Ce am scris în „Studenţimea comunistă braşoveană” despre Gheorghe Crăciun şi Bedros Horasangian în A.D. 1988!

Posted on Februarie 25, 2016

5



VASILE  GOGEA:

Text şi destin*

       Fiecare nouă „cartografiere” a peisajului literaturii create de tineri, în special cea a generaţiei/promoţiei ’80, reţine în această „geografie” literară ad-hoc forme de relief inedite. Altfel spus, „vulcanismul” specific fiecărei perioade de trecere de la o „eră” (geologică şi/sau literară) la alta este departe de a se fi stins. În această „geografie” mişcătoare este, desigur, dificil de „măsurat” cu exactitate „cotele” noilor forme ivite, uneori peste noapte (peste „noaptea” pre-editorială, se-nţelege), dar pot fi detectate cu destulă corectitudine „zonele fierbinţi”, adică acelea care promit în cea mai mare măsură înnoirea „peisajului”. (O asemenea cercetare întreprinde, în Vatra, criticul Cornel Moraru surprinzînd sub genericul „De la proza scurtă la roman” una din direcţiile principale ale (re)structurării formale a prozei scrise (şi publicate) de ultimul val de scriitori.)

Părăsind, însă, această perspectivă „geologică” (chiar dacă cei doi autori la care dorim să facem referinţă – Gheorghe Crăciun şi Bedros Horasangian – au produs, fiecare într-un mod specific, cîte un mic „cutremur” urmat de (aproape) toate fenomenele specifice: „alunecări de teren”, „crevase” ş.a.m.d., odată cu publicarea celor mai recente cărţi ale lor – Compunere cu paralele inegale şi, respectiv, Sala de aşteptare), simţim încă nevoia să adăugăm că, întrucît este vorba de „fenomene naturale”, chiar „geologic” vorbind, este imposibilă eludarea lor iar simpla lor semnalare – insuficientă, în absenţa unei „evaluări”, chiar partizane.

Craciun_Compunere_cu_paralele

Revenind la cele două cărţi numite mai sus (apărute la Editura Cartea românească, în 1988), vom avansa ex abrupto, ideea că ele ilustrează complet şi complex ceea ce, în termenii lui Thomas S. Kuhn, am putea numi „tensiunea esenţială” a prozei tinerilor. Mai concret, este vorba despre tensiunea (creatoare) întreţinută (după Buduca) între potenţialele „textuante” ale celor două „teme” care domină conştiinţele literare convocate la acest colocviu: anume, chestiunea raportului dintre text şi destin. Gheorghe Crăciun „iese” din capcanele acestui raport asumîndu-şi, probabil, cel mai dificil program estetic dintre toţi prozatorii generaţiei sale: proclamînd ca premisă fundamentală a „textului” său propoziţia „trupul ştie mai mult”, el traduce „destinul” într-o mecanică fiziologică ale cărei legi discrete pot fi „citite” în „textul” scris de un trup cu toate simţurile re-alfabetizate. „Epurele” după Longos au, în Compunere cu paralele inegale, tocmai acest rol de a elibera trupul din starea lui de nesimţire culturală. Handicapul lui Gheorghe Crăciun se vădeşte, astfel, mai mare în planul ontologic decît în cel estetic. De altfel, această situaţie este cea care generează o strategie stilistică originală: elaborarea unui calcul lingvistic prin care esteticul se încarcă ontologic. „Tema” cuplurilor i s-a oferit autorului, în această fază a obiectivării programului său estetic, ca fiind cea mai apropiată şi mai profitabilă pentru o astfel de strategie. Adevărata temă a autorului ni se pare, însă, a fi recuperarea integralităţii ontologice a personajului.

B Hsala de asteptare

 

Nu mai puţin ambiţios se dovedeşte, în Sala de aşteptare, Bedros Horasangian. Şi el e convins „că literatura trebuie să-şi propună mai mult decît propria ei condiţie estetică”, sugerînd chiar – prin grafierea  est-etică – o încărcare morală a esteticianului. Romanul lui Horasangian – adevărată „sală de tortură” pentru criticii literari – are semnificaţia unei temerare tentative de recuperare a integralităţii istorice a personajului. Este firesc, deci, ca „personajul” principal să fie timpul (ceea ce se sugerează încă din titlu). „Vocile” foarte bine individualizate literar ale romanului, planurile narative abil întreţesute, perspectivele diferite din care se comentează „istoria” sînt, toate, tot atîtea modalităţi retorice de a se demonstra că, numai stilistic, sensul moral al faptului că omul este fiinţă istorică nu se dezvăluie.

„Naturelul simţitor” al lui nenea Iancu, alfabetizat stilistic de Gheorghe Crăciun şi moralizat est-etic de Bedros Horasangian este, neîndoielnic, unul din straturile de profunzime ale prozei semnate de aceşti doi autori. Pe acest „vulcan” considerat multă vreme „stins”, Gheorghe Crăciun şi Bedros Horasangian imaginează strategii literare de salvare a personajului fără nici o alterare a condiţiei sale umane. Este neîndoielnic că asemenea tentative vizează şi alţi autori tineri, dar Crăciun şi Horasangian şi-au asumat riscul cel mai mare. Anume acela de a cîştiga totul pentru alţii. Este exact motivul pentru care i-am ales pentru a marca două din „zonele” cele mai active ale prozei generaţiei ’80, în care text şi destin sînt cele două limite ale unui „interval” (dacă nu chiar, uneori, decalaj) ce rămîne mereu de anulat stilistic.

_____________

*Text publicat în Studenţimea comunistă braşoveană, nr. 5-6/1988 şi reprodus acum pentru prima dată, fără nici o modificare. Cine îşi mai aminteşte ceva din timpurile acelea, va înţelege că fotografiile nu puteau apărea în revistă! Mai adaug, aici, doar că romanul meu Scene din viaţa lui Anselmus aştepta în „noaptea pre-editorială” la editurile Dacia şi Cartea românească. Avea să apară, la îndemnul şi cu sprijinul lui Ion Bogdan Lefter, abia în 1990, la Editura Litera!

*

Anunțuri