Andrei Gazsi: un poem pentru Mihai Dragolea

Posted on Mai 22, 2016

3



dragolea-mihai-09

Nu sunt deloc bune, deloc drepte, deloc așteptate veștile care sosesc de la Petroșani despre prietenul meu (al nostru) Mișone. Călătoriile luispre muchia de cuțit” și-au schimbat sensul: au devenit de aproape spre foarte departe. După ce Clujul academic i-a acordat o licență și un doctorat, strălucite, în litere, după ce a servit cu devotament și modestie spiritul orașului care se pregătește să devină capitală culturală europeană, birocrația napocană i-a mai dat, ca o palme de la honte, o ”licență”, trimițîndu-l, practic, într-un nemeritat exil chiar la el acasă, acolo unde orizonturile măsoară doar  adîncimea întunericului. Această nedreptate nu mai era, nu mai e ”un exercițiu al ficțiunii”. Școala de la Târgoviște nu i-a folosit la nimic, în ”arhiva” lui ”de goluri și plinuri”, ”colecția de mirări” transformîndu-se într-un depozit de dezamăgiri, tristețe și disperare. Nici ”angajat”, nici ”pensionar”, pe urmele marelui său înaintaș, I. D. Sîrbu – ”un atlet al mizeriei”, Mihai Dragolea a devenit un ”funcționar al singurătății”.

Spre această însingurare a prietenului nostru, mă bucur (dar, nu fără un anumit sentiment de neputință, zădărnicie și, vai, prea slabă revoltă) să-i ”expediez” poemul colegului lui, Andrei Gazsi.

 *

ANDREI  GAZSI:

Ceasul cu pendulă

lui Mihai Dragolea

 

L-am aflat pe tatăl meu,

sprijinit de balustrada cu solzi de lună

în atelierul bunicului, un mare meșter cândva,

dibaci în a mânui uneltele cuvenite

depanării  trecătorilor defectați.

 

În copilărie îmi era îngăduit să  șurubăresc

prin catrafusele abandonate în podul casei,

uneori deșiram  cu o mare bizarerie

inimi din tablă, ciupite pe alocuri de rugină.

 

Eram atent cu fiecare piesă componentă,

să nu se rostogolească cumva

în articulația sferică a golului

cu multe rotițe, arcuri, piulițe mărunte,

lagăre cu urme de ulei,

parcă ar fi un ceas cu pendulă această pustietate.

*

Anunțuri