Magda Ursache despre „memorie ca datorie, nu doar ca zestre” (Primo Levi)

Posted on Februarie 17, 2016

7



     Magda URSACHE:

 magda_ursache_04                       „Mâna de fier proletcult”

„În zilele noastre a-ţi iubi Ţara este aproape un delict […] Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de a şterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariţia noastră ca neam. Asta vrem?”

Dinu C. Giurescu

„Omul liber nu se naşte la capătul unui terminal de calculator. Şi nici nu se naşte ignorându-şi istoria – literară, socială, culturală, politică, diplomatică, economică. Doar sclavii nu îşi cunosc istoria, oamenii liberi au rădăcini”.

Mircea Platon

 

Sintagma din titlu aparţine editorialistului revistei „Acolada”, Radu Ulmeanu, acuzând liberticida Lege 217/2015. Numita „lege antilegionară” a fost şi rodul activului institut INSHR „Elie Wiesel”, e ştiut. Şi ce se mai tem Florian şi Cioflâncă de o „resurgenţă a radicalismului de dreapta”! Nu şi Marius Oprea, care îşi exprimă rezerva faţă de o fundaţie bugetată de statul român pe bani grei, ca să promoveze „ura, răfuiala” cu aşa-zişii antisemiţi de români, rasişti, fascişti şi hitlerişti la grămadă, başca negaţionişti de Holocaust.

Pe „rolerii II”, spre a le spune ca Paul Goma,  nu-i deranjează că tinerii sunt ignoranţi, aşadar lesne de manipulat privind istoria, mai exact „umilinţele care au umplut trista noastră istorie” (mulţumesc, Emil Cioran!). Îţi trebuie mult Curaj să înlocuieşti disciplina Istorie  cu Educaţie pentru societate. Ce atâta istorie aşa cum a fost! Elevii trebuie s-o înveţe ca divertisment, fără eroi şi martiri; ori ca lanţ de bătălii pierdute. Numai o oră pe săptămână, ca să nu li se încarce memoria cu ce s-a întâmplat în hidoşii ani când funcţiona Tribunalul Poporului. După Cicerone Ioniţoiu: „se apreciază că pedepsele stabilite de instanţe pentru motive politice însumează circa 25 milioane de ani de temniţă” (Victimele terorii comuniste. Dicţionar A-B, editura Maşina de scris, 2000, p. 187) Ei şi? Să-i dăm uitării pe morţii ăştia!

Pentru că nu trăim în România lucrului bine făcut, ci ne-făcut, nu s-a început cu începutul: anularea, după o analiză responsabilă, a deciziilor luate de Tribunalul Poporului. Mai mult încă, au loc ultragieri ale rezistenţei anticomuniste, Legea 217, promulgată cu celeritate, reducând posibilitatea de reacţie. Intrăm iarăşi în deficit de libertate de opinie?

„Lotta continua” (titlul unui ziar de extremă stângă din Italia) contra „criminalilor de război” care trebuie să rămână „criminali de război”, contra bandiţilor din Munţii României, care trebuie să rămână „bandiţi”. Ca Mircea Vulcănescu ori ca Ion Gavrilă Ogoranu. În Bucureşti, bustul de pe strada cu numele lui Vulcănescu a fost înlocuit cu bustul lui… Cioran. Mă şi mir că nu s-a înălţat pe soclu bustul lui Brucan sau bustul Alexandrei Sidorovici, soţie, acuzatoare crâncenă în numitul Tribunal. Cât despre comunism, se încearcă să i se salveze „realizărili”. Ce contează teroarea Securităţii, spitalele psihiatrice pentru nealiniaţi, frigul din case, cartelele la alimente, „circul foamei”, cozile de cu noapte pentru lapte şi butelie, pe lângă metrou şi Casa Poporului?

De-construcţia etnicului a fost bine programată. Mari repere valorice sunt atacate ca „trădători de patrie”, exact ca-n vremea Tribunalului Poporului; adevărul (istoric) umblă în continuare cu capul spart. Numim străzi cum indică Alexandru Florian din fotoliul acuzatorului. Mai nou, l-a trecut pe lista de controversaţi şi pe filosoful Ion Petrovici, semnalează presa şi încă n-a aflat că există strada Ştefan Baciu în Braşov. În Cluj nu mai este strada Gyr, închis şi de Carol II, şi de Antonescu, şi de comunişti Adrian Cioflâncă nu vrea strada Ţuţea în cartierul Nicolina-Iaşi. Mai e de demolat şi Monumentul eroilor anticomunişti, din Parcul Cancicov din Bacău. Pe troiţă sunt câteva versuri de Radu Gyr.

„Este lovită conştiinţa naţională”, declară ritos acad. N. Breban (7 febr., Antena 3), iar noi ezităm să ripostăm la noua formă de terorism ideologic, ca nu cumva să fim acuzaţi de atitudine incorect politică. Eu, una, n-am aptitudine pentru astfel de atitudine, să-i consider pe Eliade, Vintilă Horia, Mircea Vulcănescu, Cioran, Nae Ionescu, Stăniloae, Steinhardt, Crainic, Ţuţea, Blaga, Traian Brăileanu, Anton Golopenţia personalităţi de contestat.

Traian Brăileanu, marele sociolog, profesor de sociologie, etică şi politică al Universităţii din Cernăuţi, mort la Aiud, în ’47, condamnat la 20 de ani de închisoare, a fost învinovăţit de „dezastrul ţării”. Da, a fost membru al Legiunii Arhanghelului Mihail şi senator de Rădăuţi; ministru al Educaţiei în guvernarea Antonescu. Asasinarea lui Iorga şi Madgearu l-a făcut să iasă din Legiune. N-a plecat din România când ar fi putut şi a fost arestat. La proces a spus că elevii lui l-au comparat cu Socrate, condamnat la moarte de atenienii lui: „Nu vreau să mă compar cu el, dar cam asta e şi situaţia mea”. A murit la 65 de ani, după 3 luni de Aiud.

Mă întreb dacă ştampila cenzurii, BT-ul (Bun de Tipar, pentru necunoscători) nu s-a înlocuit cumva cu PC-ul (politically correctness, pentru cunoscători). Iar noua îndoctrinare PC pare a fi folosită şi de vechii (se recunoaşte uşor primitivismul dogmatic al proletcultiştilor virulenţi) şi de noii oportunişti. Iar atacurile se dau, cum s-au mai dat, la nivelul structurii civilizatoare.

Valori morale exemplare interbelice sunt terfelite sau anihilate de-a dreptul pentru că s-ar fi lăsat seduse de sloganuri religios-naţionale. Şi ce-o fi rău în credinţă şi-n patriotism? Nu mai este credinţa în Dumnezeu şi-n ţară drumul viitorului? O fi în asta gândire incorect politică? Îi iei românului Biserica (scrie Petru Ursache în Etnosofia), „intră în dramatică derută. Timpurile de astăzi o confirmă”. În ce priveşte naţionalist, termenul este rejectabil numai dacă se pune semn egal între el şi xenofob, rasist, antisemit. Am mai spus-o: antisemitismul e o boală psihică în opinia mea, ca şi antiromânismul, iar încercarea de a-i scoate pe Eminescu, pe Cioran, pe Noica, pe Vintilă Horia vinovaţi de Holocaust nu-i altceva decât un alt mod de cenzură. Spiru Haret a folosit sintagma „şcoala naţionalistă” (1907). Aşa cred că trebuie să fie şcoala-şcoală (model Haret) şi familia-familie. La fel Biserica, şi ea ca o mare familie.

Scrie Maurice de Waleff: „Un popor îşi merită Eroii viitorului în măsura în care îi respectă pe cei ai trecutului”. Şi am avut eroi şi martiri cu prisosinţă. Alex. Ştefănescu îi trimite (în Golgota ţăranului român, „Adevărul” de 12 iunie, 2015) pe denigratori pe coji de nucă, să înveţe par coeur biografia luptătorilor contra colectivizării, ca eroul maramureşean Vasile Blidaru. Mă aştept să-l ia de guler miliţienii corectitudinii politice, cum au făcut-o şi cu Ovidiu Hurduzeu, cu Mircea Platon, cu Sorin Lavric, cu Lucia Hossu-Longin, cu Nicolae Dabija, cu Andrei Vartic, cu Dan Puric… Toţi cei care cred că naţiunea asigură echilibru, solidaritate au avut parte de contestări pe bloguri dinspre multiculturalii foşti cominternişti, dinspre globaliştii foşti profi de socialism ştiinţific; li s-au raliat şi câţiva CC-işti ai lui Ceauşescu, daţi de trei ori peste cap ca să capete feţe umane.

Cei care nu vor să rămână victime fără ripostă ale ideologizării comuniste au fost etichetaţi legionaroizi, criptonazişti, fasciza(n)ţi etc. Numai buni de „reeducat” postsocialist. Mircea Platon a fost cel mai atacat conform standardului PC, ca neo-reacţionar, ca neo-conservator, ca izolaţionist, ca şovin-etnicist, intolerant-sadea… Şi mă aştept la alte „drăgălăşenii” contra sa după ce a scris recent în „Cotidianul” despre sistemul Curaj şi al experţilor lui în ale educaţiei: „Un sistem care neglijează sau dispreţuieşte valorile perene, care nu încurajează familiaritatea cu sistemele axiologice stabile, cu permanenţele, nu creează altceva decât consumatori tâmpi şi mărunţi, birocraţi corporaţi, nişte oameni nesiguri pe ei pentru că sunt nesiguri pe tot ce (nu) ştiu. Nişte oameni aproximativi”.

Modest Morariu, în Jurnalul (nedatat) Avocatul diavolului, încheind Itinerarii, editura Eminescu, ’87, povesteşte cum a descoperit „insula Ocişor”. În casa de pe coasta Zapozei a Petrişorilor, intelectuali ardeleni, învăţători şi preoţi, „oameni de nădejde ce-au ştiut să înfrunte cu bărbăţie şi demnitate urgiile istoriei”, mai exact în salonul preotului Ioan Petrişor, se aflau portretele lui Horia, Cloşca şi Crişan. Iar Marcel Petrişor, student, a ajuns pe „corabia morţii”, la Casimca, alături de Gh. Calciu-Dumitreasa, ca simpatizant al mişcării budapestane din ’56. Ar spune cineva „patriotism găunos”? Poate H.-R. Patapievici, care îi vede pe români „gregari”, „endemic incapabili”, „societate care nu se poate mobiliza în jurul unui bine comun” şi asta după episodul decembrist ’89, când a curs atâta sânge: „Vom muri şi vom fi liberi”. Binele comun: Unirea, şi cea Mică şi cea Mare, rezistenţa în munţi contra comunismului, a colectivizării, a cotelor (uite că ne-am întors la cote: de imigranţi) i-a strâns pe românii capabili de kenoză.

Laşitatea la români, pe care le place unora şi altora să bată monedă? Nimic mai fals. După N. Carandino, care i-a închis ochii, Iuliu Maniu n-a plecat capul decât în faţa morţii. Ca şi Monseniorul Ghika, martirul, ca şi Valeriu Gafencu, nesanctificat de BOR cum ar trebui, ca şi Daniil Sandu Tudor, ca şi Anton Golopenţia, ca şi Mircea Vulcănescu. Când „criminalul de război” Mircea Vulcănescu era subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, leul era mai tare decât marca; nu şi în timpul când părinţii lui Radu Ioanid slăveau programul „ştiinţific” al economiei de „democraţie populară”.

Realitatea detenţiei nu-i istorie ca poveste. Acolo răul a ucis, a ucis, a ucis. Scrie mărturisitorul Grigore Caraza, în Aiud însângerat, despre acele vremi de sânge şi de teroare: „Muream în fiecare zi, muream în fiecare ceas, muream în fiecare clipă”. Scrie, în Jurnalul fericirii, Steinhard (ajuns şi el pe lista neagră a personalităţilor de dezavuat pentru că hrănise „un popă legionar” din pachetele lui de mâncare) că în celula de alături, unde se stinsese orb Ion Mihalache, în cumplitul Râmnicu-Sărat, Horia Măcelaru mâncase toate paiele din saltea, în 6 zile de înfometare. Nu, istoria nu-i cea mai frumoasă poveste. Scrie Nistor Chioreanu că „bestiile de legionari”, cum îi numea directorul de la Aiud, colonelul Crăciun, erau cap de listă pentru a fi torturaţi. Când a reuşit să evadeze, la Sibiu (l-au prins după trei luni), toată familia i-a fost ridicată, fără vreo vină: părinţii, soţia, doi dintre cei trei fraţi, unul având norocul să nu fie găsit, sora cu copil de 6 luni, o cumnată. La Alba Iulia, într-o celulă plină de ploşniţe, sora lui nu mai avea lapte pentru sugar: ploşniţele îi sugeau sângele; cumnata a fost torturată la curent electric.

Până şi dreptul de a muri, când chinurile ajungeau de nesuportat, a fost interzis. În experimentul Piteşti au fost omorâţi prin schingiuire (din sursele deţinuţilor) 125 de oameni. Cu greutate s-au sinucis Nicolae Petraşcu şi Victor Biriş. Apud Nistor Chioreanu (Mormintele vii, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 217), monstrul Ţurcanu urla: „N-ai voie să mori, băiete, decât dacă vreau eu”.

Să fim  iertători, ca să nu devenim călăii călăilor, aşa cum ne sfătuieşte o ongistă? Dar lupta dintre virtute şi viciu îşi are modelul în Iisus care striveşte sub tălpi aspida şi vasiliscul, cele două făpturi malefice ale bestiarului medieval. „Trebuie, spune Părintele Iustin Pârvu, să fim oleacă şi buni, dar să fim şi aspri”. Cu răul. Părintele a fost preot militar pe front, trecut apoi 12 ani pentru convingerile sale, prin temniţe grele: Suceava, Văcăreşti, Jilava, Aiud, Piteşti, spor de pedeapsă, 4 ani pentru că nu s-a dezis de Dumnezeu.

„DE LA CAP”, n-a contenit să ceară Paul Goma de-a surda. Nu s-a făcut ce trebuia să fie făcut: condamnarea întregului aparat de represiune, de la miniştri şi directori bestiali de închisori, la bătăuşi şi la informatori de celulă. Am ales de-am cules: „un preşedinte pentru liniştea noastră” (sloganul lui Ion Iliescu), adică a lor. Ca reabilitarea „criminalilor de război” să nu se producă, ba dimpotrivă, cei care o încearcă să fie repede etichetaţi reacţionari-revanşarzi, iar adevăratul proces al comunismului, cu condamnări penale, să se amâne sine die. Noi nu i-am declarat „criminali de pace” ai democraţiei populare: nici pe Nicolschi, nici pe Drăghici, nici pe Pantiuşa, nici pe Maromet, director la Jilava, nici pe Goiciu de la Gherla, un diavol în carne şi oase, cumnatul lui Dej (precizarea îi aparţine lui Octavian Voinea, în Masacrarea studenţimii române. Piteşti, Gherla, Rm. Sărat, Jilava, Aiud, editura Majadahonda, Bucureşti, 1996), nici pe căpitanul Dumitrescu, director la Piteşti în vremea necruţătorului experiment, nici pe colonelul Crăciun de la Aiud. Satrapii de sus, de la conducere, n-au fost deranjaţi, abia-abia câte un bătăuş de jos. Iar torţionarului Alexandru Vişinescu avocaţii au încercat să-i justifice ororile. Doar n-o să-l contestăm pe acuzatorul public în Tribunalul Poporului, Avram Bunaciu.

Întreb: e abilitat Alexandru Florian, fost profesor de socialism ştiinţific, să dea afară iarăşi din istorie şi din manuale (ca Roller) pe martirii închisorilor comuniste, pe morţii fără cruci şi fără morminte? Nu vom riposta, ca să ne supunem correctness-ului politic?

Aflu din presă că Muzeul Naţional de Istorie a fost închis pentru 4 ani (sau pentru cine ştie cât timp), iar piesele de patrimoniu cine ştie unde vor fi duse şi dacă vor fi păstrate cu grijă. Se va mai numi, după restaurare, Muzeu Naţional? Doar Istoria predată în şcoală nu se va mai numi nici ea Istorie.

Post scriptum:

Încă o probă că Legea 217 asigură injustiţia: de la 1 februarie 2016, la Universitatea Politehnică din București, în spaţiul Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice, în prezenţa rectorului Mihnea Costoiu şi preşedintelui ICR Radu Boroianu, a avut loc vernisajul expoziţiei Silviei Radu, Grădina cu îngeri. După două zile, la o sesizare (a cui oare; o fi citit Al. Florian teologice în loc de tehnologice?), patru portrete au căzut de pe perete: martirii închisorilor comuniste, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan. Cenzura corect politică, ieşită din vechea cenzură ideologică, i-a pedepsit încă o dată.

____________

NOTA ADMIN. În acest timp, pe „piaţa corectă de artă”, Un portret al Elenei Ceauşescu, realizat de artistul român Adrian Ghenie, a fost vândut cu 197.000 de lire sterline (250.190 de euro), la o licitaţie organizată recent, la Londra, de casa Sotheby’s. 

(Conf. http://www.mediafax.ro/cultura-media/un-portret-al-elenei-ceausescu-realizat-de-artistul-adrian-ghenie-a-fost-vandut-cu-250-000-de-euro-15074107)

*

UPDATE. Precizare Admin. D-l Alexandru Florian, autorul lucrării  Cunoaşterea ştiinţifică şi apusul zeilor, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1975, nu este acelaşi cu dl. Alexandru (R.) Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel” iar acesta nu este rudă cu d-l Radu Ioanid. Facem această precizare, în urma unor sesizări primite de la cititori și pentru a evita posibile și regretabile confuzii.
*
Anunțuri