Proză. Salonul şapse (II)

Posted on Februarie 7, 2016

4



    „Doamna isiastru, doamna isiastru” – se tînguia Profetul în urma Directoarei, care tocmai încheiase vizita de dimineaţă, o făcea cam o dată pe săptămînă, din pricina picioarelor, umflate de tromboflebită, ca doi pepeni galbeni, turkestani, cel mai adesea chema pacienţii la interviu în cabinetul ei, de la parterul pavilionului direcţiunii – „situaţia asta nu mai poate continua! Din pricina lui Fiervechi nu se mai poate să se doarmă în scop de terapie, ăsta e octambul, vorbeşte toată noaptea în somn şi mai e şi poliglob pe deasupra, nu înţelege nimeni nimic din tot ce spune… Daţi-i măcar nişte pastile să vorbească româneşte, să fim siguri că nu ne înjură…”

Fiervechi fusese suspect de liniştit, aproape invizibil, toată săptămîna. Nu-şi mai inspecta depozitul, nu mai dădea tîrcoale pavilioanelor vechi, abandonate, cu uşile şi ferestrele bătute în cuie, nu se mai interesa de preţul fierului, cuprului, plumbului la centrele de colectare… De vreo doi ani, de cînd era oaspetele sanatoriului de recuperare, aproape nu trecea zi să nu descopere noi zăcăminte de metale nefolosite, abandonate sau ascunse, pe care doar el le vedea şi pe care, nu se ştie cum, le exploata şi le transporta la depozitul imaginar din latura de sud a curţii, în apropierea porţii principale de acces. „Nimeni nu vede – spunea el – pentru că nimeni nu vede decît ceea de ce are nevoie. De fierul ăsta vechi, care zace împrăştiat peste tot, n-are nimeni nevoie. Dar eu îl văd, de aproape doi ani îl strîng în mintea mea, socotesc cîte tone am din fiecare metal, mă interesez care e cursul preţului la centrele de achiziţie, calculez cîţi bani stau împrăştiaţi aici fără să-i adune cineva.”

Acum, era calm. Urma să fie eliberat. Mai corect, ar trebui spus, urma să evadeze. Pentru că eliberarea lui era rezultatul unui plan secret pe care i-l sugerasem cu vreo două luni în urmă. Într-una din plimbările de dinainte de prînz, pînă la izvoarele de apă minerală sulfuroasă, care înroşea recipienţii de plastic în care o aduceam ca s-o bem în locul celei de la robinet pentru că, oricum, conţinea ceva în plus ce nu putea să facă rău, decît bine, după mărturiile localnicilor, i-am spus că nu va părăsi locul acela decît atunci cînd va renunţa să mai strîngă fier vechi. Aşa cum eu nu voi pleca de acolo pînă nu voi citi corect numărul salonului în care fusesem repartizat. „Dar nu vede nimeni ce strîng eu, nici depozitul nu mi-l poate vedea nimeni”, s-a apărat el. „Eu nu sunt ca ăştia care coboară încontinuu din munte cu autotractoarele încărcate cu buşteni!” „Tocmai ăsta e tot secretul”, i-am spus. „Ştii că peste tot, în oraşe, pe autostrăzi, în gări şi aeropoarte se montează acum camere de luat vederi, pe timp de zi şi pe timp de noapte. Se ştie tot ce mişcă!” „Dar aici, înăuntru, nu s-au montat şi, oricum, tot n-ar vedea nimic! Ceea ce văd eu, nu pot filma ei!” „Te înşeli!” – i-am spus. „Au adus în secret, special pentru stabilimente ca acesta, camere speciale, numite camere de luat vedenii! Acestea îţi filmează şi înregistrează ceea ce crezi că vezi doar tu. Renunţă vreo două luni, uită pur şi simplu, de fierul tău vechi, tot nu-l vede nimeni, nu ţi-l fură nici dracu’, şi la interviul săptămînal, cînd te va întreba doctorul ei, cum stai cu fieru vechi?, tu fă pe prostu’, dă-te mirat, care fier, care vechi? Ţine-o aşa cîteva săptămîni şi să vezi că o să-ţi dea ieşirea.” N-am mai reluat discuţia, dar cert este că după aceea  Fiervechi nu s-a mai ocupat decît de adus apă mineralieră, de la izvoare, pentru toţi cei care nu se puteau deplasa pînă acolo. Lega de gîtul îngust, imediat sub capace, pe o sfoară, cîte peturi goale de apă minerală, pepsi, sau de orice alte sucuri găsea, o trecea pe după ceafă, atîrnîndu-i de-o parte şi de alta ca o ciudată ghirlandă şi pleca la izvoare, întorcîndu-se cocoşat de greutatea apei, care, părea, era mai mare decît a apei obişnuite! „Ştii, mi-a spus, şi apa asta conţine fier. Da’ ei nu ştiu… Eu aş deschide o hidromină de fier aici, înţelegi?” Dacă i se întîmpla să vadă aevea o bucăţică de plachiu pe aleea principală, cea care duce la sala de mese, îi trăgea un şut, înjurînd şi întrebînd tare, să fie auzit: „bă, care ţi-ai pierdut potcoava pe-aici?”.

Asta se întîmpla ziua. Dar a început să vorbească noaptea, în somn, însă fără să înţeleagă cineva ce spune. Şi de asta era Profetul nemulţumit. „Nu vă înjură, fiţi cuminţi – îl liniştea Directoarea – are doar un excedent emoţional, mîine va pleca acasă. I s-a aprobat externarea. Îşi manifestă doar bucuria, absolut normal, din punct de vedere clinic.”  “Asta mi se pare logic” – răspunse Profetul – “că aici vin numai cei părăsiţi de bucurie, corect… Da’ cum de nu mai e degresiv?” Şi, cum Directoarea dispăru în pavilionul interzis halatelor de altă culoare decît albă, spuse, aşa, ca pentru sine: „numai apa aia puturoasă pe care o tot cară, ca o gloabă cu samar, zilnic, de la izvoare, trebuie să fie esplicativă…”

După prînz, aveam program de scriitor. Era una din zilele acelea în care, dacă nu ploua, stam pe o bancă, la una dintre cele trei mese de lemn din faţa casinoului, cum i se spunea chioşcului alimentar din incintă, la care puteai găsi o cafea filtru, un pachet de ţigări ori de biscuiţi, un suc şi hîrtie igienică, şi scriam scrisori pentru cei care mai aveau destinatari de la care să spere să primească şi răspunsuri. Le scriam personalizate, ştiam aproape totul despre fiecare destinatar, inventînd aventuri şi sentimente imaginare, pe care le puneam în cîrca expeditorilor. Îmi cîştigam, în felul acesta, făcînd ceea ce Directoarea a fost de acord să numească o formă de ergoterapie, cafeaua şi ţigările, ca să nu mai vorbesc de respectul beneficiarilor.

Tocmai atunci trecu pe lîngă mine Mutudeseară (i s-a spus aşa pentru că avea raţie zilnică de cuvinte şi, pînă seara, şi-o consuma, astfel că, imediat după cină  intra în silenţio samba, cum auzise el că fac uneori fotbaliştii lui Bersculoni) şi-mi şuieră tandru la ureche: „Traverse vechi, traverse noi, acelaşi tren…”

Piatra Roşie, un adevărat incisiv ce ieşea singuratic din orizontul, ca o gingie verde, al pădurii de brad, începu să se estompeze rapid într-o ceaţă ce-mi spunea că şedinţa mea de ergoterapie se va suspenda mai mult ca sigur. Astăzi nu voi scrie scrisori, astăzi voi citi – mi-am spus. Găsisem, de cîteva zile, o cutie de pantofi Guban, aproape putrezită, aruncată într-un mic puţ părăsit, aproape de cărarea pe care o străbăteam adeseori după apa de fier. Era plină cu scrisori neexpediate, scrise cu vreo treizeci de ani în urmă… Nu erau uşor de descifrat, dar creionul chimic rezistase destul de bine intemperiilor…  doar foile de hîrtie erau roase pe la margini, sau chiar în centru, dacă fuseseră împăturite în două sau chiar în patru… Mai trebuia doar să trec peste greaţa provocată de imaginea de sandvici de celuloză cu păduchi şi viermi atunci cînd am scos cutia putrezită… Şi cuvintele se descompun, putrezesc după un timp – mi-am zis atunci.

Fărădegete începu, brusc, să urle cît îl ţineau plămînii: „să vină băieţii de la descarcerare că iar mi s-au înnodat şireturile la bocanci”! Mai mult ca sigur că va fi mutat iar în secţia halatelor negre

_____________________

(Fragment din romanul  Cartea lor de muncă, aflat în demolare de mai bine de douăzeci de ani.)

*

Anunțuri
Posted in: Work in regress