara ”anii”.
vasilegogea
noiembrie 22, 2015
@Anca Marin Butnarescu
Bănuiesc – n-am trăit această experienţă „pe viu” – că, totuşi, de la Montreal la Quebec (de pildă), se călătoreşte, chiar cu trenul, în cu totul alte condiţii! Care, cu siguranţă, îţi dau o cu totul altă percepţie a propriei vîrste!
Anca Marin Butnarescu
noiembrie 23, 2015
Asa e! Aveti dreptate!
Zorin Diaconescu
noiembrie 23, 2015
Despre bookfest 1 (una) propoziție. Restul = deja vu (am călătorit și eu cu trenul). Aș fi preferat să aflu impresiile de la bookfest.
Dezideriu Dudas
noiembrie 23, 2015
O fi fost, sau n-o fi fost… nevasta conductorului infidela ? Fiind si eu un cheferistocrat precum d-nul Vasile Gogea, va redau mai jos un pasaj de “PROST-FEST” Constanta ( de la CHE-FE-REU, omul “aducand izbitor la chip cu Andrei Plesu” a declansat reactia…), manifestare continua :
“ Eugen Tănăsescu VIDEO Andrei Pleşu:
„Prostia e o poartă de intrare în lume a răului“ 19 noiembrie 2015, 15:15
„Toţi suntem proşti din când în când: spunem prostii, facem prostii, ne purtăm prosteşte… votăm prosteşte“
Miercuri, 18 noiembrie, Andrei Pleşu a fost distins de către Universitatea „Ovidius“ cu titlul de Doctor Honoris Causa. Prilej cu care distinsul intelectual a ţinut un curs magistral (popular numit conferinţă). Tema: „Câteva reflecţii asupra prostiei“. Ideile principale ale discursului au fost următoarele:
„Ar fi o prostie din partea mea să vreau să lămuresc un asemenea subiect. N-o sa vorbesc despre prostie ca un deştept, ca unul care se simte în afara subiectului. Vorbesc ca un om atins de această boală şi vorbesc despre prostie ca despre condiţia curentă a umanităţii.
Toţi suntem proşti din când în când: spunem prostii, facem prostii, ne purtăm prosteşte… votăm prosteşte. Trebuie să luăm în serios vorba remarcabilă a lui Dostoevski, care în «Amintiri din subterană» spune patetic: «Omul e prost. Fenomenal de prost».
«Prost» vine în limba română din spaţiul slav. Defineşte mai curând o stare socială sau individuală foarte joasă. Are sens de prăpădit, nenorocit, sărac (la propriu), ordinar, plebeu, de rând, de calitate slabă, inadecvat, zăpăcit, nebun. Există o sumedenie de expresii curente care conţin termenul prost, adăugând nuanţe suplimentare: «te uiţi ca prostul», «râzi ca prostul», «a te prosti», «prost ca noaptea», «prost de bun».
Există o încercare de a pozitiva termenul prin diminutivare: «prostuţ». Există şi multe sinonime provenite din alte limbi: nătâng, netot, tont, nerod, neghiob, nătărău, tăntălău, tâmpit, obtuz, idiot, imbecil, stupid.
Caracteristici ale prostului…care suntem (toţi avem momente în care ne manifestăm ca atare):
1. Prostul e cineva care ştie, e sigur, n-are dubii. Dacă eşti atent îţi şi explică. Dacă nu înţelegi sau dacă nu eşti de acord… eşti prost. Prostul nu poate fi contrazis, are convingeri de beton şi este un încăpăţânat cu opinii pătimaşe.
2. Prostul este, în general, solemn, foarte serios, statuar, inflexibil, mineral.
3. Prostul e sfătos. Are soluţii. Când aud pe cineva «stai să-ţi explic» intru în panică. Există un soi de suficienţă intelectuală, de fudulie a prostului.
4. Prostul este un om fericit. Nu se îndoieşte de sine, e mulţumit, are dreptate cu consecvenţă.
5. Prostul e simplu, reductibil la o schemă, are câteva idei fixe, o vorbire standardizată.
Toţi spunem propoziţii care nu înseamnă nimic, dar le repetăm din varii motive: «Sănătate să ne dea Dumnezeu, că restul vine de la sine» un fel de «I love you. . . I love you too» ca în filmele americane. Sau «dacă aş avea talent, viaţa mea ar fi un roman», «prin câte am trecut eu, ce ştiţi voi», «pe vremea mea era altfel».
Există şi tendinţa de a gândi cum gândesc alţii, nu cu capul tău şi de a vorbi cum vorbesc alţii, nu cum vorbeşti tu. Exemple: nimeni nu mai spune «am citit», ci «am lecturat», «am vizionat» în loc de «am văzut», «sunt determinat să» în loc de «sunt foarte hotărât să».
Factori agravanţi ai prostiei:
1. Preeminenţa economicului. Nu vreau să fiu anticapitalist, dar există un tip de consumism care sfârşeşte prin a omogeniza la nivel jos modul de gândire. Există şi cuvinte-vedetă: management, mingelling (team-building), gândire pozitivă,
2. Prejudecăţile.
3. Ideologiile. Sunt un fel de fast-food al gândirii. Când un filosof se prosteşte, devine ideolog. Prostul e militant. Am o răfuială personală cu «politically corect» pentru că tratează pe om ca pe o vietate bolândă. Trebuie mereu să te gândeşti înainte să nu răneşti pe cineva. Lumea e un fel de azil, de convalescenţi, faţă de care trebuie să ai grijă să nu-i critici, să nu ajungă să se sinucidă. Trebuie să înveţi să fii de acord cu ce nu eşti de acord, fiindcă dacă spui ca nu eşti de acord, răneşti. Specializările foarte înguste. Oamenii care ştiu bine un singur lucru. dacă ştii puţin nu ştii bine.
5 Televiziunea, internetul.
Risc o exegeză a pasului biblic «sărac cu duhul», tradus de regulă prin «sărac cu mintea». După mine, sunt fericiţi cei care şi dacă au ceva, rămân, în duh, săraci. Fericiţi sunt cei care nu se ataşează de «a avea». Pot fi unii săraci, neavuţi, dar care tot timpul visează la achiziţii, aceia sunt săraci în practică, dar bogaţi în duh. Invers, cel care bogat fiind, rămâne cu inima smerită şi nu se identifică cu averea lui, acela rămâne sărac în duh. Asta ni se cere, ca orice ne dă Dumnezeu sub beneficiul lui «a avea» să nu ne impurifice sufletul şi să rămânem, în duh, cum eram atunci când nu aveam. Există şi o prostie inteligentă. Am cunoscut oameni care nu mai ştiau ce gândesc pentru că de fiecare dată ei au citate. Dar există şi prostul prostit de proşti. Prostia e vinovată, pentru că ea poate fi corectată dacă vrei. Nu vorbim de simptomele clinice. Prostia e o poartă de intrare în lume a răului.
Carlo M. Cipolla: «În orice comunitate umană, indiferent de amploarea şi calitatea ei, procentul de proşti este acelaşi». Există patru tipuri de oameni care folosesc inteligenţa: neajutoratul ( n.m. : ii ajuta pe toti, doar pe el nu ), inteligentul ( n.m. : ii ajuta si pe altii, si pe el ), răufăcătorul ( n.m : se ajuta doar pe sine, prejudiciindu-I pe ceilalti ), prostul-imbecil ( n.m. : ii prejudiciaza pe toti, inclusiv pe sine ).
Educaţia – soluţie importantă pentru combaterea prostiei. Am exemple proaste din manuale de liceu sau pe unele site-uri pentru profesori. M-a făcut să cred că prostia este instituţionalizată, că suntem pierduţi:
– copilul să urmărească frecvenţa animalelor ucise de automobile
– disecarea unui iepure şi pipăirea organelor interne în detaliu
– desprinderea capului unui cărăbuş, de torace
– picurarea de acid azotic pe o râmă ca să se observe îngălbenirea ei
– punerea de detergent în acvariu pentru a se observa cât este de toxic pentru peşti
– compunere imaginară despre jungla de pe planeta Venus
– vreţi să aflaţi dacă sunteţi un lider autentic? Căutaţi răspunsul în ochii unui cal.
– Imnul naţional este expresia năzuinţei continue a poporului român de a se dezvolta, de a arăta Europei şi lumii întregi cât suntem de valoroşi (citat din Valeriu Zgonea)“
vasilegogea
noiembrie 24, 2015
Prostia rămîne inexpugnabilă! Norocul, totuşi, e că şi proştii sunt muritori!