*
*
ZAMFIRA ZAMFIRESCU
”De unde a apărut Zamfira Zamfirescu? Nu se ştie. Din volumul ei de debut, Da, lipseşte orice fişă bio-bibliografică. Există doar o fotografie, pe ultima copertă, fotografia unei femei frumoase, elegante şi triste, descinse parcă din proza Hortensiei Papadat-Bengescu.
Ce studii a făcut Zamfira Zamfirescu? Ce cărţi a citit? Ce autori au influenţat-o? Mai multe poeme din volum sunt concepute sub forma unor scrisori adresate lui Cristian Popescu. Ar fi deci un indiciu. Dar e prea puţin.
Din ce depărtări astrale şi-a importat ea materia din care îşi fabrică poezia de o remarcabilă noutate?”
(Alex Ștefănescu, în România literară, http://www.romlit.ro/nume_noi_n_poezie )
***
e o casă veche în oraș
în care cântă
la trompetă un bărbat
aproape albastru
așezat pe pervazul unei ferestre
împrejurul casei sunt străzi înguste
pe care seara se plimbă
vietăți sperioase
mierle pui de cinteză
iepuri antilope
pisici de celofan
și femei de sticlă
foarte fragile
când trec pe sub felinare
sau se opresc în dreptul vitrinelor
dacă ești destul de atent
înăuntrul acestor femei
vei vedea
mecanisme bizare
asemănătoare morilor de vânt
care pot transforma
orice bărbat
în pulbere fină
***
în coşul pieptului
o jale grea ca un obuz
mă sfârtecă tăcut
deschid uşa ce dă către odaia dintâi
pe pervazul ferestrei pisica
mă priveşte cu ochi galbeni
învăluiţi într-o melancolie femeiască
să-l trezesc? întreabă
noi două ne-nţelegem când vorbim
despre el
nu – îi spun şi ea zâmbește
trec în a doua odaie
în a treia odaie
în a patra, a cincea
peste tot parfumul de mir şi tămâie
mă împresoară şi-mi vine să plâng
ştiindu-l cald fragil adormit
în grija pisicii
la capătul odăilor e o scară de lemn
pe care n-am voie să păşesc
pe cer străluceşte ultima stea
dintre stele
pentru ca în somn
visele rele
să nu-l tulbure
***
(Poezii preluate de pe https://vatraoficial.wordpress.com/2016/02/01/poeme-de-ioana-serban-leo-butnaru-lucia-negoita-zamfira-zamfirescu-si-silvia-bitere/.)
*
LUMINIȚA RUSU
” O masă fără scaune este titlul primului meu volum de proză. E o carte care vrea să adune poveşti pentru “oameni mari ” fiindcă eu cred că, indiferent de vârstă, toţi avem nevoie să ni se spună poveşti. Am început să le scriu când eram în liceu şi iniţial voiam să surprind tipologiile de adolescenţi prezenti în fiecare generaţie. Fiindcă n-am reuşit să renunţ la scris dar între timp am mai crescut m-am decis să scriu orice poveste care merită spusă. Sunt portrete ale unor oameni care au fost sau mi-am imaginat că ar trebui să fie. Şi nu am reuşit să îi adun decât în jurul unei mese … fără scaune.”
(Lumința Rusu, pe blogul personal: https://rusuluminita.wordpress.com/)
***
-Toţi scriitori sunt nebuni! Ne-buni, nu răi. De ce scrii, mă? De ce scrieţi toţi? V-aţi gândit că poate nu citeşte nimeni, că toată lumea are gânduri şi oamenii normali spun vorbe ce se risipesc cu prima uitare? Doar ăsta e rostul gândului , să piară pentru a se naşte altul nou.
Ideile i se amestecau difuz în creierul amorţit. Alcoolul fusese singurul lui companion constant în ultimele luni şi îşi dădeau întâlnire la prima oră într-o bodegă lângă gară. După câteva pahare în cârciuma cu pereţii scorojiţi şi miros de urină veche se târa înspre Universitate. Închidea uşa biroului şi scotea din primul sertar sticluţa de Monopol lăsată de cu seară. După câteva guri trase direct din sticlă îl cuprindea o dulce toropeală şi dacă nu îl deranja vreun student rătăcit până la prânz picotea în scaunul comod de la birou. La ora treisprezece suna soneria şi trecând cât de drept se putea pe holurile pline se îndrepta înspre amfiteatru.
Cursul lui ţinea o oră. De fapt cincizeci de minute. Treceau repede, Damian era pasionat de istoria literaturii şi stilul lui charismatic de a preda trezea interesul auditoriului. La început orele lui erau interactive dar în ultimul timp se mulţumea să îşi expună ideile cât mai succint, pierduse interesul pentru ce aveau de spus studenţii. De fapt, ce ar fi putut să-i spună nou tinerii aceea plictisiţi şi blazaţi? Nimeni nu i-a spus nimic nou în ultimii ani…
Binecuvântata sonerie ce anunţa sfârşitul orei! Saluta sec câţiva colegi întâlniţi în drumul spre ieşire şi se îndrepta grăbit spre parc. Chiar la intrare era un chioşc de unde lua o tărie şi apoi vegeta toată după amiaza într-o stare de prostaţie pe o bancă. De obicei stătea până se însera şi îl goneau boschetarii dornici de un somn pe locul meditaţiilor lui.
Ce fusese diferit la ziua de azi? Alesese banca prost, asta a fost! Locul lui obişnuit era ocupat de o pereche de îndrăgostiţi şi a fost nevoit să se aşeze chiar lângă alee. Acolo îl găsise Voronie care-l târâse la lansarea asta stupidă a unei cărţi de poezii. Acceptase doar cu găndul la cocteilurile care se serveau după dar apoi se trezise vorbind în timp ce autoarea îşi ţinea discursul.
– Suntem bolnavi, măi, asta suntem? Ce vă roade în interior, ce aveţi atâtea de exprimat? Sunteţi defecţi şi nu ştiţi cum să deveniţi normali, asta vă roade pe dinăuntru!
Linişte în sală. Fotograful s-a oprit dezorientat şi câteva fătuce ziariste s-au zăpăcit neştiind dacă să noteze ce spune sau să aştepte agenţii de paza care să-l scoată afară. Voronie îl trage uşor de mânecă în tentativa discretă de a părăsi sala.
– Lasă-mă să întreb, nu-i rău să vrei răspunsuri! Domniţă, vrei să faci dragoste cu mine?
Autoarea e o tânără speranţă ce a câştigat un concurs literar. Cel puţin aşa scria în pliantul pe care l-a primit la intrare. Frumoasă arătare, subţire, cu păr lung negru şi ochi alunecoşi.
– Nu înţeleg!
– Cum nu înţelegi? Scrii poezii, nu? Dacă eşti poet trebuie să mă înţelegi!
Schiţă de zâmbet sub ochii alunecoşi.
– Dar pentru ce motiv, stimate domn?
– Pentru ce motiv vreau? Fiindcă ai un nas superb! Că ai ochi frumoşi cred că ţi-au spus mulţi dar mie nasul mi se pare interesant! E un compromis între cel roman şi tipul grecesc şi mie indecizia asta mi se pare atractivă.
– Nu cred că-i locul şi nici momentul!
– E locul şi momentul cel mai potrivit! Acuma te-am văzut întâia dată. Ai scris o carte… Eu am scris douăzeci. Apoi am realizat că vreau să stau în parc. Vino cu mine şi câştigi timpul neirosit cu încă nouăsprezece volume!
Rumoare în sală până ce salvator apar namilele de la pază. Voronie s-a dizolvat în mulţime dezicându-se de el. Spăşit ieşi în stradă oftând la gândul băuturilor pierdute.
***
(Fragment preluat de pe http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/tag/luminita-rusu/.)
*
Gogea's Blog 
Posted on iunie 12, 2016
0