La ”Pavilionul de oaspeți”: Bedros Horasangian – despre centenarul Neagu Djuvara

Posted on August 28, 2016

3



Bedros HORASANGIAN :

Neagu Djuvara 100

Djuvara-fragmente-memorabile-212x300

Distinsul istoric Neagu Djuvara, a împlinit pe 18 august, venerabila vîrstă de 100 de ani. E o performanţă a destinului, am putea spune, aşa, în sine, dacă nu am adăuga imediat detaliul important că, şi la această vîrstă, Neagu Djuvara este un bărbat verde. Foarte tînăr. Şi proaspăt, şi viu, simpatic şi incisiv. Ştie să rîdă şi să surîdă, înr-o lume de bosumflaţi, care mai de care mai acri. Neagu Djuvara le zice pe bune. Cu francheţe şi cu o logică impecabilă. Fără prea multe menajamente. Că este vorba despre „liftele păgîne“, despre geamia care urmează a fi construită în Bucureşti – ce-i lipsea chelului, adăugăm şi noi, cu o frumoasă vorbă veche –, că este vorba despre cumanii cu care Djuvara i-a pus pe jar pe cei din establishmentul academic sau despre liberalismul de care nu s-a dezis venerabilul nostru sărbătorit. Că este vorba, la urma urmelor, despre orice…

În cazul lui Neagu Djuvara, erudiţia e la ea acasă, completată de o uluitoare memorie. La fel şi poveştile. Din trecut sau din prezent. Prospeţimea acestui intelectual rasat, cu o existenţă nu lipsită de seisme, vine din asumarea realului, din răbdare şi tenacitate, dar şi dintr-o bună gimnastică lăuntrică. Pe care şi-a însuşit-o nu doar genetic, din familie, ci şi din studiile de juneţe, din experienţele existenţiale pe care le-a traversat, precum Phileas Fogg, eroul lui Jules Verne, cel cu 80 de zile în jurul lumii, cu calm britanic şi cu o tenacitate de armân. Fără să-şi renege obîrşiile, ba din contră, fiind mereu mîndru de ele, Neagu Djuvara a asimilat tot ce era de utilizat într-o viaţă de om. Să te bucuri de ceea ce-ţi oferă viaţa în imediat, să nu cedezi cînd ţi-e mai greu şi cînd toate merg împotriva ta, să nu te laşi pradă disperărilor, atunci cînd totul pare pierdut. Nihil sine Deo, dar mai pune mîna şi omul la edificarea propriului destin.

Detaliile unei vieţi asumate şi trăite exemplar sînt cunoscute. Detaliile unei bibliografii care s-a îmbogăţit uluitor după revenirea în România sînt şi ele cunoscute. Colaborarea cu Editura Humanitas şi cu Gabriel Liiceanu a fost exemplară şi rămîne un model de practică editorială. Do ut Des nu presupune doar un schimb de interese, ci şi respect reciproc. În timp ce universitarii ieşiţi la pensie la 70 de ani se lasă pe o dulce leneveală, tolăniţi pe coroniţele gloriei trecutului, Neagu Djuvara a luat totul de la început. A scos carte după carte, a ţinut conferinţe, prelegeri, cursuri, a dat interviuri, a povestit cîte ceva frumos de­spre toţi, despre toate, despre el însuşi. Liberal de spiţă nobilă, a rămas liberal şi după ce liberalismul a lut-o razna în România. Neagu Djuvara a fost şi a rămas acelaşi mare amator de taifas şi de taclale. Ocupaţii care dau farmec sentimentului românesc al fiinţei, ca să-l cităm pe Constantin Noica, oricîte ironii i-a livrat amicul Cioran – la rîndul lui, un mare şi convivial amator de dulci dialoguri cu prietenii, pînă la a pune pe hîrtie toate spaimele care ne pasc, dar care şi fac viaţa mai suportabilă. Cine povesteşte frumos duce o viaţă mai frumoasă. Orice ar fi în jur. După opinia noastră – şi am mai avansat-o şi cînd Neagu Djuvara împlinea 90 de ani –, Anii de pribegieai domniei sale se numără printre cele mai frumoase cărţi ale literaturii române. Istoria ca istorie, dar arta prozatorilor români a ieşit îmbogăţită, după ce au apărut Anii de pribegie ai lui Neagu Djuvara!

Dincolo de contribuţiile aduse ştiinţei istoriei, dincoace de unele ipoteze şi interpretări năstruşnice care au născut controverse, Neagu Djuvara rămîne un povestitor inconfundabil. Dintr-o stirpe nobilă de story tellers, care i-a dat şi pe cronicari, şi pe Ion Creangă, cel din Amintiri din copilărie, şi pe Ion Ghica, cel din Convorbiri economice, şi pe Calistrat Hogaş, cel din Pe drumuri de munte. Bucuria de a relata sucelile vieţii se intersectează cu arta de a răsuci întîmplările istoriei. Care nu l-au ocolit pe Neagu Djuvara, dar nici nu l-au înfrînt. Că a trăit într-o Românie Mare, care s‑a închegat sub ochii lui, că a trăit într-o Românie care s-a destrămat în doar trei decenii, că s-a lăsat dus pe meridiane, departe de ţara lui. În Franţa, la Paris sau la Niamey, în Africa, unde a stat 23 de ani, Neagu Djuvara a fost el însuşi. Ceea ce nu e puţin lucru. Şi e de admirat că a rămas aşa. Şi la 100 de ani.

Ca şi Mihai Şora, un alt senior de marcă al culturii româneşti, care va împlini 100 de ani pe 7 noiembrie, cu care ne simţim onoraţi să fim contemprani, Neagu Djuvara împlineşte un destin. Al neamului românesc, al lui însuşi. Cu bune, cu rele, cu bucuria de a trăi. Nu e puţin lucru. Aici ar mai fi de lucrat. Şi cu o vorbă a lui Nicolae Iorga, care, într-o şedinţă a Parlamentului României, ţinută la Iaşi, în zile dramatice din 1916, cînd Bucureştii erau ocupaţi, şi situaţia Ţării, a Neamului şi a Tronului era în cumpănă, şi-a încheiat viforosul şi energizantul discurs prin acele memorabile vorbe, valabile şi astăzi, după 100 de ani: „Să ne punem la lucru!“. Lecţia lui Neagu Djuvara rămîne la fel de exemplară precum vorbele lui Nicolae Iorga. Conu Neagu, cum îi spun prietenii, mereu ne-a îndemnat, prin tot ceea ce a scris, spus, povestit sau prin simpla prezenţă, să ne punem la lucru. Să-i urăm distinsului, la centenar, sănătate şi bucurii, căci anii, chiar şi 100, vin de la sine.

La mulţi ani!

_________________________

În săptămînalul  Observator cultural,  nr. 837/2016.

*

       Ne alăturăm prietenului nostru Bedros Horasangian, cu respectul și admirația ce rar ne-au fost prilejuite de viețile cărturarilor români în aceste vremuri de crespuscul al unei vîrste culturale pe care o păstrăm tot mai încețoșat în memorie. Și cu uimirea că îi suntem norocoși contemporani.

       Nu, însă, și falsului ”omagiu”, în fapt o ”lovitură de marketing” editorial (asemănătoare celei date memoriei lui Petre Țuțea, redus la  “322 de vorbe memorabile”, din miile de pagini scrise spre stupoarea celor care îl considerau un ”Socrate” fără ”operă”!) prin care Editura Humanitas, autoerijată într-un ”expert evaluator”, reduce la 444 de ”fragmente memorabile” o sută de ani de viață ”asumată și trăită exemplar”, cum, cu empatie nedisimulată și cu deplin temei, scrie Bedros Horasangian. Nici măcar un număr întreg de asemenea ”fragmente” pentru fiecare an! Dar, cine poate stabili cîte ”fragmente memorabile” împlinesc o sută de ani ai unuia dintre cei mai vii oameni pe care îi are cultura română azi?         Nu pot să nu mă întreb de pe acum, la cîte ”replici memorabile” va reduce Editura Humanitas, ”dialogul generalizat” al lui Mihai Șora, un alt înțelept al culturii române contemporane, care va împlini și el 100 de ani curînd? Mă tem că aceste pseudodicționare de idei extrase (se presupune, ca singure valide) din operele unor gînditori a căror viață și operă au arhitectura unor sinteze ferite de soarta gaudi-anismului, în spatele intenției declarat omagiale, trădează sugestia (nu destul de abil și elegant disimulată) a caracterului minor al exemplariții (dedus, relative) împlinite al unor modele intelectuale și umane. Păcat!

       ”Copacii” din ”curtea” ta nu devin mai înalți dacă îi ”ciopîrțești” (peisagiștii urbani ar folosi termenul ”toaletare”) mereu doar pe ceilalți de pe ”stradă” !

*