IDIOTUL UNIVERSAL
de Nicolae R. DĂRĂMUŞ
*
Recent, pe un post de televiziune „documentarist”, am urmărit un film intitulat „Royal Navy”. Menit să ilustreze virtuţile militare ale unui corp de elită al armatei australiene, pelicula a avut asupra mea un efect contrar. Vrând să demonstreze transformarea acelor tineri din „oameni obişnuiţi” în soldaţi universali, adică „devenirea”, aceasta a ilustrat ştiinţa antrenorilor militari de a imbeciliza acele fiinţe cu chip de om, rezultând – graţie şi unei foarte precare gene individuale, atent selectate – nişte ucigaşi perfecţi, robotizaţi aproape, dacă ţara – în speţă, regina Angliei – le-o cere.
Diferenţa dintre un patriot autentic şi oricare dintre umanoizii peliculei, generată de cum gândeau şi acţionau ultimii, era stridentă. Iar aerul de mândrie ce îmbrăca declaraţiile militarilor dovedea că şi la antipozi „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul” şi că în prezent „nebunul reginei” nu mai rosteşte adevăruri, ci, avantajat de tehnică, el este doar rău. Mai rău decât cel din ospiciu ori cel de pe stradă.
Neputând urmări soarta tuturor celor zece soldaţi din eşantion, de la plecarea din „civilie”, până la absolvirea cursului, scenaristul alesese pe unul dintre ei, ceva mai tomnatic, spre a arăta că niciodată nu e prea târziu ca să ajungi „cineva”; să te imbecilizezi adică, dacă ai un mentor pe măsură. Antrenamentele fizice, cu intensităţi şi durate extreme, nu suportau nici excepţii, nici comentarii. Şi, ca orice antrenament militar cu pretenţii, decerebrau prin umilire. Sute de ore de înot în ocean, cu echipament greu asupra lor, scufundări în apnee sau cu mască, trageri, exerciţii genistice „la rece” şi pedepse aspre pentru nerealizarea baremurilor se succedau într-un ritm infernal, în care privarea de somn constituia, deopotrivă, metodă de creştere a rezistenţei fizice şi de tocire a judecăţii. Din când în când – aşa prevedea scenariul – omul dinăuntrul umanoidului avea cuvântul. La început, în mod vădit, el încerca să redevină ceea ce fusese. Vorbea despre cei dragi de acasă, despre oboseală şi tentaţia renunţării, despre umilinţele la care era supus. Dar, pe măsură ce timpul trecea, omul ieşea la iveală tot mai puţin dinăuntrul umanoidului. Dorul de casă pălea şi armele păreau să îi fi înlocuit întregul ambient afectiv: părinţii, fraţii, iubita uitată.
Şi, cum finis coronat opus, recunoaşterea consacrării nu putea veni decât în urma unei aplicaţii genistice „pe viu”. „Nimic nu este mai plăcut decât să legi cabluri la explozibilul care va arunca în aer zona… Dar, cui nu i-ar plăcea aşa ceva?!” – declara grav, sigur pe el şi zâmbitor, unul dintre absolvenţi, iar pe chip i se citea convingerea că merită invidia lumii.
*
*
În planul secund al cadrului se afla „zona”: o plajă îngustă, şerpuind între apele albastre ale Pacificului şi o lizieră verde din care, legănându-se pe zare, siluetele unor palmieri melancolici făceau umbră nisipului. Era peisajul-clişeu al ilustratelor trimise din ţinuturi exotice, menit să stârnească visarea. El trebuia aruncat în aer. Zis şi făcut. Apoi, diplomele cazone, felicitările superiorilor şi o masă festivă copleşită de alcool.
Întâmplător, în aceeaşi zi am revăzut filmul „Şapte ani în Tibet”, în regia lui Jean Jacques Annaud. De „zona” aruncată în aer mi-am amintit atunci când adolescentul Dalai Lama îl roagă pe noul său prieten european, Heinrich Harrer – interpretat de Brad Pitt – să construiască pentru supuşii săi un cinematograf. În cursul săpăturilor pentru amfiteatrul sălii, numeroşii voluntari tibetani s-au confruntat însă cu o uriaşă problemă: terenul ales era sălaşul a mii de râme. Sapele, cazmalele, le puteau ucide, drept care lucrările s-au oprit. A urmat sfatul înţelepţilor şi lucrul s-a făcut cu mare luare aminte. Uneltele erau mânuite cu delicateţe, solul afânat trebuia greblat cu degetele, iar locuitoarele pământului, luate cu grijă, erau puse în boluri de lut şi mutate în alt loc prielnic vieţii.
Nici chiar nevoia de cultură – cea mai mare, mai reală şi mai acută nevoie a omului civilizat – nu dăduse tibetanilor dreptul de a „arunca în aer zona”.
*
______________________
Textul de mai sus a fost publicat mai întîi în „Jurnalul naţional”, (9 mai 2010) şi face parte din volumul “INOCENŢII MARII TERORI”.
Este reluat cu amabilul acord al autorului (căruia îi aparţin şi fotografiile), de pe site-ul acestuia: http://wildliferomania.com/blog/.
*
Dan Dănilă
decembrie 12, 2015
Păi absolut toți soldații instruiți din lume au această doză de îndoctrinare, inconștiență, robotizare, spălare pe creier, sau cum doriți să o numiți, fiindcă dacă ar filosofa nu ar executa (toate) ordinele, armatele nu ar mai funcționa și ar fi haos. De când e lumea lume, tinerii sunt carne de tun, obligați să se sacrifice pentru țară, familie sau rege, pentru distrugerea inamicului inuman. Din acest punct de vedere, articolul nu spune absolut nimic nou.
Zorin Diaconescu
decembrie 12, 2015
D-l Dărămuș are un discurs simpatic, îl citesc cu plăcere. Lumea în care trăim poate fi cea pe care o imaginăm. Ferească providența de întâlnirile contondente cu realitatea, care – zicea și Oscar Wilde – e brutală și scurtă.
vasilegogea
decembrie 12, 2015
@Zorin Diaconescu
„…brutală și scurtă” dar… cu frecvenţă accelerată şi amplificată nelimitat!
vasilegogea
decembrie 12, 2015
@Dan Dănilă
Uneori, tocmai lucrurile ştiute „de cînd e lumea lume” trebuiesc repetate!
Nicolae R. Daramus
decembrie 12, 2015
Haosul lumii este tocmai fiindca armatele functioneaza asa: cu soldati care „nu filozofeaza”. Si cand zic „soldati”, ii inteleg si pe generalii acestora, pana la „varf”..
Violenta niciodata nu a reusit sa distruga „inamicul inuman”, fiindca ea insasi este inumana. Apartine „inumanitatii umanului”.
Dan Dănilă
decembrie 12, 2015
Să nu uităm că avem și noi soldați în trupele NATO internaționale…
vasilegogea
decembrie 12, 2015
@Dan Dănilă
Nici un american „cu mintea la purtător” nu şi-a acuzat de lipsă de patriotism un concetăţean, veteran în oricare din războaiele pe care le-a purtat SUA pe tot globul, dacă a afirmat, după trecerea în rezervă, că experienţa războiului i-a amputat din umanitatea cu care plecase tînăr, la luptă. Nu văd de ce ar face-o românii, dacă vreun veteran din Afganistan ar spune: „a fost o experienţă inumană”! („Of record”: chiar cunosc doi veterani care au luptat în Afganistan şi, deşi ar fi putut să mai participe la încă „o misiune”, au refuzat!)
Dan Dănilă
decembrie 12, 2015
Haosul lumii se datorează imperfecțiunii rasei umane. Punct. Adică toți o apă și-un pământ…
Dezideriu Dudas
decembrie 12, 2015
@ Nicolae R. Daramus
Buna Nicu,
Mare distanta de la “bomba” bazata pe dinamica „…brutală și scurtă” dar… cu frecvenţă accelerată şi amplificată nelimitat”, cum scrie d-nul Gogea, la….”greblatul pamantului cu degetele”, ceea ce nu-ntelegea Noica la Albert Scweitzer in “Jurnalul de la Paltinis”…Faptul ca Schweitzer a primit Premiul Nobel pentru Pace, finantat de banii celui care a descoperit dinamita, poate explica oarecum neantelegerea lui Noica, dar numai indirect. Direct, sensul lui Noica, era, ceva de genul… referindu-se Albert Scweitzer : “ pana unde putem merge cu drepturile omului si animalelor ? Trebuie sa aparam si gazele ? “. Iata ca tu ii raspunzi lui Noica : “Da ! “…. afundandu-te ( in sens Lucian Blaga ) si mai mult : “ Da, la fel trebuie sa procedam si cu ramele”…
Revenind la oameni, “oarecum” mai aproape de noi, m-am uitat pe ultimele emailuri dintre noi. Mentionez acum acea remarca a ta legata de “profesionistii valorosi, dar nuli ca cetateni”….Aceasta idee, atat de actuala, ar trebui sa revolutioneze toate profesiile. Cand am organizat FORUMUL TEHNOCRAT in anul 1997, unde ne-am intalnit prima data, ideea ar fi trebuit sa fie MOTTO-ul manifestarii.
Cu bine,
Odet ( Dezideriu ) Dudas
NIcolae R. Daramus
decembrie 12, 2015
Draga Odet, mottoul cartii din care face parte textul este: „Fiarele acestui Pamant meritau o specie umana mai reusita”.
Sunt incredintat ca „bio-ameliorarea morala” a omului bate la usa…Vei zice ca bate de mii si mii de ani… Da, asa este. Suntem insa aproape de „sosirea OMULUI”. Suntem asadar in pragul unei schimbari de paradigma: de la ” a avea”, la ” a fi”.
Trebuie numai „putintica rabdare”…la scara geologica, fireste.
Ramane de vazut daca Pamantul – prin vrerea Celui de Sus – va mai avea rabdare sa astepte OMUL… Fiecare e dator sa-si faca treaba.
NIcolae R. Daramus
decembrie 12, 2015
Multumesc pentru apreciere.
Cred – ca unul care am cam trait multe ( dar nu si razboi!) – ca a trai intr-o lume imaginara e pagubos. A ne imagina insa, voind, o alta lume, „facand ceva” – scriind, vorbind , de pilda, dinaintea unui om ca si cum ai vorbi dinaintea unui stadion plin – este important.
ZZ
decembrie 12, 2015
Sunt perioade (grele) in care implicarea devine o conditie a perpetuarii acelora destule care conteaza, definesc. Despre premise rele, despre sensibilitati tocite, trepanatii aiuritoare, gestul de a simula…poate filosofarea…despre pozitionari gresite care nu duc nicaieri…
Vor trebui regandite destule, ca sa se astearna un drum care sa duca undeva, deloc mimetic. In lipsa unor esente puternice, n-ar putea exista decat un indemn la minima intelepciune.
Dezideriu Dudas
decembrie 13, 2015
Multumesc pentru relationare Nicu. E greu sa uite “omul” intalnirile cu tine, In contextul “Forumului Tehnocrat”, stiu ca exasperat de una din ideile tale minunate care nu avea nici-o forma, nici sansa, de punere in practica, insistand, la intrebarea mea, “ De ce (?) “, raspunsul tau a fost de neuitat : “ PENTRU BILANTUL DE BINE AL UNIVERSULUI ! !!! “
Ulterior, la “Forumul de la Neptun in anul 2000”, stiu ca a intervenit Eminescu intre noi cu al sau “OTEL DE LEMN “….N-as fi retinut cu atata acuitate acea perioada a “baietilor de baieti”…
Acum scrii ( mai sus ), ca putem vorbi “ DINAINTEA UNUI OM CA INAINTEA UNUI STADION PLIN”…., daca ne putem imagina o alta lume….Daca as fi pe blogul d-lui Tudoran as scrie, direct, “ N-au “desteptii” atatea lumi cate-si pot imagina “prostii” ”…, dar aici o fac in direct…
Imi scrii de “sosirea OMULUI”…Multumesc ca ai sosit pe-aici ( chiar daca acum ma gandesc la tine ca la un “martor salvator” …), si ca o expresie a multumirii, bineanteles si pentru gazda noastra, d-nul Vasile Gogea, iti transmit o relationare recenta a mea intre “stadioane si oameni”. “ULTIMII” :
http://www.criticatac.ro/28564/ultraii-fie-oare-acetia-ultimii-oameni/#comment-2406482822
P.S. Galeriile de suporteri, atat de dragi fortelor de Dreapta, fiind prin excelenta formate de principii de Stanga, poate ne indeamna la reflectii mai ample. Cum scria recent d-nul Gogea : Mai reflectati, mai reflectati ( ! ) ….Ma refer la cei de la “tribune”, in special cea “oficiala”.