*
*
Brâncuşi, şapte prilejuri pierdute
„Dacă nu ar fi bântuit şi pe la noi conformismul, lipsa de înţelegere, bunul plac, precum şi o atotputernică opacitate – dacă nu ar fi fost, poate, şi unele piedici obiective, peste cele subiective – am fi avut astăzi în ţară, nu mai puţin de şapte monumente, semnate de Brâncuşi şi care s-ar fi putut afla prin Oltenia, prin Muntenia şi chiar prin Transilvania.
Vom face sumarul acestor ocazii pierdute:
I. Aşadar, iată mai întâi Craiova, care încă din 1898 s-ar fi putut mândri cu bustul academicianului Gheorghe Chiţu, iar zece ani mai târziu, cu cel al poetului Traian Demetrescu, pe care eminentul colecţionar Victor N. Popp năzuia să-l ofere Oraşului Banilor. Această comandă nu s-a putut însă realiza din pricina lui Brâncuşi, care tocmai atunci căzuse bolnav.
II. Mai vestită este, însă, o altă acceptată comandă: aceea din anul 1913; se ştie că C. Brâncuşi a dorit din toată inima să înzestreze Bucureştiul cu o lucrare a sa şi să onoreze totodată memoria lui Spiru haret, pe care el îl considera „un izvor de apă vie, pentru ţărănime şi luminătorii ei – învăţătorii„.
Sculptorul s-a gândit, atunci, să facă – şi a realizat – macheta unei „fântâni arhaice”, pentru una din pieţile Bucureştiului. O fântână reală, cu apă pentru călătorii însetaţi – spunea el – şi pe care ar fi numit-o „Fântâna lui Haret”. memoria ministrului ar fi apărut, pentru bucureşteni – mai spunea Brâncuşi – legată de „activitatea lui, pentru ţărani” şi, totodată, „reînvia, pentru orăşeni, un vechi obicei ţărănesc. La ţară se spune: Cişmeaua lui cutare, după numele ctitorilor”.
Dar, din păcate, macheta cu această interpretare nu a fost pe gustul ministrului de interne – cel care, la Paris, în 1913, îl stârnise şi îi făcuse o comandă oficială. „Am rămas cu ea în braţe şi cu turmentele intime sporite”, îşi va aminti Brâncuşi.” (…)
„III – IV. Uitând, după 8 ani, de acest episod, Brâncuşi revine, în 1922, în ţară, se duce la Târgu-Jiu şi la Hobiţa şi la Peştişani, unde vrea să ridice un monument, în amintirea consătenilor săi, căzuţi întru apărarea ţării. El face acest pelerinaj, indignat fiind, să tot vadă diverse monumente comemorative, şablonarde, împodobite, aproape invariabil, cu câte un fel de „cioară”, pe care o puteai lua, cu bunăvoinţă, drept vultur. „Ar trebui distruşi cu securea sau dinamitaţi, să nu mai rămână nici urma cârdurilor de ciori-vulturi ce urîţesc majestatea satelor noastre„, exclama autorul Măiastrelor , care se hotărâse atunci să facă o altă fântână, monumentală.” (…)
„Singurul vestigiu al acestei iniţiative a rămas doar cotorul chitanţierelor ce marcau, astfel, contribuţiile câtorva vrednici consăteni, rămaşi mofluzi…
V. Un fericit concurs de împrejurări a vrut ca în anii 1930, Bucureştiul să aibă, în fruntea Municipiului, un excelent brelan de oameni de cultură, de cel mai autentic bun gust: inginerul Nicolae Caranfil, arhitectul Octav Doicescu şi Demetru I. Dobrescu, primarul general al Capitalei. Cu toţii au convenit şi l-au convins pe Brâncuşi . care, în septembrie, din nou venise în ţară – să fie de acord şi să pornească la realizarea, fie a unei Coloane monumentale, „cu o bază de cel puţin 50 de metri”, fie o Pasăre Măiastră, „uriaşă cât Statuia Libertăţii şi care s-ar fi înălţat, frumos, într-una din Pieţele capitalei.”
Acordul încheiat era pe cale de a fi înfăptuit, când guvernul şi Partidul Naţional Ţărănesc a pierdut puterea, înlocuit fiind de un cabinet ministerial, prezidat de profesorul Iorga – iar primarul Dobrescu a fost înlocuit cu primarul Donescu, cel care, din păcate, nu s-a încumetat să preia şi temerarul şi admirabilul proiect edilitar.
VI. Abia trecută această tentativă şi sculptorul a fost din nou pe punctul să realizez, de astă dată, la Ploieşti, o importantă lucrare dedicată lui I.L. Caragiale.” (…)
” Ajungînd la miezul problemei, la proiectatul monument, sculptorul îl asigură pe delegatul oficial (un anume Gheorghe Nicodinescu, membru al Comitetului ploieştean de iniţiativă pentru realizarea monumentului, care s-a deplasat la Paris, în 1932, pentru discuţii privind detaliile monumentului, Nota Admin): „Eu am lucrarea în capul meu, vreau să fac pentru Caragiale o fântână, aşa cum am făcut pentru Spiru Haret. Va fi o lucrare de mare ispravă... „ (…)
„Şi totul, vai, a căzut baltă…
VII. Dar şirul dezamăgirilor nu se va opri aici – fiindcă, în 1938, după moartea lui Octavian Goga, Brâncuşi va porni spre Ciucea, nu numai într-un pelerinaj, ci şi pentru a-i propune văduvei poetului să-l lase, pe el, să-i ridice monumentul funerar:
„-Vreau să fac mormântul lui Goga. Acum, trebuie să plec la Paris, dar peste câteva luni mă întorc şi voi lucra, aici.” (…)
Veturia Goga, însă, mai mult decât grijulie, i-a pus artistului o condiţie prealabilă – de fapt, o piedică – cerându-i să prezinte un proiect. o schiţă a monumentului, pe care să-l supună, spre aprobare, experţilor locali!
Brâncuşi a replicat jignit: „Eu nu lucrez cu schiţe şi desene: iau ciocanul şi dalta în mână; şi aşa termin…”
Şi, astfel, în locul monumentului ce urma să fie înălţat la Ciucea, a fost ridicată o convenţională capelă…” (…)
Dar, dincolo de dezamăgirile resimţite de aceste „elanuri frânte„, „Nu ar trebui uitat, niciodată, faptul că aci, la Târgu-Jiu, acum 60 de ani, la 28 octombrie 1937, doamna Arethia Tătărescu, care era şi preşedinta Ligii Naţionale a femeilor române din Gorj – a dăruit, pentru totdeauna, aceste inestimabile monumente de artă – şi le-a dăruit numai oraşului Târgu-Jiu, pentru ca acesta şi nimeni altcineva să le aibă în pază. Se mai precizează, în document, clauza că <<oraşul Târgu-Jiu trebuie să respecte permanent donaţiunea în forma care a fost făcută>>”. (…)
„…nu trebuie uitate nici cuvintele amar-dojenitoare ale lui Constantin Brâncuşi, atunci când, plecând de aici, din Târgu-Jiu a spus răspicat: <<Voi nu ştiţi ce vă las eu vouă aici!...>>”
Barbu BREZIANU
*
„În viaţa lui de mare hoinar, Constantin Brâncuşi nu numai că a trecut de mai multe ori prin meleagurile transilvănene, dar de vreo două-trei ori a poposit chiar cu treburi legate de alegerea materialelor pentru ridicarea ansamblului monumental de la Târgu-Jiu – la Petroşani, Deva, Bampotoc, Hunedoara şi Ruşchiţa, aceasta în anii 1937-1938.
Brâncuşi cunoscuse însă Transilvania cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, în 1897, în timpul vacanţei de vară a Şcolii de meserii din Craiova. Atunci, graţie profesorului său de sculptură Iosif Siecheri şi a celui din strungărie, Carol Zefeld, elevul din anul IV se îndrepta spre Viena, cu o recomandaţie ce îi va permite să facă o practică de câteva luni în atelierele de sculptură în lemn ale unei fabrici de mobile. De la Viena, ucenicul se va înapoia, în octombrie 1897, cu un certificat de bună calificare pe care probabil spera mai târziu să-l valorifice, de vreme ce l-a cerut şi l-a luat cu el, atunci când, în 1903, a plecat în lunga lui călătorie, traversând Europa ca un <<globtrotter>>, în costum de sport (rucsac, bocanci, jambiere etc.), iar nicidecum ca un soi de <<ţăran de la Dunăre>>, cum se tot afirmă.”
Barbu BREZIANU
*
PAUL CELAN
Bei Brancusi, zu Zwei
Wenn dieser Steine einer
verlauten liesse,
was versghweigt:
heir, nahegei,
am Humpelstock dieses Alten,
tät es sich auf, als Wunde,
in die du zu tauchen hättst,
einsam,
fern meine, Schrei, dem schon mit
behauenen, weissen.
*
La Brâncuşi, în doi
Dacă Piatra aceasta
ar mărturisi
ce taină ascunde
aici, chiar lângă
Toiagul acestui Moşneag
s-ar deschide ca o rană
în care te-ai afunda,
Solitar,
departe de Strigătul meu, odată
cu ele – cioplitele, albele…
(variante originale ale autorului)
_________________________________
Texte extrase din volumul antologic Bâncuşi şi Transilvania, realizat de Constantin Zărnescu, Editura Grinta, 2001, pp. 104-108, respectiv p. 7 şi p. 133.
*
Ion Ionescu
Februarie 19, 2016
Frumos si trist in acelasi timp! Aceeasi ingratitudine a statului roman dintotdeauna…
E bine ca s-a legiferat o „zi nationala Constantin Brancusi”, dar as fi vrut sa aud din partea reprezentantilor oficiali ai culturii romane de azi exprimate niste scuze istorice (ca in alte cazuri in care statul roman s-a facut vinovat sau, de ce nu ca in cazul Bisericii Catolice!) fata de umilintele la care a fost supusa memoria marelui sculptor roman intr-o anumita epoca, nu prea indepartata…
Dar, sa tinem minte acum doar cuvintele acestea ale „Sfantului din Montparnasse”: „eu va dau bucurie curata”!
vasilegogea
Februarie 19, 2016
@Ion Ionescu
Statul român e pe cale să piardă una dintre cele mai valoroase lucrări care se mai află pe teritoriul ţării: „Cuminţenia pămîntului”… Asta după ce, a lăsat pe mîna unui farseur „reabilitarea” Coloanei, provocîndu-i alterări iremediabile…
Dezideriu Dudas
Februarie 21, 2016
„Eu nu lucrez cu schiţe şi desene: iau ciocanul şi dalta în mână; şi aşa termin…”
INCREDIBIL !!!
O “Coloana a infinitului” care va readuce Romania “pe cale”…., cred ca poate fi imaginata daca se face un paralelism Brancusi – Gaudi ( arhitectul catalan ). Gaudi, prin “Sagrada Familia”, cred ca “a fortat” Spania ( sa fie mai rapida Catalania ? …) sa inainteze cel putin 100 de ani, pana a i se termina opera, amanata si tregiversata de celebrul arhitect pentru ca “patronul” sau, Dumnezeu, nu se grabeste….
La noi, mutatis-mutandis, Brancusi a incercat sa fie si mai decisiv pentru istorie….Nu a avut sansa unui patron pe pamant precum Gaudi pe Guell, dar “patronul divin” erau acelasi ….La noi insa, unde toata lumea se grabeste, inclusiv patronii, starea de agitatie si de obscuritate subsecventa l-au impins pe Brancusi sa-si caute libertatea tocmai in “orasul luminilor” ….Intre timp, “luminile” pareau mai aproape de cerul libertatii din “lumea noua” ceea ce a determinand elita americana sa invite artisti din lumea veche la expozitii minutios organizate…Apropierea era insa in teorie, pentru ca in practica vamesii americani au incercat sa minimizeze noile forme…..propuse si sustinute de Brancusi. Valva creata a fost “spinul” care l-a repozitionat pe Brancusi ca si creator al noilor forme fractale…., singura modalitate instrumentala de a fi accesata cu “dalta si ciocanul”….
In continuare, nici “patronul divin” al Romaniei nu se grabeste….Se grabesc insa romanii, macar sa vina acasa sa sfarseasca crestineste ( Brancusi, emigrant, a fost refuzat de statul roman, Gaudi in interiorul Spaniei, a scapat neobservat intr-un spital de saraci )….In acest context, atat de “politic”, poate e bine sa luam seama la remarca lui Brancusi, ref. la Rodin : „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic ). Poate a venit timpul sa ne repozitionam fata de mostenirea lui Brancusi. Daca el, “cu dalta si ciocanul”, a devenit unul din marii sculptori ai lumii, fara a folosi schite si desene, noi, ca “popor politic”, care nu mai avem la dispozitie decat “dalta si ciocanul” ( nu se mai sfarsesc unii cu “secera si ciocanul”, dar se pare ca jumatate nici nu trebuie…, ciocanul e si ‘colo si ‘colo…), n-ar trebui oare sa gandim “strategia” care i-a asigurat succesul lui Brancusi ? N-ar trebui ca sa privim NATO si UE ( parca cu URSS nu ne-a iesit chiar asa …) ca odinioara Brancusi pe Rodin ? Stiind insa ca nici soarele dogorator in exclusivitate nu poate fi util, din contra, ne poate tine intr-o suferinta continua ?
Revin la Gaudi. “Sagrada Familia” are 5 parti / laturi, denumite de Gaudi : 1. Nasterea 2. Creatia 3. Pasiunea 4. Gloria 5. Care sunt sensurile existentei noastre, scopul nostru…
Incheind, cred ca trebuie scris ca in succesiunea 1-5 a lui Gaudi de mai sus aplicata la Romania, dupa 1990 nastere am avut prin revolutie, creatii, nenumarate ( contradictorii si care s-au anulat reciproc ), pasiuni, cata frunza , cata iarba…dar fara legatura cu tara, iar intrebarea legata de sensul nostru n-a fost pusa niciodata. Poate ar trebui sa re-incepem cu ea. Odata, cand imperiile coloniale ajunsesera la un impas pe care Rusia nu-l mai putea accepta, a aparut idea de panslavism care a insotit cresterea lor ulterioara…Poate ca acum, pentru Romania, ideea de pan-capitalism poate insoti renasterea noastra ca tara. Nu mai e vorba acum de vreo crestere imperiala ci de oprirea unui trend de cadere a tarilor care se afla departe de marile centre de putere. Sau, “prea aproape”….De ce pan-capitalism ? Un raspuns simplu ar fi ca e de preferat post-comunismului care este de fapt un fel de noua diviziune a muncii pentru tarile Europei de Est…, imposbil de depasit ca nivel, “capitalismul spin” nefiind de acord de acord cu noii veniti , decat in conditiile puse de ei ( visegrad-ienii, sunt totusi pe undeva pe la mijloc, avand lobby-uri f. puternice ). Vezi cazul “povestii” BREXIT-ului ( “Rapirea noastra din Serai”, o mica gluma globala )….Cine-o fi “scos-o” pe aia cu perfidul Albion ?