O scrisoare din Zürich, de la prietenul meu, „pictorul itinerant pe glob”, Valentin Lustig

După postarea „poveștii” celor două „povestiri” mai vechi ale mele, slavate în 1988 doar în limba maghiară  (https://vasilegogea.wordpress.com/2016/04/11/citeva-pagini-salvate-in-limba-maghiara-dintr-un-volum-romanesc-de-proza-scurta-care-nu-a-aparut-niciodata-ci-a-disparut/), în timp ce eu parcurgeam o călătorie în memorie, prin Maramureș, am primit de la prietenul meu, pictor dar și autor al unui roman parabolic despre România din ultimii ani ai regimului Ceaușescu, o scrisoare-eseu ca răspuns la această postare. Cum ea, mi se pare că se „deschide” mai mult decît unui „destinatar particular”, o reproduc întocmai în continuare.

Desigur, adresîndu-i și aici mulțumirile mele și cea mai caldă gratitudine pentru lectura peste așteptări pe care a făcut-o unuia dintre cele două texte în limba maghiară, după atîția ani.

*

                      TĂCEREA  LUI  ANSELMUS

 

                                                        „…En dolgozni akarok.” (Eu vreau sa muncesc.)

                                                        Jozsef Attila (1905 – sinucis 1937)

                                                        A Dunànàl  (La Dunare), 1936

                                                        „Aki nem dolgozik meghal.” (Cine nu muncește moare.)

                                                        Szàlasi Ferenc (1897 – executat prin spânzurare 1946)

                                                        Cuvântare radiofonică, 1944

 

Dragă Vasile Gogea,

am primit prin poșta electronică cele două mici povestiri cu Anselmus – cenzurate, pierdute și regăsite în traducerea maghiară aparută la Brașov în 1988. Mă voi referi în cele ce urmează la prima dintre ele, „ Cu Anselmus, iarna ”.

Iată-mă în posesia unui „’ message in the bottle” care îmi parvine cu o întârziere de mai bine  de un sfert de secol, sub forma unei capodopere de proză scurtă de o remarcabilă perfecțiune și intensitate.

Faptul că textul există doar în versiune maghiară precum și distanța în timp care ne separă de momentul apariției sale m-au făcut să-mi pun clasica întrebare despre felul în care textul a rezistat timpului precum și despre relevanța sa acum, în 2016.

***

Încep cu un rapid rezumat – promemoria.

Într-un tren, iarna. Anselmus, în stilul unui dandy englez parcă ieșit direct dintr-o povestire de-a lui Saki sau o piesă de Oscar Wilde, face apologia leneviei.

Titanicele, eroicele sacrificii ale umanității, efortul muncii multor generații de oameni harnici care ne-au precedat, ne-au dat : trenul, telefonul, W.C.-urile și ziarele.

Și totusi nu munca l-a creat pe om, ci… lenevia. Lenevia l-a creat, l-a conservat și l-a socializat.

O doamnă din compartiment își întrerupe croșetatul și intervine : „Cum să nu, domnule, paraziții !”

Anselmus nu-i răspunde, dar de-odată arată prietenului său prin fereastra vagonului mici puncte mișcătoare pe zăpadă : o haită de lupi !

„’Vezi, comodul nostru tren ne ține departe de primejdie, noi aici în compartiment ne putem permite să nu ne pese de lupii ăia și să lenevim fără grijă.”

Prietenul : „Nu crezi că poate totuși exagerezi un pic ?”

Anselmus : „Ei na ! Și dacă aș trage acum, în clipa asta semnalul de alarmă și aș opri trenul exact aici în mijlocul haitei de lupi ?”

Doamna oftează : „Așa-i viața asta, domnule, noi nu putem face nimic.”

Anselmus o aude în sfârșit, o privește neputiincios și pentru restul călătoriei nu mai scoate nici un cuvânt.

***

Un astfel de text, tocmai prin conciziunea sa, se oferă bineînțeles cititorului român ca o alegorie.

Pentru cititorul maghiar în schimb, textul este încă ceva : o aluzie literară cât se poate de directă la ceva extrem de familiar și arhicunoscut – mă refer la dublul poem al lui Petöfi Sandor „A kutyak dala” (Cântecul câinilor) și „A farkasok dala” (Cântecul lupilor).

Sunt destul de sigur de această diferență în recepție întrucât, din câte-mi amintesc, în anii ’80 popularizarea literaturii maghiare nu făcea parte din prioritățile școlilor și liceelor românești.

Dar paralela se impune și în ce privește datarea textelor : „Cântecele” lui Petöfi sunt din 1847, deci un an înaintea revoluției din 1848, „Cu Anselmus, iarna” apare cu un an înainte  de 1989.

Recitind textul tău folosindu-mă de cheia alegorică a lui Petöfi, totul devine încă și mai clar : da, ne e frig și ne e foame și ne e frică de gloanțele vânătorilor, cântă lupii lui Petöfi,

„Részünk minden nyomor…

 De szabadok vagyunk !”

– avem parte de toate mizeriile, dar suntem liberi !

În rigida, severa viziune morală a dublului poem, există doar două moduri de a fi în lume: ca câini sau ca lupi, o a treia posibilitate nu ne este dată. Citindu-te deci prin această prismă, trenul este „ kegyelmes jo urunk ”, milosul, bunul  stăpân al câinilor, căruia câinii bucuros îi ling „kegyelmes làbait ”, miloasele sale picioare, iar călătorii din tren ( Anselmus, prietenii săi, doamna care croșetează) sunt… câinii înșiși, cu alte cuvinte, zic eu, …cinicii, strănepoții discipolilor lui Diogenes din Sinope.

***

Trebuie să recunosc, dragă Vasile Gogea, că dacă ți-aș fi citit povestirea atunci când a apărut, aș fi căzut imediat în subtila capcană pe care – conștient? Inconștient? – ne-ai pus-o prin felul în care relatezi acea pseudo-discuție din compartimentul trenului.

Pe de o parte simpaticul, excentricul, interesantul Anselmus; pe de alta doamna: conformista, previzibila. Când ea zice: „Cum să nu, domnule, paraziții!”  eu aș fi strigat imediat:

– Aha, limba de lemn a regimului!

În realitate însă, cele două poziții antagoniste față de muncă, laconic schițate de tine, sunt vechi de când lumea, nu sunt specifice regimului așa zisei dictaturi a proletariatului, ambele își au logica lor, iar controversa e la fel de virulentă astăzi ca acum un sfert de secol sau acum douazeci de secole și probabil că doar o viitoare majoră cezură în istoria civilizației umane îi va putea pune capăt.

De partea lui Anselmus avem în prezent partizanii ”descreșterii” în numele ecologiei iar în trecut (aleg la întâmplare!), de exemplu pe Lao Tse:

„Caută SENSUL și vei ajunge

      să nu mai faci nimic.

 Când nimic nu vei mai face

      nimic nu va ramâne nefăcut

              și a ta va fi împărăția:

pentru că te vei fi ținut departe

      de agitata zarvă a harnicilor.” (Tao Te King, II 48)

 

Sau Sfânta Biblie, care de la bun început, când pomenește pentru prima dată munca, o face sub forma unui blestem, a unei pedepse:

„… blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el…

În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea.” (Geneza, III, 17 si 19)

(Să fi fost versurile acestea ale Genezei un îndepărtat, vag ecou al revoluției agrare de acum 1o, 12 mii de ani?

Într-o carte pe care recent m-am amuzat copios să o citesc, promițătorul istoric israelian Yuval Harrari numește revoluția agrară „cea mai gigantică auto-păcăleală din istoria omenirii”. Ce bine ne mersese înainte de ea, pe vremea când eram vânători și culegători…

Ce-i drept viețile noastre erau cam scurte și cam nesigure, în schimb însă generosul matriarhat ne garanta o excitantă promiscuitate sexuală, nu aveam carii dentare, munceam puțin și aveam cu toții mult mai mult timp de lenevit!)

De partea doamnei din compartiment care croșetează – deci lucrează! – până și când călătorește, stau astăzi toți cei pe bună dreptate revoltați de paraziții neo-liberalismului descătușat iar în trecut (tot la întâmplare aleg!) de exemplu Heinrich Heine:

„Verschlemmen soll nicht der faule Bauch,

 Was fleissige Hände erwarben.”

Să nu mai înghită a leneșului burtă

Agoniseala harnicelor mâini. (Deutschland. Ein Wintermärchen)

Sau:

„Chi non lavora non fa l’amore!” (nevasta lui Adriano Celentano),

sau, tot din frumoasa Italie, emoționantul prim articol al Constituției Italiene, redactat de tot ce era mai bun și mai decent în coaliția care pusese capăt celor două decenii de dictatură fascistă:

„Art.1. – L’Italia é una Repubblica democratica, fondata sul lavoro.”

Da, numai că această cât se poate de rezonabilă dispută nu are loc într-o cafenea politică, undeva aiurea ci într-un compartiment al trenului Epocii de Aur, în timpul căreia poporul român făcea cadou omenirii capodopere de înțelepciune colectivă cinico-dadaistă de genul:

„Pui nu pui”, „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, „Munca voluntară obligatorie”, etc., etc

***

Curioasă coincidență literară: exact atunci când tu, Vasile, scriai „Cu Anselmus, iarna” apărea și făcea mare vâlvă de partea cealaltă a Cortinei de Fier, în Germania Federală, tratatul unui pe atunci încă tânăr filozof german, Peter Sloterdijk: „Critica rațiunii cinice”.

– Vai, dragul meu Anselmus, și vai, chiar și Dumneavoastră, stimată doamnă din compartiment, de-ar fi fost să vă întâlnească ATUNCI filozoful Sloterdijk… Parcă-l văd cum v-ar fi bătut prietenește și cu bonomie pe umeri, și cum v-ar fi încurajat, și cum v-ar fi asigurat de solidaritatea sa și de faptul ca voi sunteți ok, că voi nu sunteți cinici ci… kinici autentici și că deci rezistați – pasiv, dar rezistați! – la fel ca dânsul, și că cinică este doar Puterea, oriunde s-ar manifesta ea, în cazul vostru… trenul în care din păcate aveți ghinionul să vă aflați!

Numai că întâlnirea asta nu a avut, nu avea cum să aibă loc, întrucât România anilor ’80 nu mai încăpea în nici o teorie politică occidentală cu ambiții de originalitate.

Dar acum, în 2016?

– Ah, Peter Sloterdijk, sărman naiv filozof, cu cât au îmbătranit mai rău mult prea vorbărețele, mult prea numeroasele pagini ale Tratatului matale, de-ar fi să le compar cu această simplă, modestă pagină cenzurată a lui Vasile Gogea! Și nici măcar nu aș îndrăzni să-ți pun la îndoială buna ta credință liberal-stângistă, atâta doar că tu ți-ai scris paginile de pe… peron, protejat de privilegiul unei situații cât de cât NORMALE. Pagina lui Gogea – intensă, urgentă, disperată, comică și tragică, proaspătă ca în prima zi – el, Gogea, și-a scris-o din interiorul unui tren care o lua razna.

***

Am fost odată într-o bibliotecă, în căutarea celei mai convingătoare definiții a muncii. Am gasit-o într-un eseu al lui Bertrand Russell. Ți-o citez din memorie: munca este deplasarea voluntară a materiei încoace și încolo fie pe suprafața planetei, fie cu puțin dedesubtul ei, fie cu puțin de-asupra acesteia.

– Ce urât și neatrăgător ai devenit, sublim Art.1 al Constituției Italiene, în clipa în care te-am recitit înlocuind cuvantul „muncă” cu definiția lui Russell!…

Trebuie să mă lepăd cât mai repede de mania asta de a defini toate lucrurile și să le las mai curând în pace, asemeni înțelepților fauritori ai Constituției Italiene – sau a autorilor Declarației de Independență a Americii, atunci când au proclamat ca adevăr de la sine înțeles faptul că fiecare om are dreptul să caute fericirea… – în ce mizerabile strachini ar fi călcat ei dacă s-ar fi ambiționat să ne explice exact în ce constă ea!

***

Dar dacă ar fi să arăt „Cu Anselmus, iarna” unui tânăr oarecare din România anului 2016 și acesta – minunat, frustrat, dezamăgit – ar ridica din umeri și mi-ar spune că așa ceva astăzi e complet irelevant și neactual și că în fond de atunci decând a fost scris o foame a fost doar înlocuită cu un alt fel de foame, un frig cu un alt fel de frig, o frică cu un alt fel de frică, o limbă de lemn cu o altă limbă de lemn… cred că ar trebui să am mare grijă cum răspund, și cred că ar trebui să recunosc că într-un ANUMIT sens are dreptate.

Dar atât lui cât și oricărui nostalgic al Epocii de Aur (înțeleg că sunt destul de mulți în România de azi) i-aș atrage atenția asupra frazei cu care se încheie povestirea ta, Vasile Gogea:

„Anselmus și-a privit neputincios vecina de compartiment și pentru restul călătoriei nu a mai scos o vorbă.”

I-aș spune că există multe feluri de a tăcea sub soare, dar că puține tăceri sunt atât de asurzitoare ca cea care se lasă atunci când omniprezenta minciună, infiltrată până în măduva cea mai intimă a vieții și a conștiințelor, cu alte cuvinte: totalitarismul, transformă realitatea într-o atât de umilitoare neputință încât nici măcar rațiunea cinică sau zeflemeaua ca strategie a supraviețuirii nu mai sunt de folos, și că ASTA ESTE TĂCEREA LUI ANSELMUS, dar că noi știm din datarea textului că tăcerea lui nu a mai durat decât încă un an și că până la urmă Anselmus tot a tras semnalul de alarmă, a oprit trenul și bine a făcut că l-a oprit, si că asta nu i-o mai poate lua nimeni…

Vorba lui Mircea Dinescu:

„Opriți Istoria – cobor la prima

 Opriți la stația Doamne-ferește.”

                                                                                            Cu drag,

                                                                                                Valentin Lustig

                                                                                                Zürich, 2016

*

Despre Valentin Lustig, revezi pe acest blog, tot la ”Pavilionul de oaspeți”:

https://vasilegogea.wordpress.com/2015/03/05/valentin-lustig-un-pictor-clujean-stabilit-la-zurich-expune-la-pavilionul-de-oaspeti/

*

Etichetat: Anselmus, cinism, Heinrich Heine, Lao Tse, lene, limba de lemn, Oscar Wilde, parazitism, Peter Sloterdijk, Petofi Sandor, Saki, scrisoare, totalitarism, Valentin Lustig, Vasile Gogea, Zurich

Posted in: Ipote(nu)ze, Pavilionul de oaspeţi