…se întrevede o şedinţă de „lucru mecanic inefabil”!…
*
*
Un (alt)fel de (auto)prezentare
CODRUŢA SIMINA
acum doi ani am scris dragonul, şi dacă închid ochii, pot să-l simt încă o dată şi încă o dată, de la început la sfârşit, trecând prin fiecare cuvânt.
acum are o viaţă a lui, între două coperţi. umblă prin librării şi oamenii îl cumpără şi îl citesc şi asta te face să te simţi deposedat, pe de-o parte, şi foarte uimit, pe alta.
m-am tot gândit cum ajung ideile să aibă chip de lucruri, ce se întâmplă între capetele astea. trebuie, nu, că există undeva nişte îngeraşi ai drumului, care poartă responsabilităţi diafane şi împing cu degetele aerul în jurul oamenilor, şi atunci oamenii se trezesc din vis şi fac paşi mici sau încordări imperceptibile. ideile au tot atâtea şanse să nu ajungă niciodată să fie pipăite, măcar cu privirea. şi totuşi.
dacă stai să te gândeşti, nu poţi să dai o definiţie a ceea ce face să se mişte lumea. când se petrec, mişcările se petrec aproape în vis – ca şi cum ar fi îndemnate îndelung la destindere şi contracţie. nu sunt sigură decât pe maşinăria tiparului, pe rutina de fier care nu are insomnii şi dileme, şi pentru care există un manual de reparaţie. mecanismele de fier care tipăresc volume de poezii merită toată încrederea. frumoasa nu poate fi frumoasă fără bestie. abia după ce trece de metal, închipuirea se linişteşte şi se fixează. în urmă rămâne un şir de nedumeriri. analizată la rece, realitatea unei petreceri nu are explicaţie şi nici dimensiune. nu funcţionează în teoria cauză-efect.
rămâne să suporţi uneori impresia că ai repetat în minte de atâtea ori un text până când el a ajuns un şir de cuvinte lipsite de sens. în capul lui, scriitorul îşi mănâncă scrisul până când nu mai rămâne nimic din el, e stors de imagini, e o instalaţie de abstract. te poţi emoţiona că ai ajuns la un soi de materie pură. dar e mai degrabă îngrozitor, ajungi să te temi că ţi-ai compromis definitiv înţelegerea şi relaţia intimă cu (iertare) cuvintele. tiparul ţi s-a mutat în cap, şi asta nu ajută.
şi-apoi se petrece din nou mişcarea imperceptibilă a aerului în apropierea minţii, un soi de umilinţă în faţa evidenţei, şi închizi ochii şi re-simţi textul, cuvintele te iau pe sus şi nu-ţi mai aparţin. pierderea posesiei e-o binecuvântare. şi se cuvine să te bucuri.
„şi îngeri de aur gonesc aerul lor de miere prin trâmbiţe şi
călugării mici bat toaca
şi totul explodează în linişte
ameţitor.”
*
(Imagini şi text preluate de pe blogul poetei:
https://crudutza.wordpress.com/)
*
Autoarea în plină lectură
*
„Maestrul de ceremonii” Ion Mureşan ascultînd cu… ochelarii pe nas
*
…în „taina piramidei”…
*
Fotografii de Sandra Cibicenco
*
Gogea's Blog 
Posted on februarie 22, 2016
0