Din ”Miku i shqiptarit”, sau revista ”Prietenul albanezului”: despre ”mucenici”

Posted on Aprilie 15, 2016

0



Primesc, online sau pe hîrtie, continuu ori cu întreruperi numeroase reviste, nu numai de cultură. Pe unele le semnalez, cînd am timp și bună dispoziție, pe blog. Le citesc, însă, pe toate. Chiar dacă nu totdeauna în întregime. Dar trebuie să mărturisesc că pe una dintre ele (care sosește cu o punctualitate elvețiană, deși e albaneză și din România – editată, adică de Asociația Liga Albanezilor din România, ALAR!) o aștept mereu cu interes. O citesc cu mult folos  și, nu de puține ori, și cu  ”participare” emoțională.

prima_pagina-99

 

Tot astfel am citit și cea mai recentă apariție a revistei Miku i shqiptaritPrietenul albanezului – căci despre aceasta vorbesc, nr. 173-Martie 2016.

Din editorialul D-nei Prof. Oana Manolescu, Deputat al minorității albaneze și Președinte al ALAR, sugestiv intitulat Insinuarea și Însingurarea, voi cita cîteva rînduri care luminează o parte întunecată a mentalului nostru colectiv:

 ”Cândva, la începuturi, Insinuarea provocase Însingurarea iar optimismul primeia creștea pe măsură ce lucrul ei mărea pesimismul celeilalte.
            Insinuarea mărise numărul de suflete care urmau Însingurarea. Mai avea destul de lucru până să-i coboare pe toți pe potecuță. Lucra la asta de mii de ani și metodele ei erau simple.
            Întâi pornea câte un zvon, numai pe jumătate adevărat. După un timp, sub altă formă, îl repeta. Zvonul era oricum unul alarmist și-i mai adăuga și ea câte ceva. Pe urmă venea cu soluția dorită (de ea) și o repeta și pe asta, stârnind și stingând pe rând panica până când… până când omul sau oamenii le lăsau pe toate baltă și se retrăgeau din munca lor, se retrăgeau în sinea lor și se aliniau în spatele Însingurării, să-i conducă numai ea. În jos. În liniștea văii nemișcării.”

Dar, în sumarul revistei pot fi citite încă multe alte articole interesante, documentate, acompaniate de un discret patos și nostos, specifice tuturor celor aflați sub un alt cer decît cel tutelar, chiar dacă, cerul e același pentru toți! Voi exemplifica: Marius Dobrescu (redactorul șef al revistei) scrie despre Ali pașa din Ianina – cât adevăr, câtă poveste?  dar și despre O incursiune prin trecutul Albaniei: Muzeul Național de Istorie, deținătorul memoriei colective a acestui popor . Proză semnează Ramiz Gjini: Povestea ciobanului. Maria Oprea semnează o dublă evocare, intersectată de liniile de forță ale poeziei: Mărturisirea prin cuvinte: Marin Sorescu și Grigore Brâncuș. Tot ea consemnează și o interesantă convorbire cu arheologul constănțean Liviu Lungu despre Albania, albanezi și literatură, sau note despre istoria bimilenară a orașului  Berat, în topul celor mai frumoase 30 de orașe ale Europei. 

Pentru Gogea’s Blog, am ales, însă, un text de atitudine cu valoare spirituală și care pune laolaltă tema memoriei martirajului la albanezi ca și la români:

  MARIA  OPREA:

Mucenicii zilei de 9 martie:

Martirii din Sevastia și deținuții anticomuniști din România

         ”La 9 martie, când lumea creștină îi prăznuiește pe cei 40 de Mucenici din Sevastia, martirizați în Capadocia, o altă lume, retrasă și discretă, îi pomenește pe deținuții politici uciși în închisorile din România. Este o zi de o spiritualitate apăsătoare, dedicată cultului moșilor și strămoșilor. Mucenicilor li se dau ca ofrandă colaci în formă de opt, martirilor anticomuniști li se dăruieste multă tăcere. La 9 martie, românii își pomenesc morții.

1451_rev_pic1
“Eu n-am cerut sa fiu român. Am avut noroc!”, scria Petre Țuțea undeva, fericit de norocul pe care i l-a dat Dumnezeu de a se fi născut într-o țară care, de puțină vreme, se încordează să-l scoată din istorie. Filosoful hărăzit să trăiască toate prefacerile secolului trecut și să adere sau să fie recuzat de ele este obligat să refacă post-mortem același destin, să fie celebrat ca erou al neamului și desconsiderat ca dușman al poporului. Două legi contradictorii sunt cele care legitimează această stare de fapt referitoare la el și martirii închisorilor comuniste și care pun în lumină inconsistența originalei noastre democrații. Una, Legea 247 din 5 decembrie 2011, declara ziua de 9 martie Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din România, din perioada 1944-1989, și este prăznuită odată cu pomenirea Sfinților Mucenici din Sevastia. Potrivit documentului, auto­ritătile administrației centrale și locale pot organiza la această dată diverse manifestări pentru comemo­rarea deținuților politici, cu fonduri din bugetele locale sau ale instituțiilor publice. Din păcate, au fost atâtea evenimente solemne dedicate lui Nichifor Crainic, Noica, Țuțea, Corneliu Coposu, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, încât s-a auzit de ele doar în tihna unor liturghii ori, izolat, în biletele de acatist. În ziua de 9 martie, când, se spune în credința populară, se deschid mormintele și porțile Raiului, mucenicii și deținuții au fost pomeniți împreuna de câțiva idealiști in rugăciunile lor.

         Sărbătoarea creștină, cunoscuta ca Moșii de primăvară, Sfinții sau Mucenicii și consacrată cultului strămoșilor, a fost aleasă anume la început de martie, ca semn al înnoirii și al speranței într-un an mai bun. Înțelesul ei, în acest context, este sinonim cu mesajul dat de guvernatorul roman Agricola, care i-a condamnat la moarte pe cei 40 de creștini din Legiunea a XII-a, prin înghețare în lacul Sevastiei. Căci o altă lege, nr. 217 din 2015, supranumită „Legea antilegionară”, o anulează pe prima, iar oricine face o apreciere la adresa lui Constantin Noica sau Mircea Vulcănescu riscă 3 ani de închisoare. Documentul incriminează „promovarea persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității și de crime de război“. A curs multă apă pe Dâmbovița, iar aprecierile cu privire la acest non-sens sunt de prisos. Vreau doar să amintesc că acei inocenți care au pregătit mucenici în casă, în formă de opt – trupul ființei și al veșniciei – i-au închinat cu numele lui Radu Gyr, Petre Țuțea, Elisabeta Rizea, preotul Iustin Pârvu, Mircea Eliade, Emil Cioran ș.a., fie-le țărâna ușoară! Asta, legea n-o poate interzice! Triumful asupra acestui accident al istoriei vine din mărturisirea unei foste victime a pușcăriilor comuniste: “Deținut politic este cel mai paradoxal titlu de noblețe din istoria umanității, din următoarele motive: titlul nu putea fi obținut cu bani; pentru a-l avea, încercările erau atât de grele, încât costau deseori viața; cei care l-au avut nu l-au dorit și nu l-au cerut; cei care l-au acordat nu și-au dat seama că înnobilează” (Dr. Octavian Vulpe, fost deținut politic, în cartea Puterea de a învinge).

         Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, în timpul regimului comunist au existat 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici, în care au pătimit peste 3 milioane de români, dintre care 800.000 de oameni au murit.  În spiritul dreptății, doar doi torționari au fost condamnați! „Mai grav era că ne puneau să ne batem între noi. Ei urmăreau să ne urâm semenii. Asta a fost cea mai mare lovitură adusă sufletului uman”, declara preotul Ionel Pavel, într-un interviu. Mărturiile lor, ale lui Ticu Dumitrescu, Elenei Arnăuțoiu, Ion Diaconescu ș.a. sunt cutre­murătoare. Toți aceștia își găsesc poate liniștea în discreta comemorare din 9 martie și în micii mucenici cu nucă și miere dați de pomană întru pomenirea sufletelor lor. Iar umilința adusă memoriei naționale prin legea 217 este neutralizată de existența Me­morialului de la Aiud, care, prin cele șapte perechi de cruci îngemănate, celebrează martiriul fraților de luptă întru eternitate.”

*

Citește toată revista, cu un click, aici:

http://www.alar.ro/revista.html

*

Anunțuri