Alma Mater în derivă. Aspecte alternative ale vieții universitare interbelice
Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás
din cadrul volumului cu același titlu ce va apărea în curând la
Editura Școala Ardeleană & Eikon
Universitatea București
În mod evident, istoria universitară și viața academică din România interbelică sunt insuficient cunoscute, în ciuda rolului major jucat de instituțiile de învățământ superior și de corpul lor profesoral pe scena culturală, și nu mai puțin în sfera politică. Abia din anii ’90 au început cercetătorii români să se preocupe mai intens de aspecte care țineau de istoria intelectuală, în acest context trecutul universităților ieșind pe alocuri la suprafață, departe de izul festivist ce o caracterizase până atunci. Dintre cei care au adus contribuții necesare în acest domeniu, mulți sunt prezenți cu articole și în cadrul acestui volum. Cu toate acestea, abordarea tematicii este, considerăm noi, abia la început. Mai mult, odată stabilite cadrele generale privind trecutul universitar – chestiunile care țin de organizare, legislație și evoluții instituționale – apar adevăratele necunoscute și dileme. Transpare mai ales faptul că, în contextul născut după primul război mondial, această instituție seculară ar fi fost nevoită să-și redefinească misiunea din când în când. Cum aceste redefiniri nu s-au prea întâmplat, devine explicabil faptul că nu de puține ori universitatea a intrat în derivă.
Se pune întrebarea, în ce măsură, spre exemplu, dezvoltarea unor domenii de studiu și evoluțiile curriculare (sau lipsa lor) – inevitabil strâns legate de contextul ideologic – au influențat modernizarea societății românești sau, dimpotrivă, au adâncit clivajele? Apoi, care au fost interesele – de multe ori economice sau politice – care au determinat adoptarea anumitor legiuiri în domeniul învățământului superior, dar și în ce măsură au fost aceste reglementări respectate sau eludate? Pe de altă parte, demne de analizat mai în profunzime sunt organizațiile și mișcările studențești, cu atât mai mult cu cât ideologiile și activitățile acestora se dovedesc a fi mult mai complexe decât simplista antagonizare stânga-dreapta, care a monopolizat până de curând cercetările pe această temă. Nu pot fi ignorate nici relaţiile dintre universitate şi alte instituţii sau organizaţii (asociaţii studenţeşti, partide politice, mişcări sociale, guverne, monarhie, biserici), la fel cum nici identităţile duble de universitar – om politic, înalt funcţionar, cleric etc. -, cu efecte majore asupra educației și politicii universitare. Nu în ultimul rând, prezintă un interes deosebit realizarea și dezvoltarea în această perioadă a unor structuri de cercetare extrauniversitare, atunci când instituțiile de învățământ superior deveniseră nefuncționale.
Toate aceste aspecte nu pot fi elucidate decât prin metode și perspective variate, de tip antropologic, care să evidențieze realitatea cotidiană a trecutului universitar de la noi și să permită plasarea temei într-un câmp cultural și social concret. Este tocmai ceea ce își propune și volumul de față.
Cele treisprezece studii pe care le cuprinde, grupate în patru secțiuni, abordează fie aspecte de ordin social și politic referitoare la organizarea și funcționarea universităților – și implicit la activitatea profesorilor și studenților de aici -, fie teme mai puțin cunoscute, chiar „exotice”, privind un anume domeniu de studiu și cercetare – de pildă cel sociologic în cazul acestui volum. La acestea se adaugă contribuțiile legate de mediul academic polonez, care au meritul de a plasa subiectul volumului într-un context mai larg, central-est european, și de a permite compararea unor procese sociale ce țin de viața universitară. Iar la final, transferul cultural și experiențele academice din străinătate, etapele și complicațiile inevitabile construirii unei cariere universitare, precum și pendularea între mai mulți mentori, partide politice și ideologii în vederea câștigării unui statut profesional și politic sunt ilustrate prin studii de caz reprezentative.
Structuri universitare în naștere și în transformare
Universitatea din Cluj
Având în vedere metodologia asumată, care presupune revelarea trecutului universitar prin analizarea unor detalii sau cazuri specifice, nu este de mirare că, din start, atenția este îndreptată asupra Universității din Cluj. Mai ales datorită faptului că instituția transilvăneană reprezintă în sine un studiu de caz aparte. Fiind inițial o universitate maghiară, înființată la 1872 și purtând denumirea de Universitatea „Ferenc József”, stabilimentul a intrat sub autoritatea românească în 1919, fiind supus unui proces de românizare și schimbându-și denumirea în „Universitatea Daciei Superioare Regele Ferdinand”. Transformată astfel peste noapte într-o școală românească de educație superioară, ea a păstrat o vreme nu doar anumite diferențe regionale față de instituțiile similare din Iași sau București, ci și un mai mare grad de autonomie sau caracteristici care țineau de modelul de organizare al universităților austro-ungare. Articolul Anei-Maria Stan, care deschide acest volum, realizează o incursiune migăloasă în procedurile și formalitățile privind organizarea administrației și a corpului profesoral din universitatea transilvăneană după 1919, dar și în ceea ce privește asociaţionismul şi implicarea socio-culturală a corpului universitar de aici. Se disting astfel două etape în viața universitară clujeană interbelică: de dinainte, și de după 1932 – anul adoptării unei noi legi a învățământului superior universitar –, prima fiind caracterizată prin „separatism regional”, grad mai ridicat de autonomie și o anume efervescenţă instituțională și intelectuală, cu numeroase iniţiative asociative, iar a doua prin uniformizare și racordare la modelul de organizare din Vechiul Regat, de sorginte franceză.
Legea învățământului superior din aprilie 1932 – precedată în iunie 1931 de legea autonomiei universitare – reprezenta o încercare de mărire a controlului statului asupra mediului academic, în contextul recesiunii economice și a radicalizării politice tot mai acute atât a studenților, cât și a profesorilor. Efectele ei nu au fost tocmai cele dorite și, în orice caz, au fost mult întârziate, regulamentul de aplicare fiind promulgat abia în decembrie 1933. Pornind de la dezbaterile privind noua lege, dar și de la măsurile luate de autorități în privința activității politice a studenților, studiul lui Dragoș Sdrobiș propune o analiză foarte temeinică asupra vieții universitare clujene între 1932-1934. Transpar astfel limitele autonomiei universitare de aici, lipsa de solidaritate a corpului profesoral, problemele economice care au dus la scăderea drastică a bugetului destinat învățământului superior, precum și „pericolul” perceput de către tineri în ceea ce-i privea pe studenții minoritari – toate acestea analizate prin prisma celor trei actori implicați: statul, corpul academic și studențimea. Deosebit de interesantă este încercarea tineretului universitar de a crea o alternativă la modelul de Universitate propus de autorități, precum și diversitatea ideologică a criticilor aduse sistemului, care mai ales din anii ’30 tind să alunece tot mai mult spre extrema dreaptă.
Universitatea din Iasi
Dinamica schimbărilor de natură socială, politică și chiar etnică în România interbelică poate fi foarte bine urmărită prin analizarea unui segment specific din cadrul învățământului superior românesc, și anume cel al Facultăților de Drept. Iar aici din nou Universitatea din Cluj prezintă un caz aparte, de data aceasta din perspectiva preluării de către statul român a modelului anterior – maghiar – de formare, prin intermediul educației superioare, a unei clase de mijloc complet dependente de stat în ceea ce privește oportunitățile de angajare. Desigur, dincolo de expandarea nejustificată a unui segment profesional – cel al funcționarilor publici -, care se traducea și printr-o suprapopulare a universităților, cu precădere a facultăților de drept, scopul principal al statului era acela de „românizare” a sectorului public și de elevare a „elementului românesc” prin intermediul accesului acestuia la învățământul superior.
În felul acesta, mai vechile universități românești și cea proaspăt românizată serveau nu doar producerii de cunoaștere, ci și creării sau întăririi unei identități naționale. Zoltán Pálfy integrează toate aceste mecanisme într-un context mai larg, specific sistemelor de educație din statele naționale central și est europene, nou formate, oprindu-se apoi pe analizarea detaliată a situației studenților de la Facultatea de Drept a universității clujene de-a lungul perioadei interbelice. Sunt avute în vedere cuantumurile și procentele de tineri înmatriculați la această facultate, vârsta înscrierii sau a absolvirii, zona de proveniență a studenților, etnia, confesiunea sau genul, toate aceste variabile fiind analizate în mai multe combinații. Iar ca o concluzie demnă de reținut, studiile în drept atrăgeau cel mai mare număr de tineri – cca. 50% din totalul de studenți clujeni –, contribuind hotărâtor la deja menționata suprapopulare a universității. Prin urmare, era de așteptat ca puțini dintre acești tineri să fie interesați cu adevărat de procesul educativ, fiind de cele mai multe ori vorba de o alegere strategică a acestei facultăți în vederea obținerii ulterioare a unei poziții în cadrul unei instituții de stat. Nu era deci de mirare ca „studentul serios și muncitor să fie o minoritate în rândul studențimii. Majoritatea erau în schimb, mai ales în anii 1930, mai tot timpul implicați în raiduri, acțiuni antisemite, greve și scandaluri”.
O altă instituție menită a crea funcționari publici în România Mare a fost Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, a cărei evoluție și funcții în perioada interbelică sunt analizate în articolul lui Andrei Sora. Acesta este de asemenea un caz aparte, din mai multe motive. În primul rând, nu este clar în ce măsură Școala Superioară era cu adevărat o instituție de învățământ superior, în condițiile în care beneficia de un foarte mare prestigiu și de cadre didactice recunoscute, dar în același timp nu conferea absolvenților un titlu academic. În al doilea rând, rămâne neclară motivația unor tineri de a urma această instituție – care nu oferea o diplomă de licență – și nu o Facultate de drept, care putea avea, teoretic, aceeași finalitate, cea de a asigura accesul la o funcție în sistemul de stat. Iar în al treilea rând, Școala beneficia de o relație specială cu Statul, principalul angajator al absolvenților de aici. Încercând să păstreze imaginea de instituție independentă, menită a furniza statului specialiști, conducerea acesteia negocia constant cu autoritățile drepturi și privilegii pentru sine, pentru studenți și pentru absolvenții săi. De altfel, mecanismul de admitere în cadrul acestei instituții poate fi considerat cel puțin controversat, din moment ce până pe la mijlocul anilor ’20 cei care doreau să se înscrie aici nu trebuiau să facă dovada trecerii examenului de bacalaureat – accesul pe baza trecerii acestui examen de maturitate reprezentând de fapt, teoretic, condiția esențială de diferențiere între cei care urmează învățământ superior, față de tinerii înscriși în învățământul postliceal.
(…)
*
Citește mai mult pe Gooperativa G. Sociologia militans:
*
Gogea's Blog 
Liviu Antonesei
iunie 17, 2016
Da, o carte care mă interesează! Merci de știre.
vasilegogea
iunie 17, 2016
@Liviu Antonesei
Cu bucurie, prietene!