Recitiri necesare: din „Gesta siculorum”, de Adrian Hamzea. In Memoriam

Posted on Decembrie 5, 2015

1



GESTA  SICULORUM

 

Siculicidium. Urgia de la Siculeni

Drama secuilor căsăpiţi de maghiari la Siculeni !
            La cîţiva kilometri nord de Miercurea Ciuc, în comuna Siculeni (Madefalva) se află un monument funerar din piatră, în formă piramidală, înălţat deasupra unei uriaşe gropi comune. Pe placa de marmoră montată în partea superioară a piramidei se pot citi următoarele :
SICVULICIDIVM 
         “Ridicatu-s-a din recunoştinţa pioasă a posterităţii ! în memoria sutelor de martiri secui care au pierit întru apărarea libertăţilor strămoşeşti, măcelăriţi de către armata imperială în zorii zilei de 7 ianuarie 1764, în comuna Sicuieni cu prilejul organizării regimentelor grănicereşti”.
        
Să deschidem, aşadar, o fereastră către lunile care au premers fatalele zori ce au rămas în amintirea poporului – ca şi in Istoriografie – sub denumirea de : „Urgia de la Siculeni” („Madefalvi veszedelem”). 
Încurajat de unele „succese” pe care le înregistrase la începutul campaniei de conscriere a românilor din Valea Rodnei (am văzut cu ce mijloace), generalul baron von Buccow, secondat de o echipă de „aleşi” conscriptori (baronul Iozsika Imre, baronul Bornemissza Pal, col. Mano Caratto, generalul baron Ziskovic Iosef, conţii Lazar Ianos şi Bethlen Miklos) purced harnic la “patriotica-i truda” şi în scaunele secuieşti.
 În prima perioadă a conscrierii, şi secuii, asemenea românilor, se arată ispitiţi să intre în regimentele grănicereşti. (Iniţial, Viena preconiza crearea a 18 regimente, alcătuite din români şi secui). Este locul să reamintim faptul că secuimea, ostăşime din tată-n fiu, beneficiase din vechime de o seamă de înlesniri — serviciul militar sub steagurile monarhului îi adusese nu numai scutire de dări, ci şi supremul privilegiu al tuturor timpurilor, statutul de oameni liberi! 
Generaţii după generaţii, secuii şi-au dovedit mandria de… supus austriac — dacă ne este îngăduit a ne exprima astfel – devenind un element de permanentă frondă împotriva latifundiarilor maghiari, ca şi a coroanei Sfîntului Ştefan. După nenumărate răzvrătiri, lupte înverşunate şi restrişti — de pildă la războaiele kuruţeşti – la care au participat cu încrîncenare apropiată si haiducii români — fuseseră tot de atîtea ori supuşi unor valuri de necruţătoare represiuni şi discriminări maghiare.
 În cele din urmă, pe cei mai mulţi dintre ei i-au rearuncat în „status”-ul subuman al iobagiei, deşi erau oameni liberi ai Imperiului ! Elanului şi speranţelor care s-au născut în prima perioadă a conflictelor dintre recrutori şi viitorii grăniceri, le iau locul rezerva, decepţia şi, treptat, ostilitatea, rezistenţa secuilor ameninţînd să devină explozivă. Ei află, printre altele, că vor fi comandaţi de ofiţeri streini şi că vor avea datoria să lupte şi în afara frontierelor transilvane, fapt ce traduce răspicat opoziţia lor în sfidarea : „Nu vrem să avem, de-acum înainte, doi stăpîni, pe latifundiarul maghiar şi pe ofiţerul austriac”, (conf. Carol Gollner, op. cit., p. 48 — 49). 
Oficialităţile guberniale descoperă nu numai că în scaunele secuieşti se petrece un fel de ciudată vînzoleală — adunări, întîlniri discrete — dar că se strîng şi contactele dintre secui şi români. 
„Secuii tratează şi corespondează cu românii, vrând să-i nimicească pe feudali”, raportează Curţii imperiale contele Paul Haller. (conf, „Bajthay  Iósef Antal”, de Miskolczy Janos, Budapest, 1914, p. 339). Se mai dezvăluie şi că un român pe nume Oprea, face agitaţie printre ţăranii secui, îndemnîndu-i să nu primească ori să arunce armele, (op. cit. p. 405). Autorităţile ripostează cu brutalitate, comisiile de recrutare făcîndu-şi apariţia pretutindeni numai însoţite de forţă militară. În scaunul Gheorghieni, ţăranii care se opun sînt spînzuraţi fără multă vorbă. (conf. „Protocollum Sessionis”, Arhivele statului, Sibiu, p. 486).  În jur de 6 000 de bărbaţi se ascund în păduri, pătimind din ce în ce mai mult de foame şi frig. Generalul Ziskovic Josef ia o măsură satanică : goneşte el din sate, în aceleaşi păduri, femeile şi copiii, le incendiază casele şl blochează orice cale de acces către fugari. Din scaunul Gheorghieni pleacă la „Gubernium” relatări alarmante : „ poporul va declanşa răscoala prin atacarea nobilimii!”, (conf. „Urgia de la Siculeni”, de Dr Ballo Istvan, p. 2 şi urm.).
 La începutul lunii ianuarie 1764, fugarii din păduri reuşesc să coboare în Valea Oltului, îndreptîndu-se apoi către Siculeni, unde nu existau unităţi militare şi aveau posibilitatea să se hrănească. Comisiei instalată acum la Topliţa, i se raportează că numeroşi secui din scaunele Odorhei, Trei Scaune şi Caşin — înarmaţi — doresc şi încearcă să ajungă tot la Siculeni. (conf. „Transilvania”, de Benko Józseí -1883, vol. II, p. 554 şi urm.). 
Mulţimea — ca la 5 000 de oameni ! — istovită şi înfometată, ajunge la Siculeni, încercînd acolo, să trateze cu Comisia. Secuiul Csorja Janos, un avocat din Trei Scaune, redactează scrisori, petiţii şi răspunsuri, solicitînd deocamdată ca mulţimii de secui să i se permită odihna în ziua de Bobotează. Dar, uzînd de tertipul unui ultimatum care urma să expire în cursul zilei de 7 ianuarie, generalul Ziskovic ordonă încă în 6 ianuarie ca trupele să se pregătească pentru a lovi. În timpul nopţii, un regiment de infanterie, cîteva escadroane de husari şi altele de cuirasieri, ca şi o baterie de artilerie, împresoară comuna osîndită. Operaţiunea e condusă de vicecolonelul Caratto. 
La ora 3 din zori, primul obuz (surprinzător de bine ţintit !) sparge un cuptor, apoi zidul casei şi nimereşte sub patul în care dormea avocatul Csorja (din clipa aceea nu s-a mai ştiut nimic de el). Canonada continuă cu furie, proiectilele izbind casă după casă. Sute şi sute de oameni, năuciţi de groază — fără a pricepe ce se întîmplă — încearcă să-şi afle scăparea dînd buzna pe uliţele satului. Dar acolo îi aşteaptă carabinele şi săbiile călăreţilor, gloanţele infanteriei imperiale… Nefericiţii cad pîlcuri, pîlcuri. Cîteva sute de disperaţi îşi caută salvarea dincolo de Olt. Gheaţa rîului se rupe, deschizîndu-le mormîntul. Măcelul odată isprăvit, comunei i se dă foc.
 Din marginea Topliţei, situată la numai cîţiva kilometri, comisia ucigaşă ascultă satisfăcută bubuitul tunurilor şi pocnetul puştilor. Dînd măsura cinismului său, contele Lazar i se adresează „spiritual” baronului Ziskovic : “…de cîte ori se ridică o nouă vîlvătaie, mi se pare că se aprinde un altar în flăcările căruia poporul răzvrătit se curăţă de păcate” ! Vorbe „de duh” pe care el însuşi i le relatează în scris, la 1 februarie, prietenului său, episcopul baron Bajthay (conf. „Transilvania”, de Benko lozsef, vol. II, pag. 552). Şi cu acelaşi cinism dublat de slugărnicie — sugerînd că măcelul n-a fost decît o sancţiune meritată de plebe – — îi va propune tot înaltului prelat următorul epitaf (care e şi un chronosticon) :
 CastIgata seDItIO sICVLorVM . Pedepsirea răsvrătirii secuilor (conf. „Istoria regimentelor secuieşti de graniţă”, de contele Teleki Domokos, p. 97 şi urm.).

         Un supravieţuitor anonim compune însă un alt chronosticon şi acesta intrat în istorie : SICVLICIDIVM (Uciderea secuilor) (Conf. Dr. Endes Miklos, op. cit. p. 210)
.
Poate pentru a-l supralicita pe comparsul său întru genocid, baronul Ziskovic Josef va declara peste cîtva timp : „Acestei naţiuni secuieşti, spre a râmîne sănătoasă, trebuie să i se lase sînge o dată în fiecare secol ; în acest secol am făcut-o la Siculeni”, (conf. „Archiv” de M. K. von Heldendorf, 1879, vol. XV, p. 131).
 „Pentru a înrola 8 000 de ostaşi, pot sacrifica 2 000 de oameni”, va spune tot el cu alt prilej, ne informează Halmagy Istvan în „Jurnalul” său… Gubernium-ul cîştîgase partida, „Pacientul” era însănătoşit : i se mai luase încă o dată dijma de sînge! În secuime era acum linişte – marile dolii se poartă în tăcere. Conscrierea „voluntarilor” reîncepe.
  Într-un răstimp nesperat de scurt de către “guvernamentali“, se organizează două regimente de infanterie şi unul de husari. Dar în această linişte — tunul nu mai bubuie ! — alte numeroase sate îşi pun nădejdea într-un alt viitor, ale cărui spaţii se deschid dincolo de trecătorile Ghimeş, Oituz, Întorsura Buzăului — spre Moldova şi Muntenia.
 Nu mai insistăm asupra amănuntelor privitoare la acest episod — ele ar fi prea numeroase. Amintim numai faptul (deloc inedit !) că stăpînirea reia sarabanda graţierilor, făgăduielilor şi premiilor în galbeni grei pentru denunţarea „instigatorilor” — toate în zadar.
 Unele „căpetenii” ajung în Moldova, evadînd din închisoarea de la Alba lulia. Un comisar guvernamental, Lazar Imre, colindă noile aşezări ale secuilor dinspre Moldova, încercînd să explice băjeniţilor natura şi avantajele graţierii ca şi ale întoarcerii în scaune. Propriu-i frate, Lazar Istvan, care devenise vătaf de plai – („vataf”, spune Szadeczky Lajos) — îl sfătuieşte blînd să nu mai pomenească de graţiere şi întoarcere, pentru că secuii nu vor să mai audă de aşa ceva şi… nici nu ştiu de glumă : Du-te frate si lasă-ne ! (conf. Szadeczky Lajos, op. cit., p. 243 — 244).
        Nu vom încheia mai înainte de a sublinia faptul că de la rapoartele oficiale ale lui Caratto şi mai marilor săi, până la interpretările şi explicaţiile unor istorici, măcelul de la Siculeni este motivat, stupefiant, drept consecinţă a “provocărilor cu mîna armată şi atacului secuilor”, îndreptat împotriva Imperialilor. Imperiali care suferă următoarele „pierderi” : un cal înjunghiat mortal şi doi ostaşi uşor răniţi… Quod erat demonstrandum !
…Rapoartele mincinoase curg, biruitorii scriu istoria, iar secuii continuă să fugă an de an. Dar nu fuga în sine e ruşinoasă, ci direcţia în care fug. Or, secuii n-au avut de ce să se ruşineze !
Adrian HAMZEA*
_____
(Text preluat de pe site-ul Ardealul Nostru. revistă culturală triontică. şi eu, şi tu, şi el, şi noi, şi voi, şi ei, http://ardealul.blogspot.ro/2014/12/adrian-hamzea-siculicidium-urgia-de-la.html.)
________________

*Adrian HAMZEA, scriitor, poet (Al cincilea anotimp), traducător (din mai multe limbi: maghiară, germană, franceză; menţionez cîteva titluri: Blazonarzii, de Tamasi Aron, Mantia lui Darius, de Georg Scherg, Prăbuşirea, de Robert Finkler, Scrisori despre Cezanne, de Rainer Maria Rilke, Pelerinaj la Beethoven, de Richard Wagner – unele dintre aceste traduceri fiind realizate în colaborare cu prietenul său A. I. Brumaru), memorialist al temniţelor comuniste (sub titlul Lopata de pămînt şi gura de aer…, au apărut în 1992, în revista ASTRA, fragmente din volumul Moarte pe îndelete; nu ştiu ce s-a întîmplat finalmente cu această carte după moartea autorului ei), în care şi-a petrecut 11 ani, supravieţuind, nu fără consecinţe devastatoare, regimului inuman de muncă şi exterminare. Lucra de mulţi ani la o istorie a secuilor, Gesta siculorum, din care a publicat, de asemenea cîteva fragmente. A fost membru al USR, Filiala Braşov. Unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui „Gary”, I. D. Sîrbu (cu care a întreţinut o bogată corespondenţă). Trecut pe la Jilava, Aiud, Peninsula, Poarta Albă, a fost „ultimul bărbat care i-a oferit doamnei Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu (mama Monicăi Lovinescu, n.admin.) braţul, în dimineaţa zilei de 31 ianuarie 1959, la ieşirea din sala de judecată a Tribunalului Militar Teritorial Regiunea II Bucureşti” (cf.  Doina Jela, Această dragoste care ne leagă – Reconstituirea unui asasinat, Ed. Humanitas, 1998, p.281).

*

        O impresionantă evocare a persoanei, dublate de valoarea exemplară a caracterului şi crezurilor sale morale, a făcut-o  Prof. dr. Nicolae M. Constantinescu, membru al Academiei Medicale,  într-o conferinţă  rostită cu prilejul  aniversării a 60 de numere ale Revistei Memoria :

       “Eram în primele săptămâni ale lui ianuarie 1990. Operasem pe un distins poet din Braşov – Adrian Hamzea – care cunoscuse prin proprie experienţă închisorile comuniste. Ştia ce se întâmplase la Spitalul Colţea în decembrie 1989, şi i-am mai povestit şi eu despre zbuciumul infernal, neomenesc prin care trecusem de-a valma, răniţi şi chirurgi, după 21 decembrie 1989. L-am simţit că vrea să mi se confeseze şi i-am dăruit ore bune. Mărturisesc că m-am îngrozit. A fost pentru prima oară când am aflat în amănunt ce a suferit un om condamnat pentru delict politic în România. Aflam deci acum de la Adrian Hamzea lucruri groaznice pe care le suferiseră români de-ai noştri, întâi de la alogeni, apoi – din păcate – de la alţi români. Atunci mi-am zis că este imperios necesar, că este vital pentru educaţia şi formarea tineretului nostru, pentru revenirea la conştiinţa naţională şi recăpătarea demnităţii, ca toţi cei care au suferit teroarea comunistă prin privare de libertate, prin dezrădăcinare, prin strivire fizică sau psihică, să-şi facă cunoscută viaţa, întâmplările, faptele trăite care i-au marcat.”

(Citat după http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/in-memoriam-adrian-hamzea/.)

*

          Îmi dau seama, alcătuind această pagină, că deşi m-am bucurat de privilegiul de a-l fi cunoscut personal pe Adrian Hamzea, şi  îi sunt chiar dator, într-un fel literar-moral (la debutul meu colectiv, în volumul Doisprezece prozatori, Dacia, 1988, în care mai era inclus un prozator braşovean („debutant” întîrziat de „convenţia culturală” nefavorabilă, dar mai apropiat de generaţia lui, a „puşcăriaşului” – împărţea oamenii cu caracter în două categorii: puşcăriaşi şi puşcăriabili! – Mihai Arsene), a publicat o cronică la carte, în limba maghiară, în săptămînalul Brassai lapok, dedicată aproape în întregime doar nouă), nu ştiu, de fapt, lucrurile simple dar importante, de identificare civilă ale intelectualului neostentativ rafinat, de o nobleţe politicoasă, iradiind lumină atunci cînd vorbea de cultură, deşi ruinat fizic de anii mulţi şi grei de temniţă: anul naşterii, anul morţii…

Mai contează, oare, acum cînd se află în cerul eternităţii? Esenţial, cred, că rămîne ca noi, cei care mai locuim încă în efemer, să rămînem contemporani, prin neuitare, cu spiritul lui. Cu siguranţă, momentul aducerii aminte, contează!

Nici pe net n-am reuşit să găsesc prea multe informaţii, nici măcar o fotografie! (Nu înţeleg de ce pe site-ul Filialei Braşov a USR nu sunt păstrate şi fişele bio-bibliografice ale membrilor decedaţi?) Dar am găsit în unul dintre cele cîteva numere ale revistei ASTRA, pe care le-am salvat la mutarea mea din Braşov, cîteva poeme semnate de Adrian Hamzea. Redau, IN MEMORIAM, unul dintre ele (apărut în nr. 228/1991).

 

ADRIAN  HAMZEA

LA  EDEC…

Tolăniţi în şezlonguri, la Yalta

ne-au jucat în procente Mai-marii

– zadarnic vrem altă Guyană.

…Şi moţăie-n fumul sleit

coşcovite bărci.

Pămîntul e-un trup fără sprijin

copacii pe dune – schelete.

Doar arşiţa mînă o moară de vînt

ostenită ca-n ritm de pavană

– şi a pagubă fluieră Sancho…

silabele-s putrede pete,

proaspăt e numai prezentul:

ciudatul amestec de bine şi rău

– durerilor toate egalul –

din făptură-n făptură hoinar.

Şi nu-nţeleg mare lucru

din zilele tot mai puţine!

Dar cu paşii ce-şi caută urma,

spre groapa comună mai am

o viaţă de tras la edec

– şi nu-mi pasă: la Periprava

cu Gary, turtoiul îmi pare fursec…

  

Va sări oare al şaptelea lacăt

cînd troiţe vor plesni în copaci?

*

Anunțuri