După plecare. Un text de Mihaela Malea Stroe. In Memoriam Claudiu Mitan

Posted on Iulie 14, 2016

2



In memoriam  Claudiu Mitan

829658

 (4 ianuarie 1946, Prejmer-Brașov – 5 iulie 2016, Brașov)

*

Un semn de plecare

.

Aceasta poate fi

o pură credință

Între aceste limanuri

Avut-am lăcaș.

.

Și migratoare flori

mai povestesc

despre acele urme vechi

depuse-n sanctuare.

.

La pocnetul frunzei de fag,

evlavioase peceți,

cântându-vă cântec de slavă,

culeg de pe mare

un semn de plecare.

                            (din vol. Tărâmul fragil)

*

       Claudiu Mitan a purces, în 5 iulie al acestei veri, pe calea îngerilor, lăsând în urma lui semnele trecerii – „cântecul de slavă” dăruit tuturor – pe portativul celor șase volume de versuri:Pe întinsele ape, în volumul colectiv Prier (1988), Știința și bucuria secretă (1998), Clonarea (1999), Să curgă această memorie, (2004), Anotimp ascuns (2007) și Tărâmul fragil (2011).

În lumea literară brașoveană, Claudiu a fost, dacă nu – cum cred eu – cel mai îndrăgit, în orice caz unul dintre cei mai îndrăgiți poeți.

Foarte posibil ca, în lumea literară largă, dincolo de Țara Bârsei, numele lui să fi rămas într-o oarecare penumbră, întrucât, lipsit de orgolii, Claudiu Mitan a fost întotdeauna o prezență de o desăvârșită discreție, refuzând de cele mai multe ori podiumurile, interviurile și orice alte forme de afirmare și de publicitate.

Era atât de timid încât până și ritmul rostirii sale avea o rostogolire ușor sacadată, de parcă și cuvintele, molipsindu-se de timiditatea vorbitorului, ar fi stat puțin pe gânduri înainte de a se lăsa auzite în lume.

Era atât de modest și de smerit încât punea mereu la îndoială ce scrie, ce publică, laudele prietenilor și confraților îl făceau să se fâstâcească, să se piardă cu firea. Nu se identifica, trufaș, „autorului” ci, mai degrabă, uneltei sau obiectului scriiturii: „Ochiul mă citește/mâna mă scrie,/ sunt un trup de cuvinte/ rostogolit pe hârtie”.

Era atât de sensibil și de blând încât, într-o lume cu multe asperități, vanități și întâlniri contondente cum este lumea literară, reușea să împace și să armonizeze, să se facă îndrăgitși prețuit – atât ca om cât și ca poet – de persoane care, altminteri, figurau în tabere, dacă nu tocmai rivale, cel puțin înstrăinate, distanțateevident una de alta. Blândețea lui răzbătea în cuvinte chiar și atunci când tachina sau ironiza fin, cu un spirit lucid,pătrunzător, inerent inteligenței; ironia lui era filigranată, delicată, subtilă.

Mai necruțător  se dovedea cu sine însuși, se autoanaliza critic, se judeca pe sine cu asprime și nu o dată l-am auzit spunând că soția lui, Nicoleta, este un înger, că el este căsătorit cu un înger, nu cu o femeie, pentru că o femeie nu i-ar fi înduratatâta timp defectele și greșelile.

Uneori parcă vorbea în… poeme, așa cum alții vorbesc în parabole, poeme pe care nu le-a mai scris; o dată rostite au rămas să călătorească solitare, imateriale, imponderabile, în eter, mici partituri poetice răsfirate în muzica sferelor…

„O, Doamne! Ce om bun a fost! Dumnezeu să-l odihnească!” mi-a răspuns Vasile Gogea, unul dintre prietenii poetului, când i-am scris de plecarea lui Claudiu. Și cred că a surprins esențialul.

Sufletul lui Claudiu Mitan era de-o bunătate și de-o generozitate rar întâlnite în zilele noastre.

Profesional, Claudiu și-a dedicat viața copiilor cu nevoi speciale, adică acelor copii care rămân în umbră, nu ajung olimpici, nu aduc puncte în portofoliul dascălului, nici diplome în palmares. A rămas, cu multă răbdare și devotament, alături de cei mărunți și neajutorați, nețintind, nici în această latură a existenței lui, spre titluri de glorie. Iar acești copii au devenit și ei sămânța unor mici poeme: „[…] în clasă Alina tocmai mătura/ iar eu i-am reproșat că deranjează ora/ Eu tocmai explicam deosebirea dintre un nu și un da/ […] Elevii au râs/ căci Petrică cioplise un buștean/ pe care l-a pus alături de mine/ la geam./ Și bușteanul nas avea și gură avea/ și ochi avea/ Seamănă cu domnu’/ a chicotit Mihaela./ Doamne, ce mă fac eu/ cu mutra asta a mea?/ Ce fac eu, Doamne,/ din viața asta?”

Din „viața asta” modestă, discretă, atinsă pe alocuri de „nevoi speciale”, dascălul cu sensibilități lirice a șlefuit poeme, slujind cuvântului: „Vai, mi-e trupul/ mult prea lung/ căci nu intră/ în cuvânt // Și mi-e trupul/ mult mai greu/ decât e/ cuvântul meu// Căci visez/ atât că sunt/ cât să-ncap/ într-un cuvânt.”

Poet al anotimpurilor ascunse, al bucuriilor secrete și al tărâmurilor fragile, Claudiu Mitan își ia acum rămas bun de la lumea de lut: „Ca un prunc despuiat de haine/ gol în lumina soarelui/ sunt./ Trup de pământ m-am făcut.// Omul de sânge, de carne, de vis/ om de pământ s-a făcut.// Pământ ești,/ în pământ te vei întoarce. // Cuvânt ești,/ la cuvânt te vei întoarce.// Mi-au zis.”.

Își ia rămas bun de la lumea de lut și purcede, dintre limanurile în care a avut (vremelnic) lăcaș, înspre Cuvânt, înspre locul unde, cum spune chiar el, „făr’ de umbră, făr’ de chin/ doar de Spiritul Divin/ să mă anin.” și unde sălășluiește „Lumina/care devine/ toiagul omului.”

Mihaela Malea Stroe

*