In Memoriam Luca Pițu. Sorin Antohi: un studiu de referință despre genocidul armean

*

Mai întîi a fost știrea despre votul din Bundestag, prin care Germania recunoștea oficial genocidul comis de Turcia împotriva poporului armean în 1915. Apoi, prietenul meu, Bedros Horasangian, dezamăgit, mi-a făcut cunoscută o hartă a lumii, pe care sunt marcate statele care au recunoscut oficial, pînă acum, genocidul armean. O hartă de pe care România lipsește. Dezamăgirii sale, m-am alăturat chiar cu un ”inconfortabil” sentiment de rușine,  dar Bedros i-a răspuns semnalîndu-mi, în compensație, un excepțional studiu pe această temă, semnat de omul de cultură Sorin Antohi, pe seite-ul săptămînalului Uniunii Armenilor din România. Am continuat acest ”traseu” și, la solicitarea mea, Sorin Antohi a acceptat să reiau și pe Gogea’s Blog acest text. Ceea ce și fac, mulțumindu-le celor doi prieteni, cu iluzia că, repetat de mai mulți și în mai multe locuri, adevărul va micșora, în cele din urmă, suprafața minciunii.

Dar, se întîmplă (astrele ”nu dorm”!) ca astăzi să se împlinească un an de cînd Luca Pițu, Magistrul din Cajvana, anunța: ”Eu m-am retras la țară până către toamnă, nemuritor în păpușoi, rupt de lume…” Și, cum ultima sa carte a fost dedicată, ”la vedere”, ”Prietenului Bedros Horasangian, cu un gând îndoliat la centenarul tragediei armenești din WW I”, autorul textului, Sorin Antohi a fost fără nici o ezitare de acord să închinăm memoriei lui Luca această postare.

DOSAR 1915 /

Sorin Antohi:

Germania și genocidul armean

Omagiu pios lui Luca,

unul dintre puținii români care au onorat memoria armenilor pieriți în genocid. 

Kaiserul Wilhelm II cu Enver Pașa la Constantinopol – 1917

În eseul “De ce nu-și asumă Turcia genocidul armean?”, publicat de Observator cultural pe 24 aprilie 2015, la exact un secol de la apogeul genocidului armean, evocam succint rolul Germaniei în acea tragedie. Mi se pare util să reiau mai pe larg chestiunea la începutul lui 2016, cînd avem la dispoziție și bilanțul întregului an precedent. Ca și în alte ocazii, consider în general cunoscute faptele și le reamintesc numai cînd mi se pare strict necesar. Obiectivul meu este să propun o analiză contextuală a discuției publice și academice, cu accent pe zonele de umbră, tăcere și ambiguitate, o analiză sprijinită pe competențele mele de istorie a ideilor și istorie conceptuală. Așa socotesc eu că pot contribui, oricît de modest, la înțelegerea postistoriei unei catastrofe.

Prezentul: sfîrșitul unui ciclu istoric

Acțiunile sîngeroase ale terorismului islamic și marele val de migranți preponderent musulmani revărsat asupra Europei au dominat agenda publică a continentului în 2015 și vor continua probabil să ne preocupe în viitorul sondabil. Mulți europeni au sentimentul că trăiesc sfîrșitul un ciclu istoric, indiferent cum ar fi definit acesta: sfîrșitul civilizației occidentale, sfîrșitul Europei (iudeo-)creștine, sfîrșitul dominației occidentale asupra lumii, momentul în care Occidentul își ispășește păcatele etc.

În opinia publică a noului mileniu, angoasa acestor sfîrșituri a înlocuit triumfalismul narcisic, arogant și contrafactual al lui Francis Fukuyama — care prezenta începînd din 1989 sfîrșitul istoriei ca apoteoză globală a (neo)liberalismului american, într-un stil pe care l-am definit acum două decenii ca amestec de RAND (celebrul think tank) și Disneyland. Mai credibil sună astăzi profetismul istoriosofic sumbru al lui Samuel P. Huntington, cel care a reluat după 1993, contrazicîndu-l pe Fukuyama, unul din scenariile apocaliptice defensiv-agresive ale Occidentului, conflictul civilizațiilor. Fukuyama răstălmăcea (eliminîndu-i dimensiunile tragice și negru ironice) și vulgariza o tradiție inaugurată de Hegel, răsturnată (cum altfel?) de Nietzsche, relansată de Kojève în mediul legendarului Collège de Sociologie, dusă de Leo Strauss (părintele spiritual al neoconservatorismului american) la Chicago și transmisă mai departe de Allan Bloom, maestrul lui Fukuyama. Huntington, la rîndul lui, relansa anxietatea civilizațională care-l inspirase pe Spengler, aducînd-o în orizontul unor generații cu puțină cultură. După mai bine de două decenii,  o ucronie prospectivă ca Soumission a lui Houellebecq, cu numeroase antecedente în ficțiunea speculativă, deși provoacă polemici, nu mai surprinde pe nimeni cu viziunea unei Franțe intrate fără mari convulsii în stare de “servitute voluntară” (La Boétie) față de musulmani. Iar știrile zilnice ne confirmă așteptările pesimiste și ne îndreptățesc spaimele.

Cam acesta e drumul sinuciderii Europei: de la profeție la reportaj.

Centenarul genocidului armean

Pe fundalul complex al profundei crize de orientare europene, atenția acordată centenarului genocidului armean în 2015 a fost relativ modestă, deși numeroase ziare, televiziuni, reviste savante și edituri, precum și o mulțime de autori, cercetători, personalități publice, organizații civice și instituții din mai multe țări și-au făcut din plin datoria de memorie. Drumul pînă la stabilizarea unui canon al memoriei culturale și al discursului juridico-politic privind genocidul armean pare încă lung, consolarea fiind că istoriografia a atins deja acest stadiu. Să nu uităm că și Holocaustul/Șoah a parcurs un traseu aproape la fel de lent și sinuos de la eveniment la concept și de la condamnare (chiar juridică, nu doar morală) la negare (aceasta este de fapt totală și atunci cînd, adesea dintr-o viclenie care ne insultă inteligența, e parțială), în ciuda unor investiții de energie și bani considerabil mai mari. Termenii Holocaust (în elină: “ardere de tot”, practică sacrificială ebraică) și Șoah (în ebraică: „nimicire”, „catastrofă”) nu sînt sinonimi, iar la limită sînt ireconciliabili, deși denotă același fenomen istoric și sînt folosiți adesea indistinct; primul ține de o teologie creștină a sacrificiului, pe cînd al doilea se leagă de teologia iudaică a răului, fiind deci concept indigen/endogen (v., pentru o analiză filologică, teologică, morală și istorică, Alain Besançon, Nenocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea“Șoah”-ului, trad. de Mona Antohi, București, Humanitas, 1999, 2007, 2015). Și nimicirea armenilor, care inspirase lui Raphael Lemkin însuși neologismul “genocid”, folosit și pentru a denumi uciderea în masă a evreilor, extins pentru a denumi alte masacre planificate și devenit apoi un termen juridic, a generat o serie de concepte specifice, pornind de la cuvinte din limba armeană, care însă nu au atins același grad de notorietate transnațională: tsghaspanutiun (“genocid”), yeghern (“pogrom”), chart(“masacru”) aghet (“catastrofă”). O rapidă discuție a acestor termeni în legătură cu negaționismul Turciei și necesitatea de a depăși măcar în Germania și Europa acest tabu dictat de Realpolitik, a propus Carolin Emcke în Süddeutsche Zeitung (“Diktat des Tabus”, 18-19 aprilie 2015). Vom vedea mai jos unele importante precizări semantice și juridice pe terenul limbii, culturii și jurisprudenței germane.

Reacțiile, atitudinile și acțiunile legate de centenarul genocidului armean au inclus încercări de a determina, printr-o presiune morală mediatică în care diaspora armeană și simpatizanții săi au jucat un rol important, consacrarea legislativă și politică a unei viziuni judicioase asupra faptelor istorice, ca și a sensului, semnificațiilor, consecințelor și memoriei lor. Evident, Armenia, confruntată și cu un prezent dificil, nu are forța și mijloacele de a influența prea mult acest proces. Cu atît mai mult e nevoie de solidaritatea morală cu tragedia armenilor a celor care cred în demnitatea umană.

În România, subiectul, cunoscut în special de armeni și de prietenii lor, nu era cu adevărat discutat nici în mediul familial: Varujan Vosganian a dat prin Cartea șoaptelor (2009) fresca definitivă asupra acestor (semi)tăceri private și publice, tipice pentru memoria comunicativă a traumelor istorice. Succesul internațional fulminant al cărții e o dovadă în plus a semnificației sale universale. Pentru generațiile românești mature, romanul (semi)autobiografic și memoriile erau mediile discursive obișnuite pentru abordarea genocidului armean, cel puțin după traducerea legendarului roman documentar al lui Franz Werfel din 1933, Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh (în românește de Horia Matei, prefață de Nicolae Balotă, 3 volume, București, Univers, 1970). Anul 2015 a adus și o susținută discuție mediatică a faptelor istorice, pentru prima dată masiv accesibile publicului nostru (nu numai prin Editura Ararat și publicațiile sale, cărți ori periodice, tipărite sau virtuale), precum și conectarea prin recenzii, semnalări și traduceri la stadiul actual al cercetării. Aș saluta aici, cu mulțumiri publice, contribuția esențială a lui Bedros Horasangian, care a inițiat și pregătit în cele mai mici detalii publicarea multor contribuții la discuția generală, un imens Dosar 2015. Lui i se datorează și intervențiile mele, astfel că salutul și mulțumirile de mai sus au și o dimensiune foarte personală.

Sper ca viitorul apropiat să marcheze și la noi asimilarea publică și savantă a acestui uriaș volum de informații și interpretări. Mai sper și că, odată ce societatea civilă se va fi edificat, instituțiile și reprezentanții statului român își vor clarifica pozițiile oficiale față de genocidul armean. Ambiguitățile tactice și strategice, obișnuite la români – clasici jucători (perdanți!) la ambele capete — nu ne ajută nici în acest caz. În orice caz, putem cel puțin adopta poziția Uniunii Europene, care a comemorat pe 15 aprilie 2015 printr-o rezoluție genocidul armean, precum și una din pozițiile statelor europene, membre UE sau nu: de la sancționarea legală a negării genocidului armean (ca în Elveția, Grecia, Cipru, Slovacia, Slovenia) la discuția deschisă, cu folosirea oficială a termenului “genocid”, în ciuda consecințelor asupra relațiilor cu Turcia, ca în Germania, Franța și alte cîteva state. Mai puțin riscantă din acest punct de vedere, dar importantă pe plan moral și cu potențialul de a conduce în viitor la condamnarea oficială, este includerea genocidului armean printre reperele memoriei europene comune pe care diferite personalități politice, organizații civice și istorici încearcă s-o construiască și s-o introducă în cultura publică și programa școlară. Unii europarlamentari germani, uneori discutînd explicit rolul Germaniei în genocidul armean și precedentul memorializării europene a genocidului evreiesc, se găsesc în prima linie a acestei campanii (v. articolul lui Arne Lietz, europarlamentar din partea SPD, activ în domeniul afacerilor externe ale UE: “Europa sollte an der Genozid erinnern”,Frankfurter Allgemeine Zeitung, 20 aorilie 2015; să reținem că problema a apărut pe agenda Parlamentului European încă din 1987, cînd numai 176 din 518 membri au votat pentru considerarea masacrului armenilor drept genocid în sensul definiției și convenției Națiunilor Unite).

Așa cum vom vedea și în continuare, poziția “pro-armeană” nu e nici unanimă, nici ușor de argumentat.

Discuția despre nazism și Holocaust în Germania

După Al Doilea Război Mondial, Germania a încercat pe toate căile să-și reconstruiască societatea, economia, sistemul politic și, nu mai puțin vital, o morală publică și o minimă credibilitate internațională bazate pe recunoașterea ororilor comise de națiunea germană. După procesele de la Nürnberg din 1945-1946 (și impunerea noțiunii de crime împotriva umanității – exterminări, deportări, genocid), recunoașterea noțiunii de genocid în Adunarea Generală a ONU (1948) și împărțirea Germaniei, Republica Federală Germania s-a angajat într-un vast program de denazificare culturală și civică. Deși condamnările penale (mai ales cele la pedeapsa capitală) și epurările au fost limitate, inclusiv din cauza lipsei acute de bărbați valizi după un război total, mai tîrziu parțial compensată prin imigrare controlată (dar se putea concepe ca Germania să fie reconstruită numai de străini?), sfera publică vest-germană a fost dominată cîteva decenii de o formă radicală de desprindere planificată de trecut și de construcție a unei memorii normative. Termenul tehnic pentru acest proces esteVergangenheitsbewältigung, asumarea morală și depășirea critică a negativității trecutului. Republica Democrată Germană și-a asumat monopolul asupra antifascismului retrospectiv și asupra moștenirii celor mai “înaintate” tradiții germane (cultura – curățată de elementele inacceptabile în lagărul socialist — și lupta de clasă), dar denazificarea a rămas superficială și prea strîns asociată cu propaganda (în care mulți est-germani au crezut în grade diferite pînă la capăt) pentru a putea da rezultate profunde și durabile. Reunificarea din 1990 nu a schimbat imediat diferențele dintre cele două Germanii nici pe acest plan, astfel încît extrema dreaptă actuală e mai puternică în Est (imigrația masivă începută din 2015 ar putea modifica situația).

În 1945, chestiunea era urgentă și cardinală. Desigur, nu toți germanii săvîrșiseră crime de război. Dar toți știuseră de ele, foarte mulți participaseră la ele (unii din convingere și zelos, alții din oportunism, destui fiindcă nu putuseră rezista sistemului), cei mai mulți profitaseră de ele sau cel puțin de contextul în care aveau loc: înaintarea irezistibilă a trupelor germane, ocuparea unor spații europene imense, spolierea și exploatarea lor etc. Au urmat procesul lui Adolf Eichmann la Ierusalim în 1961 (capturat de Mossad în 1960 în Argentina, fruntașul nazist a fost condamnat la moarte și executat în 1962), precum și analiza filozofică făcută în 1963 de Hannah Arendt nazismului și Holocaustului dintr-o perspectivă centrată pe noțiunea de “banalitate a răului”. Sintagmă a devenit clasică pentru a desemna comiterea amorală și rutinieră a unor crime abominabile, combinată cu încercarea făptuitorilor de a se explica prin sentimentul datoriei și respectarea ordinelor. Aceste evoluții au făcut imposibile ocultarea rapidă ori uitarea programată a crimelor naziste, explicarea ori justificarea parțială a crimelor ca excese regretabile, derapaje inevitabile, incidente izolate în care situația scapă de sub control. Astfel, celebra expresie franceză à la guerre comme à la guerre, altădată utilizată destul de nonșalant în toată lumea, a devenit intraductibilă în limba germană…

După încă o jumătate de secol, Germania se găsește în conjuncturi interne și externe absolut diferite. Au trecut peste două generații istorice de la Al Doilea Război Mondial, iar supraviețuitorii acelor vremuri crîncene, indiferent de categoria lor (făptuitori, victime, martori) se fac tot mai rari. Unii toreticieni ai memoriei, în frunte cu Aleida Assmann, încearcă să definească statutul de adevăr și legitimitatea morală ale matorilor secundari, care vobesc despre trecut pe baza relatărilor unor participanți la evenimente – comunicări adesea orale, obscure, fragmentare, marcate de toate distorsiunile memoriei, greu sau imposibil de susținut documentar. În consecință, travaliul de memorie și travaliul de doliu nu s-au încheiat, iar educarea morală, civică și politică a noilor generații este o necesitate perenă. Se va mai vorbi așadar multă vreme despre Al Doilea Război Mondial, nazism și Holocaust, dar istoriografia acestor teme și-a încheiat în mare măsură misiunea propriu-zis profesională, rămînînd cu cea educativă, poate iluzorie — puțină lume mai crede, după atîtea catastrofe, în vechiul dicton historia magistra vitae. Un valoros și reputat specialist german în istoria recentă cu care am avut ocazia să colaborez, Norbert Frei (n. 1955, studii de Istorie, Științe Politice și Comunicare la München), profesor la Jena, coordonează în 2015-2016 la editura C.H.Beck o serie sintetică de șapte volume despre germani și nazism (Die Deutschen und der Nationalsozialismus) care se adresează programatic generațiilor lipsite de o experiență directă a acelei perioade și încearcă să răspundă sistematic la întrebările mari legate de Al Treilea Reich: persecuția, teroarea și rezistența; economia și consumul; războiul și Holocaustul; drumul lui Hitler către putere; cultura; societatea; postistoria. Un adevărat model pentru toate istoriografiile naționale europene.

Dar nu cumva Germania fusese rea mai dinainte?

Dar anii 1960 au mai lansat o temă de dezbatere în Germania, legată de cele amintite pînă aici, dar poate mai gravă pentru cei ce voiau să se concentreze numai asupra celor doisprezece ani de regim nazist, eventual cu gîndul patriotic de a salva ce se mai putea salva din istoria națională. În științele umane, Stînga începuse deja să stabilească o continuitate metafizică și ideologică  perfectă între idealismul german, Nietzsche, Heidegger și Holocaust, astfel încît epoca nazistă nu mai putea fi prezentată drept o discontinuitate (inexplicabilă) a istoriei germane, ci se revela ca o apoteoză negativă a ei. Științele sociale, ca și istoria (știință amfibie, plasată între cele umane și cele sociale, dacă-l citim correct pe Dilthey), au preluat rapid teoria unui rău german mai vechi (dacă nu cumva etern), concentrîndu-se pe tot ce-au făcut mai rău germanii, cel puțin de la Reformă încoace, și definind exclusiv negativ excepționalismul german. Așa s-a ajuns la răsturnarea oarecum în sens nietzschean a ideii de Sonderweg, drum special (de la aristocrație la democrație, modernizare etc.). Conceptul fusese îmbrățișat de germani în prima jumătate a secolului XX pentru a distinge în sens pozitiv Germania de Occident. După nazism, devenea numele unei traiectorii istorice negative.  În acest conext nou, istoricul Fritz Fischer, fost nazist în tinerețe, combatant în Wehrmacht și prizonier de război, a arătat, pe baza unei documentări benedictine (făcută la vremea lui și de Kautsky), că Germania wilhelmină declanșase aproape de una singură Primul Război Mondial, împingînd Austro-Ungaria să facă primul pas și preluînd apoi conducerea unei iresponsabile campanii militare maximaliste. În orice caz, obiectivele de război ale Kaiserului Wilhelm II și ale regimului său (de la cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg, comparat de Fischer cu Hitler, în jos) erau de a deveni o mare putere mondială, cu o dublă bază – în Europa și într-un imperiu colonial, noul “Loc sub Soare” al germanilor, ceea ce avea să se numească mai tîrziu Lebensraum. Acest viitor imperiu urma să combine o Europă germană, un fel de proto-UE (superstat federalist, cam cum l-a creionat Friedrich Naumann în cartea sa din 1915, Mitteleuropa – foarte populară în epocă, dar fără consecințe practice măsurabile), și o Africă Centrală germană, o Mittelafrika — Nordul și Sudul continentului fiind deja luate de Franța, Anglia și Belgia. Asemenea idei și informații pătrundeau treptat în aerul timpului – înZeitgeist, ca s-o spunem cum trebuie –, create și diseminate de persoanele care începeau să dezvolte legături directe cu lumea largă, de la călătorii amatori de exotism și misionarii creștini la exploratorii trecutului antic, de la aventurieri, afaceriști, ingineri și mercenari la strategi colonialiști, diplomați și militari. Friedrich Naumann însuși a publicat în 1899 o carte de însemnări intitulată Asia, bazată (ne spune subtitlul) pe o “călătorie de orientare” în acea vastă regiune spre care Germania privea tot mai insistent – Atena, Constantinopol, Baalbek, Nazaret, Ierusalim, Cairo sînt cîteva dintre etape.

Așa începem să înțelegem mai bine cum poate fi legată direct Germania de genocidul armean, cum văd germanii înșiși această legătură. Mai radical spus: această co-responsabilitate istorică. Ce are a face genocidul armean cu Mitteleuropa? Are, fiindcă germanii au visat un Orient german și voiau între altele să integreze în imperiul lor colonial Turcia, pe atunci enormă. O privire la harta Imperiului Otoman în 1915 e suficientă: vedem localitățile și regiunile în care populația armeană era majoritară ori avea o pondere decisivă (mai ales dacă socotim suprareprezentarea armenilor în clasele active și avute); vedem vastele pustiuri siriene și traseul căii ferate Berlin-Bagdad, enorm șantier germano-turc de lungă durată (1908-1940) care, după ce alt șantier feroviar germano-turc legase în anii 1890 Anatolia profundă de Constantinopol, urma să ajungă în final la Golful Persic și la petrolul întregii zone arabo-iraniene pe o rută ce ocolea Canalul de Suez (controlat de francezi și englezi). În fond, inginerii, capitalul și cîrmuirea Germaniei continuau o extindere inexorabilă spre Orient care ne dăduse și nouă, nu fără complicații (eterna poveste: corupția transnațională), o infrastructură feroviară modernă. Încă de la finele secolului XIX, proiectul modernizării Imperiului Otoman aflat în declin, ca și proiectul etno-național, științific, tehnologic și eugenic-biopolitic al Junilor Turci s-au împletit cu proiectul imperial colonial german.

Totul se leagă: elita Junilor Turci se formează în universitățile germane; ofițeri germani au grade și funcții superioare de instrucție, strategie, tactică și comandă în armata otomană, apoi turcă; nu vor fi niciodată numeroși, dar vor avea funcții-cheie; Germania este timp de cîteva decenii modelul otomanilor și apoi al turcilor, alături de Japonia (inspirată la rîndul ei de Germania, dar – ca periferie ambițioasă aflată în căutarea unei scurtături de la Evul Mediu la modernitate — parcă mai imitabilădecît modelul suprem, practic de neatins); germanii și turcii sînt camarazi de arme (să ne amintim că au ocupat împreună cu bulgarii mare parte din România Mică între 1916 și 1918; și nu s-au oprit de la nicio exacțiune); după primele condamnări ale făptuitorilor genocidului armean de către tribunale militare turcești, principalii arhitecți ai masacrelor, deportărilor, internărilor, violurilor, răpirilor și spolierilor și-au găsit adăpost în Germania pînă ce au fost asasinați de radicalii armeni. Ca un memento ambivalent al trecutului comun, două morminte din cimitirul martirilor turci de lîngă marea moschee Șehitlik, pe Columbiadamm, în centrul capitalei germane. Cei doi așa-ziși martiri, asasinați de comandoul armean Nemesis la Berlin pe 17 aprilie 1922, după ce fuseseră condamnați de judecătorii otomani în 1919, sînt Cemal Azmi, guvernatorul, prigonitorul, spoliatorul și călăul din Trapezunt, respectiv doctorul Bahaettin Șakir (folosesc peste tot grafia turcă modernă), membru fondator al Comitetului Unității și Progresului, planificator și executant sadic al genocidului (istoricul turc Halil Berktay, de care mă leagă o veche prietenie, a arătat cum Șakir a fost contestat chiar de subalternii săi, cîtuși de puțin angelici, dar excedați de atîta neomenie), comandant al batalioanelor morții. Șakir a devenit șeful Junilor Turci exilați în Germania după asasinarea de către armeni în 1921 a lui Talaat-Pașa, primus inter pares în triumviratul de pașale care a condus efectiv Imperiul Otoman în perioada Primului Război Mondial. Adică exact perioada în care Germania, știind foarte bine din multiple surse, germane și străine (militari, diplomați, ingineri, misionari etc.)  ce se întîmpla cu armenii, a decis la vîrf să accepte orice pentru a menține Turcia ca aliat. Sus-amintitul cancelar Bethmann-Hollweg i-a răspuns ambasadorului Paul Graf Wolff Metternich, care-i semnala că liderii turci folosesc războiul și pedepsirea rebelilor armeni ca paravan și scuză pentru a reduce la mizerie și ucide sute de mii de armeni, că principalul scop al Germaniei era să păstreze Turcia de partea ei, indiferent dacă armenii pier sau nu. Metternich a fost de altminteri înlocuit cu un ambassador mai docil, Hans Freiherr von Wangenheim, care s-a mulțumit să aplice politica Imperiului German, ba chiar a fost un zelos collaborator al turcilor (ambasadorul american Henry Morgenthau, unul din marii prieteni ai armenilor năpăstuiți, așa ni-l înfățișează). Acest exemplu extrem, cunoscut istoricilor de mai multă vreme, a fost pus recent în circulație și de presa germană. A se vedea, între altele, Christiane Schlötzer, “Der Berg der Tapferen”, Süddeutsche Zeitung, 18-19 aprilie 2015; articolul semnalează imediat sub titlu că Franz Werfel, al cărui roman documentar deja amintit e discutat mai pe larg de autoare, vorbea deja de co-vinovăția germană pentru genocidul armenilor. Dar, cum știm, cartea lui Werfel a apărut într-un moment prost – 1933 –, autorul ei a trebuit să plece în exil (era evreu), apoi au intervenit alte catastrofe. Ca și în alte cazuri, de la cele de camuflare a sacrului (în concepția lui Eliade) la scrisorile furate/ascunse/pierdute din literatură și pishanaliză, cea mai bună ascundere a informațiilor este punerea lor în circulație.

Așadar, colaborare la genocid sau prefăcută necunoștință de cauză și acceptare interesată. E greu de imaginat un mai bun exemplu de legătură stînsă între popoare – într-un cuvînt, de entanglement, concept atît de popular în istoriogafia germană de astăzi…

Discuția despre genocidul armean în Germania

Începînd din anii 1990, tema genocidului armean a reintrat în atenția istoricilor germani. Pentru opinia publică germană, subiectul era practic necunoscut, iar legătura țării lor cu Turcia începea cu sosirea valului de Gastarbeiter-i turci în anii 1960 și mergea pînă la vacanțele ieftine. Primul Război Mondial în ansamblu dispăruse din orizontul societății germane, acoperit de nazism, Al Doilea Război Mondial și Holocaust. Prin urmare, germanii care au început să scrie despre genocidul armean au fost mai întîi preocupați și sincer revoltați de negaționismul Turciei (negarea genocidului armean), pe care-l comparau cu negaționismul prea bine cunoscut de ei (negarea genocidului evreiesc). Comparația era de regulă tacită, de teama acuzației că-l relativizează pe acesta din urmă prin comparația cu primul, dar asigura oricum un cadru conceptual foarte pertinent, util și judicios.

Experiența lui Jürgen Gottschlich (n. 1954, studii de Filozofie și Jurnalism la Berlin), autorul celei mai bune cărți despre rolul Germaniei în genocidul armean – Beihilfe zum Völkermord. Deutschlands Rolle bei der Vernichtung der Armenier, Berlin, Ch. Links Verlag, 2015 –, este simultan tipică și simbolică. Ne-o spune însuși Gottschlich în prefață: ajuns în 1998 la Istanbul, în calitate de corespondent de presă (pentru tageszeitung, al cărui co-fondator era), el nu avea nici cea mai mică idee despre “filiera germană” a genocidului armean, astfel că, fără să-și moralizeze neapărat prietenii turci, insista ca aceștia să accepte vinovăția Turciei și turcilor pentru masacrarea armenilor. Ba chiar le cerea să numească acel masacru cu termenul potrivit: genocid. Turcii cu pricina, jurnaliști, oameni de cultură și universitari din elita cosmopolită cu simpatii ori convingeri și angajament public de stînga, mulți cu studii și experiență profesional-existențială în Occident, erau gata la orice sacrificiu pentru democratizarea țării lor, sfidau cenzura și presiunile exercitate de Armată și autoritățile civile, erau toleranți, deschiși, umaniști etc. (Am cunoscut foarte bine acest mediu, pot spune că nu am găsit echivalentul acestei elite cosmopolite în nicio altă țară din Europa de Est — inclusiv Grecia.) Numai genocidul armean le punea o mare problemă, spre stupoarea lui Gottschlich, obișnuit cu asumarea germană unanimă (în public) sau, oricum, majoritară (în privat) a vinovăției pentru Holocaust. Ani de zile, chiar după ce faptele brute fuseseră în mare aduse la cunoștința publicului turc, iar unii istorici și jurnaliști curajoși începuseră să vorbească deschis de deportarea, spolierea și masacrarea armenilor, conceptul de genocid a continuat să fie respins de cei mai mulți turci luminați. Astfel că Gottschlich nu contenea să polemizeze amical dar ferm cu ei, în speranța de a-i ajuta să devină coerenți cu ei înșiși.

O știu și din experiență: germanii, începînd cu idealiștii cei mai autentici, cred sincer că, legitimați de propria lor despărțire autocritică de ororile trecutului nazist, au o misiune pedagogică universală, aceea de a exporta teoria și practica îndelungatei și complexei lor Vergangenheitsbewätigung. Au făcut-o peste tot: în Europa de Est după 1989/1991, în fosta Iugoslavie, mai ales după Srebrenica (la acest capitol, numai olandezii, traumatizați de pasivitatea trupelor lor, spectatoare ale masacrului, au fost mai insistenți), în Africa de Sud după apartheid etc. Uneori îi compătimesc pe acești moraliști sinceri (despre cei cinici și oportuniști, detestabili ca peste tot, nu e cazul să vorbesc): parcă se tem ca nu cumva, dacă slăbesc ritmul pedagogiei lor istorico-civico-morale, cineva s-a putea apropia de ei și i-ar întreba, cu voce tare sau șoptindu-le la ureche: “Nu cumva sînteți de acord cu naziștii? Oare familia dumneavoastră ce-a făcut atunci și după?“

Un fenomen similar, deocamdată de mai mică anvergură, dar cu un anumit potențial de expansiune, este pedagogia morală germană în domeniul tratării critice a trecutului comunist. În Germania, vesticii (Wessies) au început prin a-i reeduca pe estici (Ossies), recrutînd dintre aceștia pe oricine avea o minimă credibilitate (la Ossies intră și germanii veniți din alte foste țări comuniste, unii foști disidenți în locurile de baștină, ca scriitorii din Aktionsgruppe Banat), pentru a se ocupa ulterior împreună cu ei de întegul fost bloc sovietic. Nu pot intra aici în amănunte, mă rezum la semnalarea excepționalei ascensiuni la vîrfurile statului german (vîrful executiv, respectiv simbolic) a Angelei Merkel (născută la Hamburg în 1954, fiică de pastor luteran convertit de la catolicism și cu origini poloneze, venit – contraintuitiv! — cu toată familia din Vest în Est după divizarea Germaniei) și a lui Joachim Gauck (născut la Rostock în 1940, fiu de supraviețuitor al Gulag-ului – trimis acolo de ocupanții sovietici ai RDG –, pastor luteran și activist civic anticomunist în Est, primul șef al Arhivelor STASI între 1990 și 2000). Biografiile acestor două personalități par pur și simplu mai mult ca perfecte, ca o chintesență sau o sublimare a istoriei germane recente, sugerînd o extrem de atentă strategie de circulație a elitelor germane de după Reunificare.

În fine, anul 2015 a adus o altă dimensiune a moralismului german, legată de cele menționate pînă aici, dar parcă și mai cuprinzătoare, oarecum anistorică și valabilă pentru întreaga planetă. Valul masiv de imigranți sosiți în Europa și în special în Germania, unde au fost invitați patetic de Angela Merkel, a impus pe agenda publică internațională, cel puțin pînă la apariția unor fenomene de critică și contestare, imaginea unei țări nelimitat primitoare, ultim liman al unei omeniri în suferință. Un fel deStand on Zanzibar utopic, nu distopic. (În acest roman SF din 1968, John Brunner, preluînd o idee mai veche, își imagina întreaga populație a Pămîntului din 2010 înghesuită, literalmente umăr la umăr, în Zanzibar.) Oricît de mult aș respecta drepturile omului și oricît i-aș lua în serios pe germani, perspectiva himerică a primirii entuziaste pe teritoriul german, no questions asked și all-inclusive, a tuturor dezmoșteniților soartei (precum și, practic, a tuturor celor care se pretind astfel) mă duce cu gîndul la încercarea germanilor de a-și aroga o superioritate morală tocmai pe baza depășirii prin penintență interminabilă și autocritică paroxistică (ambele, puțin convingătoare din punct de vedere psihologic și chiar moral) a complexului național de vinovăție, altminteri perfect justificat. Trecuta singularitate în crimă și abominație este transsubstanțiată în prezenta unicitate morală și moralistă. Nu e de mirare că germanii mai lucizi (îi amintesc numai pe Volker Röhe, CDU, fost ministru al Apărării, și pe istoricul Heinrich August Winkler, care s-au exprimat public) au refuzat această translare e ideii deSonderweg în domeniul moral, avînd ca rezultat o Sondermoral, o morală publică sublimă, din altă lume. Iată la ce pot duce bunele intenții dacă nu sînt însoțite de rațiune și realism.

Știind toate acestea, să revenim la Gottschlich și curba reamintirii de către germani a rolului țării lor în genocidul armean.

Abia în 2007, la scurt timp după asasinarea eroicului jurnalist și activist turc de origine armeană Hrant Dink, Gottschlich (ne-o spune tot el în prefață, cu exemplară sinceritate) a avut revelația “filierei germane”: s-a întîlnit la o cafea cu un celebru jurnalist turc care trăise mult în Germania, iar acesta, la presiunile sale de a accepta noțiunea de genocid, i-a spus că, deși nu crede în ea, ar putea-o discuta numai dacă și germanii și-ar admite propria contribuție. Și a dat două exemple: atașatul de Marină Hans Humann, consilierul ministrului turc de Război, Enver-Pașa, și șeful Statului Major al Armatei turce, Generalul Bronsart von Schellendorf. Pentru Gottschlich, aceste nume erau practic noi. (Aș nota o ironie a istoriei: Hans Humann e fiul faimosului arheolog german Carl Humann, care descoperise și adusese la Berlin altarul de la Pergamon…)

Și totuși, un jurnalist german interesat de Turcia putea ști în 2007 cel puțin că un confrate, neobositul Wolfgang Gust (care lucrase la Spiegel), ajutat de soția sa, Sigrid, publicase în 2005 numeroase documente relevante (700 de pagini!), un fond documentar care reprezintă esențialul arhivei germane a chestiunii – cît a supraviețuit distrugerilor din Al Doilea Război Mondial, în care au dispărut multe urme scrise ale Primului. Din fericire, cercetarea și publicarea de documente (arhivele turcești nu sînt însă cu adevărat accesibile), mărturii, memorii, statistici, rapoarte și monografii bazate pe toate acestea au făcut progrese remarcabile în deceniul 2005-2015.

Cea mai solidă sinteză recentă a cercetării, completată cu o bibliografie detaliată (Gottschlich reține în bibliografia cărții sale numai lucrările absolut indispensabile), a fost dată în 2015 de istoricul și jurnalistul Rolf Hosfeld (n. 1948, studii de Germanistică, Științe Politice, Istorie și Filozofie la Frankfurt și în Berlinul de Vest): Tod in der Wüste. Der Völkermord an der Armeniern (München, Verlag C.H.Beck). Hosfeld, omul potrivit la locul potrivit, este conducătorul științific al centrului de cercetări Lepsiushaus din Potsdam, specializat în primul sînd în genocidul armean și situat chiar în clădirea în care, între 1908 și 1926, a poposit între călătorii și pînă la finalul vieții orientalistul, militantul pentru drepturile omului și pastoral evanghelic Johannes Lepsius (1858-1926). Acolo se păstrează și importanta arhivă Lepsius. Dacă ar fi să alegem un singur german extraordinar care a susținut cauza armenilor împotriva curentului, acela a fost desigur Lepsius, autorul unui raport din 1916 despre genocidul armean care este și astăzi de o mare valoare documentară, testimonială, analitică și umană: Bericht über die Lage des Armenischen Volkes in der Türkei. Raportul, lung de trei sute de pagini și apărut în 20.500 de exemplare la Tempelverlag din Potsdam, a fost practic blocat imediat de cenzură, care a interzis orice folosire în presă, sub amenințarea sancțiunii legale. Lepsius a mai scris pe teme turco-armene, dar acest raport reprezintă contribuția sa esențială la istoria și analiza genocidului armean. Revenind la zi, să notăm că monografia recentă a lui Hosfeld întregește și contextualizează lucrarea sa din 2005, devenită referință obligatorie pe plan internațional, Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern (Köln, Kiepenheur & Witsch).

Există așadar anumite motive de optimism în privința cunoașterii științifice și publice a genocidului armean în Germania. Nu numai datorită contribuției tot mai importante a germanilor, ci și datorită lucrărilor unor autori străini (armeni, turci, americani, francezi etc.), publicate direct în germană ori traduse relativ prompt. Nu pot face aici nici măcar un inventar minimal al acestei biblioteci, așa că mă resemnez să-i semnalez existența.

Aaceastă bibliografie, oricît de lămuritoare ar părea, nu e lipsită de critici, unele radicale și frontale. Cea mai importantă dintre ele mi se pare contestarea categoriei centrale folosită în limba germană pentru a vorbi despre masacrul intenționat al unui popor: Völkermord.

Völkermord, Genozid, sau nici una, nici alta? O notă de istorie conceptuală

Pentru majoritatea cunoscătorilor de germană, cuvîntul Völkermord e de la sine înțeles, de o transparență leibniziană (Leibniz visa la o limbă perfectă, al cărei lexicon nu avea nevoie de definiții) pe care multe alte cuvinte germane compuse nu o ating: Völker e pluralul de la “popor”, Mordînseamnă “crimă”, “omor”. Cuvîntul e relativ recent, totuși (dicționarul ortografic Duden l-a inclus abia în 1986), iar de curînd s-a adăugat definiției sinonimul și mai nou Genozid, intrat în germană din engleză (deocamdată nu s-a decis dacă e masculin sau neutru) în contextul discuției despre Holocaust și alte exterminări colective planificate. Apelurile la folosirea cuvîntului Völkermord pentru a caracteriza nimicirea masivă a armenilor de către turci par deci să fie apeluri morale și politice, nu semantice. Pentru a da un singur exemplu din preajma comemorării centenarului genocidului armean, a se vedea articolul semnat de Regina Mönch în Frankfurter Allgemeine Zeitung de pe 20 aprilie 2015: “Wir nennen es Völkermord”.

Dar problema de istorie conceptuală cea mai serioasă e ridicată de includerea cuvîntului Völkermordîn vocabularul juridic. Președintele Gauck, într-un discurs rostit pe 23 aprilie 2015, în ajunul comemorării centenarului, a început prin a vorbi de “acțiuni criminale planificate și sistematice” ale căror victime fuseseră sute de mii de armeni “fiindcă erau armeni”. Și Gauck a continuat, folosind cuvîntul Völkermord. Deci a vorbit ca majoritatea politicienilor germani, ca să nu mai amintesc de istorici, jurnaliști și marele public. Reputatul profesor Kai Ambos (n. în 1965 la Heidelberg, cu studii de Drept și Științe Politice la Freiburg im Breisgau, Oxford și München) de la celebra Universitate din Göttingen, care este și judecător de drept penal german și internațional, este însă de altă părere. Într-un articol publicat în Frankfurter Allgemeine Zeitung pe 29 aprilie 2015, “Völkermord an der Armeniern?”, Ambos arată că în convenția ONU din 1948, de care am mai vorbit, genocidul este definit ca “acțiuni împotriva unui grup național, etnic, rasial ori religios” săvîrșite „cu intenția” de a-l “distruge ca atare total sau parțial”. Așadar, nu e vorba de uciderea unor popoare, așa cum insinuează (formula e a lui Ambos) conceptul german, ci de nimicirea anumitor grupuri. Așadar, cuvîntul Genozid e mai bun.

Cum spuneam, chestiunea nu e nici semantică, nici politică, ci conceptuală – pe terenul discursului juridic. Subtitlul articolului semnat de Kai Ambos complică lucrurile prin faptul că ne reamintește necesitatea de a demonstra juridic existența unui proiect al genocidului, întemeiat pe intenția de nimicire. Or, spune Ambos, această demonstrație se face foarte greu, singurul caz mai limpede fiind Holocaustul, pentru care există documentele conferinței de la Wannsee privind “soluția finală a problemei evreiești”. De aceea, decizii de justiție privind cazuri de genocid sînt foarte rare: pentru masacrul de la Srebrenica și anumite acțiuni ale genocidului comis de populația rwandeză hutu împotriva populației tutsi (și numeroși moderați hutu au fost uciși). În cazul genocidului armean, Kai Ambos sugerează să așteptăm raportul unei comisii independente de istorici consiliați de juriști. Înainte de a închide acest excurs de semantică istorică, aș vrea să reamintesc cititorului că istoricii tind să se abțină de la colaborarea cu organele de justiție, în numele libertății academice și fiindcă statutul de expert nu este întotdeauna ușor de probat și evaluat dincolo de o îndoială rezonabilă. Recente exemple franceze (mari istorici în general, prestigioși istorici ai timpului prezent în special) și olandeze (polemicile din jurul implicării istoricilor în judecarea pasivității armatei olandeze la Srebrenica) ne arată că sîntem încă departe de consens pe acest tărîm.

 Concluzii

Așa cum promiteam din capul locului, am explorat în aceste pagini, dintr-o perspectivă teoretică specifică (istoria ideilor, istorie conceptuală), dar cu un angajament mărturisit în favoarea poziției armene, pe care o socotesc coerentă cu valorile mele umaniste, rolul Germaniei în genocidul armean și discuția din jurul acestei teme.

La sfîrșitul acestui exercițiu, îmi exprim din nou speranța că, în ciuda tuturor dificultăților, rezistențelor, obiecțiilor și negaționismelor, adevărul va avea cîștig de cauză. Nu știu dacă Germania își va asuma curînd pe deplin co-responsabilitatea și co-vinovăția pentru genocidul armean, fiindcă noțiunea deRealpolitik este totuși germană. Dar important este ca specialiștii și opinia publică din toate țările implicate, precum și din altele, comunitățile turcă și armeană din statele lor naționale și de pretudindeni, să continue în direcția construirii unui consens minimal și pe planul memoriei colective, cel puțin la nivelul consensului istoricilor serioși. Ultimul capitol al cărții lui Jürgen Gottschlich, “Die deutsche Entschuldigung” (“Scuzele germane”), se încheie pe o notă sceptică, inspirată de lentoarea, ezitările, controversele și retractările din Bundestag, unde totuși s-a putut adopta în 2005 o rezoluție în care se arată că Germania – de la personalități din știință, politică și Biserici pînă la vîrful statului — a fost profund implicată în “nimicirea organizată” a armenilor din Imperiul Otoman, aliatul principal al Germaniei, după Austro-Ungaria, în Primul Război Mondial.

Anul 2015, fără să elimine toate aceste neajunsuri, a marcat totuși o evoluție crucială în direcția bună.

București, 18-21 ianuarie 2016

________________________

Articol preluat cu acordul autorului de pe site-ul Ararat.online: http://www.araratonline.com/dosar-1915-sorin-antohi-germania-si-genocidul-armean/.

*

Etichetat: ARARATonline, Bedros Horasangian, Dosar 1915, genocidul armean, Germania, Luca Pitu, recunoasterea genocidului, Sorin Antohi, Turcia

Posted in: Anamnesis, In Memoriam, Pavilionul de oaspeţi