Un an fără Alexandru Vlad. ”Murivladia” – o ”alcătuire de fum”…

Posted on Martie 14, 2016

5



          „Povara acestei vieţi îmi rămâne s-o duc singur. Nu mai cred în împărtăşire şi solidaritate, rahaturi de-astea.  Am împărtăşit cui aveam de împărtăşit şi m-am despovărat pe cât mă puteam despovăra.  Aş fi putut ţine totul pentru mine, dar mi-a rămas şi mie destul.  De parcă n-ar fi totuşi destul, ne pune şi lumea în cârcă reziduurile utopiilor ei şi ne lasă să le ducem singuri şi dacă a dat chix în scurtă vreme va propune alte utopii.  Cei care nu cred în ele nu vor fi scutiţi, iar cei care au crezut nu vor avea parte nici aceştia de o judecată dreaptă, vor fi pedepsiţi de alţii ca ei.”

(Fragment din volumul postum Omul de la fereastră, roman cu anexe, Charmides, 2015, p.254.)

*

Mai întîi au dispărut bizonii, spun istoricii Americii. Apoi au dispărut și cei care i-au  văzut pe ultimii, fără să-i mai vîneze.

La fel se întîmplă lucrurile și la Cluj (a devenit, mai întîi, și Napoca, supranumit, apoi, în mediile studențești, mai ales de la litere, Zacidava,  dobîndind, în ultimii ani,  nume de tărîm de vis, Murivladia, datorită celebrului tandem pe care îl alcătuiau Alexandru Vlad și Ion Mureșan): mai întîi au dispărut cafenelele și spațiile boemei de altădată, retorte ale spiritului creator și, inevitabil, insurgent (Croco, Arizona, Pescarul, Conti, Metropol, COLA… ), apoi, unul cîte unul au dispărut și cei care le-au animat și înnobilat, mai tîrziu, prin creațiile lor. Nu-i voi mai enumera acum pe toți, cu siguranță voi uita pe cineva.  Dar, scriu aceste rînduri pentru că tocmai se împlinește un an de cînd ”aripa grifonului” l-a suit la Cer și pe Alexandru Vlad.

În memoria lui, reiau o povestire pe care mi-o dăduse pentru o proiectată, de mine, antologie de doar șase autori, cu tema CFR,  și pe care n-am mai finalizat-o pînă azi. E mai ușor să antologhezi o sută, sau chiar două de autori, decît șase! Trebuia să se numească Șase într-un compartiment.  Doi dintre aceștia nu mai sunt pe pămînt, nu vor mai călători cu trenul niciodată… Povestirea aceasta, a lui, m-a lăsat de fiecare dată perplex la sfîrșitul lecturii. Cine n-a venit la timp? Mai exact: cine n-a fost punctual, adică în timp?

*

Alexandru Vlad

(31 iulie 1950 – 15 martie 2015)

la Cluj 2014

Împreună (primul din stînga, apoi în ordine), cu  mine, Ioan Marchiș, Ion Mureșan și Vasile George Dâncu, la ediția din 2014 a Festivalului Internațional de Carte ”Transilvania”, Cluj, 2014.  

Beclean pe Someş

      Beclean pe Someş, gară mică însă cu un nume pompos. Aici m-am pierdut de poet, care se pierduse şi el de sine. Abia te urci în tren şi ajungi la Cluj-Napoca, gară ceva mai mare, cu peroane când aglomerate, când pustii. Gări de provincie care nu au lumea permanentă a marilor gări. Şi de aici, ori încotro a-i lua-o, te aşteaptă gări şi mai mici, relativ cochete, cu verdeaţă, fântână şi bariere paralele ca nişte cumpene gemene. Gări care sunt parcă aceleaşi în capătul acesta de lume. Gările fostului Imperiu. Gări în care nevasta şefului de gară se uită pe geam. Gări înşirate pe calea ferată precum nodurile pe o sfoară. Dacă nu eşti atent aluneci prea departe, cobori în miez de noapte într-o gară suspect de pustie. Mi-amintesc gara din Pietroşiţa, gară mică şi încă mirosind a cocs, în care cât a fost noaptea de lungă n-a sosit nici un tren. Pe urmă aluneci spre sud, parcă atras de curbura globului terestru. Şi aşa ajungi la Gara de Nord, care pare să nu mai încapă în sine – e ceva între gară şi super-market. Şi după o zi şi jumătate poţi fi în gara din Atena, gară modestă pentru un oraş atât de mare, plină de studente din occident întinse pe jos, rezemate de pereţi şi de rucsacurile lor pitice de voiaj. Aici se sfârşesc Balcanii, şi trebuie s-o iei iar în sus. Şi dacă ajungi până la urmă la Zagreb ai surpriza vieţii tale: gara de aici este tot gara din Cluj, aşa cum era ea acum cincizeci de ani, cu poliţe pe care oamenii să mănânce pâine cu brânză, cu bănci de lemn în sălile de aşteptare, cu rafturi largi la bagajele care se adună la vedere, sub ochii unui funcţionar ce-şi poartă creionul după ureche. Cu un cântar mare de alamă, pe care se pun sarsanalele. Mi-l amintesc din copilărie. Am fost atât de încântat de parcă mi  s-ar fi oferit un bilet în circuit pe gratis. De aici, în câteva ore eşti la Graz, gară modernă, cu peroane de metrou, din care pornesc trenuri colorate şi curate. Străbaţi o vale plină de vile şi localităţi pitoreşti, cam aşa cum e Valea Prahovei la noi, cu iarba încă verde până când cade zăpada, şi apoi ajungi în gară la Viena, acolo unde Vestul se freacă cu Estul. Aici se amestecă pardesiile lungi de pe Mariahilfestrasse  cu ponositele costume ale celor veniţi din Est, şi care în naivitatea lor se cred eleganţi. Aici mi se pare că-l zăresc o clipă pe poet, dar m-am înşelat. Apoi, surprinzător de repede gara din Budapesta, ca ale noastre, poate ceva mai mare, ca o coajă goală dincolo de faţada pompoasă. Apoi gări mici pentru care nu merită să te trezeşti din somn, vameşi care trec pe lângă cuşeta ta fără să te deranjeze, şi ajungi într-o gară plină de oameni murdari şi aurolaci, gara din Arad. Apoi Simeria pustie, despre care am crezut cândva că e gara-gărilor, construită mult prea mare în vederea unui viitor care n-a mai sosit. Nu putea veni cu trenul. Şi apoi Teiuş, şi apoi iarăşi Cluj-Napoca unde uiţi să te dai jos. Şi aşa te întâmpină, aproape pustie şi familiară, gara din Beclean pe Someş. Şi poetul e la bufet, singur, şi te întrebă: „Unde ai lipsit atât? Am crezut că ai plecat undeva!”

*

Întîmplarea (oare? căci, în interiorul cel mai intim al meu simțeam că e anul de cînd n-am mai băut o cafea cu Sandu…) a făcut ca azi, adunînd niște texte pentru un ”proiect”, am dat peste cartea lui Gheorghe Crăciun, frumoasa fără corp (Cartea românească, 1993), pe coperta IV a căreia, George alesese și pusese, alături de alți patru autori, critici de calibru, și aceste rînduri ale mele:

Dacă este adevărat că trei puncte determină un plan, atunci Gheorghe Crăciun, alături de Alexandru Vlad și Mircea Nedelciu determină, și ei, un nou <<etaj>> al prozei românești contemporane.

Iată-i împreună, într-adevăr într-un nou ”etaj”, dar  la ultimul etaj… 

Mă rog să fie unul al Păcii Eterne!

*

Anunțuri
Posted in: In Memoriam