După cincisprezece ani: starea ”pacientului” rămîne ”critică” dar… ”stabilă” !

Posted on Martie 31, 2016

3



”Vîrsta” și ”bolile” discursului politic

iliescu

       Trecerea de la național-comunismul totalitar ceaușist la capitalismul social și democrație (spun și pentru că nu este obligatoriu să fie inevitabil democratic; pot exista dictaturi și în capitalism, din păcate chiar istoria României a ilustrat acest fapt), de la sistemul partidului unic la un sistem pluripartidic se reflectă, uneori dramatic, alteori hilar, și în avatarurile discursului politic. Este vorba despre trecerea, peste noapte, de la cuvîntare, la discurs. S-a dovedit, și se dovedește în continuare, că simpla așchiere a limbii de lemn nu produce, de la sine, un nou vocabular și o nouă sintaxă a discursului politic.

      Sinteză simultană a unei sume de aspirații, interese individuale, distribuite social, etnic, confesional, profesional și a unei expresii personalizate a marilor proiecte colective, discursul politic este, în esență, de două categorii, funcție de relația cu puterea. Prima categorie este apologetică, de regulă guvernamentală, emițătorii lui fiind constituiți din clientela puterii, dar și din aliații sau sponsorii ei. A doua categorie este cea a discursului critic, firesc, al opoziției legale, constituționale, întărit cu vocile care vin dinspre societatea civilă. Uneori, ambele tipuri de discursuri sunt sprijinite și din exterior.

       Astfel stînd lucrurile, discursul politic are aceeași vîrstă și suferă de aceleași boli ca și clasa politică, partidele, organizațiile non-guvernamentale ori instituțiile statului. Este, adică, abia în pragul majoratului și, din păcate, este sărac. Altfel spus: nesusținut încă de doctrine politice coerent constituite.

      Alterările discursului politic românesc de astăzi nu fac decît să înregistreze și să semnaleze alterările din viața de zi cu zi. De la demagogia fără scrupule, trecînd prin populism anarhic și pînă la delirul justițiar, discursul politic oferă, totuși, portretul unei societăți românești desfigurate, obosite, traumatizate, lipsite de speranță. Lipsit aproape total de o tribună proprie (am numit presa de partid), discursul politic este acoperit de vacarmul celorlalți emițători din spațiul informațional-social (televiziunile, publice sau comerciale, presa de scandal, ”intelectualii publici” etc.).

       Dialogul social care ar trebui să rezulte din promovarea unui discurs politic riguros articulat și exprimat cu acuratețe este, mai degrabă, un șir de monologuri, o discuție între surzi. Construit după gramatica pragmatismului social, dar aflat și sub imperativul unor legi morale specifice, discursul politic are – de cînd există democrație în lume – de optimizat, în ultimă instanță, raportul dintre minciuna politică acceptabilă și dezamăgirea suportabilă.

        Pentru că nu putem vorbi toți, și nu poate vorbi nimeni tot timpul mai bine decît trăim! Doar dacă ne întoarcem iar la cuvîntări. Și nici atunci!

____________________________

(Publicat în ziarul Integrarea, Cluj, anul I, nr. 5, 6 septembrie 2001. Ilustrația: Emilian Nicula, la ediția românească, în traducerea lui Artur Larion, a cărții lui Gottfried August Bürger,  Năstrușnicele călătorii… ale baronului Münchausen… , Pronto, Brașov, 1992.)

 *

Anunțuri