„Reconstituirea” lui Horia Pătraşcu: un „Piteşti” în… aer liber! In Memoriam

Posted on Februarie 19, 2016

12



HORIA  PĂTRAŞCU

horia patrascu

15 mai 1938, Caransebeş – 16 februarie 2016, Bucureşti

*

                  „Ieri, 16 februarie, Horia s-a stins. – scrie, şi vestea vine ca un trăznet, pe blogul său, Dorin Tudoran (http://www.dorintudoran.com/drum-bun-tristul-meu-horia/). Şi, mai jos: „Mama avea o slăbiciune specială pentru Horia. După una din lungile noastre nopţi sub chioşcul din grădina casei de la Ştefăneşti, mama avea să-mi spună şi motivul: “Vezi tu, mamă, dintre voi trei, Horia este, de fapt, cel mai trist…”.

Îmi amintesc, foarte viu, cum am văzut, la Făgăraş (oraşul celui de-al treilea prieten din grupul ce forma, cum îşi aminteşte Dorin Tudoran,  „echipa Reconstituirea, Eternitate locală şi Mic tratat de glorie…”, adusă la Flacăra de Adrian Păunescu), într-o sală aproape goală a cinematografului Negoiul (dispărut şi el, după 1990), cutremurătorul film realizat de Lucian Pintilie după povestirea lui Horia Pătraşcu. Cam două duzini de spectatori, cam aceiaşi, ne-am întîlnit la proiecţiile peliculei vreo două zile. Apoi, filmul a fost retras. Interzis. Uitat.

Abia azi, după atîţia ani, după ce l-am revăzut şi după ce am citit mii de pagini de amintiri, memorii, mărturii din închisorile comuniste, dar, mai ales Fenomenul Piteşti, de Virgil Ierunca, înţeleg ce m-a oripilat în acel film: era o primă ilustrare, ficţională, a unei terifiante realităţi aproape contemporane cu noi. O primă anatomie a sub-omului. O fenomenologie „est-etică” (Monica Lovinescu) a transformării victimei în călău. Filmul, în întregul său terifiant (înţeleg de ce Horia Pătraşcu a ţinut pînă la capăt, în timp ce lucra la scenariu cu regizorul, ca Vuică „să fie omorît” în final!) nu este altceva decît o mise en abîme a unei întregi istorii şi unui întreg univers al crimei.

Şi iată, acum, citind evocarea (atît de emoţionant ilustrată cu chipuri ale unei „eternităţi locale”, dar, cred, nu efemere) lui Dorin Tudoran, îndrăznesc să cred că am înţeles şi de ce Horia Pătraşcu „era cel mai trist”.

Ceea ce mă înfurie pînă la limita revoltei e că îl simt chiar şi acum mai trist chiar decît reuşesc eu să fiu!

Dar îi rămân recunoscător pentru acel fior care a făcut să vibreze, în adolescenţa mea, o coardă gravă în instrumentul muzical pe care, apoi, am învăţat să-l numesc conştiinţă morală.

Să nu fii trist, Horia! Reconstituirea continuă!

Dumnezeu să-ţi dea pacea şi odihna binemeritate!

*

Anunțuri