In Memoriam Aurel Dumitraşcu. O scrisoare inedită din 1987

Posted on Noiembrie 27, 2015

6



AUREL  DUMITRAŞCU

(21 noiembrie 1955 – 16 septembrie 1990)

aurel-dumitrascu

*

Scrisoarea pe care o reproduc acum  nu adaugă, cred, nimic esenţial la impresionantul volum de scrisori schimbate de Adrian Alui Gheorghe cu marele lui prieten din Borca, FRIG. Sau despre cum poezia ne-a furat moartea. Epistolar (1978-1990), Editura Conta, 2008. Cred, însă, că poate fi citită în cheia „meteorologiei” timpului pe care îl reflectă şi întăreşte, dacă mai era nevoie, această credinţă mărturisită de „trezorierul” acestor „vestigii” ale unei „tinereţi năvalnice”:

„Poezia a fost, tot timpul, încă de la primele noastre rînduri, firul de pai de care ne-am agăţat cu disperare. Cu credinţă. Iar acolo unde e credinţă e şi speranţă. Zice-se. Aparent nevolnica poezie s-a dovedit mai zdravănă decît Zidul Berlinului.”

Dar mai am un motiv pentru care am decis, acum, s-o fac publică: ea este scrisă în „frigul verii” ( „anunţat” de Alexandru Vlad încă din 1985, al) anului 1987. Scrisă pe o hîrtie verde, specifică mapelor de corespondenţă, Aurel mi-a trimis-o, delicat învelită încă într-o hîrtie maro (pare să fie o foaie ruptă cu grijă dintr-un caiet!) şi, astfel introdusă într-un plic pe care erau scrise atît numele destinatarului (Domniei Sale, Domnului Vasile Gogea, revista ASTRA, Braşov), cît şi al expeditorului (de la Aurel Dumitraşcu, 5673 – Borca, jud. NEAMŢ) şi, care la rîndul său, era strecurat între coperta şi prima pagină ale ultimului său volum apărut, Biblioteca din Nord. Se va înţelege din conţinutul scrisorii de ce a procedat astfel.

Era primul semn pe care îl primeam de la el după o întîlnire pe culoarele Editurii Cartea Românească, pe la începutul anului, unde fuseserăm amîndoi „invitaţi” pentru discuţii în legătură cu volumele noastre  care aşteptau, din motive diferite dar… aceleaşi!, prin sertarele redactorilor şi „referenţilor”…

Am deambulat, după, vorbind despre poezie, cărţi, filme, tot felul de „primăveri” care nu mai veneau, o jumătate de zi, fiecare pînă la ora la care avea de prins un tren pentru a se întoarce acasă (eu la Braşov, el la Borca via Iaşi), printr-un Bucureşti sumbru, plin de zloata  acumulată pe trotuare după dezgheţul acelei ierni cumplite, ceţos şi populat de mogîldeţe cenuşii, încruntate şi grăbite fără nici o noimă…

Doar noi păream că ştim unde sau către ce ne îndreptăm…

*

faximil

*

faximil2

*

„Sper să mai fiu viu şi data viitoare.” – scrie Aurel spre finalul scrisorii. Mă gîndeam atunci, la următoarea carte… Dar n-a mai fost o „dată viitoare”. Rămîne, însă, o clipă pe care o „rup” (A.A.G.) din condiţia ei trecătoare şi pe care o „pot suporta”!

*

Anunțuri
Posted in: In Memoriam