Întoarceri în Bucovina cu Radu Mareș. Ghid: Aurel Podaru

Posted on August 31, 2016

1



Radu Mareș, eseistul

In Memoriam

3

Cu o lună și jumătate înainte de a se ridica la stele, scriitorul Radu Mareș (1941-2016) i-a încredințat prietenului său, Aurel Podaru, un dosar (pe suport electronic) care cuprindea câteva eseuri și interviuri cu gând să le publice într-o carte. Aurel Podaru s-a ținut de promisiune și iată că i-a tipărit scrierile intitulate A fi în Bucovina (ed. Charmides, 2016), respectându-i întru totul dorința și indicațiile.
„Am adunat aici și am pus cap la cap, într-o ordine aproximativă, aproape tot din ce am reușit să recuperez, texte mai vechi și mai noi, legate între ele mai mult de hazard: toate însă despre Bucovina. Nu e mult – e doar o fracțiune raportată la tabloul vast pe care-l am în minte, plin de figuri și de culoare, ca dosar scriitoricesc. Bucovina rămâne mica mea avere secretă, nu știu dacă și când valorificabilă, dar pe care sunt perfect lucid că n-o voi putea epuiza. Așadar, asta e tot ce pot oferi”, precizează Radu Mareş în „Nota explicativă” de la începutul cărţii sale.

Născut în Frasin/Suceava, a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj, 1964, an în care începe să lucreze ca redactor la ziarul „Zori Noi” din Suceava, până în 1971, când a fost silit de către autoritățile comuniste să părăsească județul Suceava, scriitorul stabilindu-se la Cluj, ca redactor la revista „Tribuna”, afirmându-se viguros prin stilul său elegant și reconfortant, de aristocrat care face figură aparte în proza românească actuală când vine vorba despre Bucovina și oamenii săi.
Într-adevăr, personajele care sunt zugrăvite cu nostalgică afecțiune în secţiunea intitulată „Blocnotes” sunt din această zonă bine cunoscută de autorul romanului Când ne vom întoarce. Profesorul Vasile Boca (din „Numitul Boca Vasile, antierou”), omul ce a cunoscut umilințele sărăciei, trecut prin pușcăriile comuniste fără judecată, după eliberare, s-a întors în satul natal, și-a întemeiat o familie și și-a făcut exemplar datoria de dascăl; a cercetat faptele strămoșilor săi, a scris monografia Botoșanei pe cheltuiala sa, a fost un exemplu de dăruire pentru zeci de generații de elevi, singurii, care, probabil, îl vor păstra în memoria lor pentru că învățaseră de la părinți sobrietatea, cumpătarea și respectul față de vârstă și rang, urmând, apoi, evocarea galeriei de dascăli de la Liceul nr. 1 (devenit mai târziu „Eudoxiu Hurmuzachi”) din Rădăuți, fiecare cu virtuțile și defectele sale, din perioada deceniului ’60, când frica, sărăcia și foamea se cuibăreau în fiecare casă, de neuitat fiind Precul, zis „Colonelul”, cel care se prefăcea că-i învață limba rusă, profesorul de chimie Pascaru, poreclit „Braha”, care umbla după ore cu vaca, ținând într-o mână o carte din care citea continuu, profesorul de geografie Vasile Țigănescu, severul profesor de matematică Bujei, elegantul profesor de română Rățoi, „mereu proaspăt și bărbierit”, carismaticul profesor de franceză Prelipceanu, misteriosul profesor de biologie Socaciu, cel mai apropiat om de mintea și sufletul elevilor, cu toții având în matricea lor formativă „reguli și sisteme de referință aparte, reflexe, deprinderi, cuvinte în lexic etc. moștenite prin inerțiile tradiției de la Austria” (Poze dintr-un album). Un portret aparte îi face fostului său coleg de clasă și de internat Gavril I. Crăciun în Omul de la Marginea, crescut și el „în buna, sănătoasa și frumoasa tradiție bucovineană”, dascălul care a adunat cu o râvnă de furnică documente legate de satul său natal și de Rădăuți și a scris o sumedenie de cărți despre ele, despre „oamenii care au îndrăznit, perseverat și izbutit”, despre intelectualul de talie europeană Vasile Gherasim, scoțându-i pe toți la lumină din nemiloasa uitare.

Cultivatul scriitor bucovinean Teofil (Dumbrăveanu) Lianu este descris în eseul „Patriarhul Lianu”, acesta fiind cel care l-a descoperit și îndrumat pe Matei Vișniec, dar, care a avut, la rândul său, să-și petreacă ani buni în pușcăriile comuniste pentru niște vinovății inventate după o caricatură de proces, – înfățișat detaliat în acest text -, întorcându-se acasă o umbră de om, el, care fusese înainte un bărbat înalt și robust „ca un țapinar” și-și domina interlocutorii atât la propriu, cât și intelectual, devenise un monah ursuz, retras de bunăvoie în tăcere și contemplație. Un destin aparte îl va avea ziaristul nr. 1 al Sucevei, Pan Solcan, cel care a plecat la București să lucreze alături de Octavian Paler la „România liberă”, apoi la „Tribuna României”, foaia pentru străinătate, autor a opt romane, „receptate anemic de critica vremii”, deși unele „sunt foarte frumoase, distilate ale unei experiențe de viață și literare cum există puține la noi” (vezi „Domnul Solcan”). Intelectualul de mare clasă George Sidorovici, a cărui soartă este comparată până la un punct cu Marin Preda, este prezentat în scrierea „Despre Bădia”, amândoi normaliști suferind de miopie, ambii debutând cu proză scurtă aproape deodată: Preda în 1942, Sidorovici un an mai târziu, ambii, având „drept cadru satul și personaj un țăran”, iar după „ Ana Roșculeț” publicată în 1949, în anul următor Sidorovici tipărește „Luceferii de sub grindă”, „ambele proze făcând parte din prima șarjă românească a șuvoiului beletristic realist socialist”, distanțarea intervenind odată cu publicarea de către Marin Preda a romanului Moromeții (vol. I, 1952).

Radu Mareș face una din cele mai pertinente radiografii a României sub Nicolae Ceaușescu în eseul Mic apel la memorie, de la numirea acestuia ca secretar general al P.C.R., când, după ‘65, pușcăriile s-au mai golit și au urmat câțiva ani de dezgheț, „cu o boare mai proaspătă”, iar prostimea nu numai că l-a acceptat docilă, „dar i-a și validat calitatea de stăpân”, șurubul încă nu se strânsese, iar imbecilizarea în masă avea să se întindă ca o pecingine după fatidicul an 1971, neînvățând nici până astăzi că destinele unei comunități sau ale unei nații nu sunt decise de un singur individ.
Despre cartea Zece ani de foc. O cronică a Basarabiei (1990-2000) a omului de televiziune și radio, prozatorului și dramaturgului, directorului de editură și teatru Mircea Radu Iacoban, cel care a ocupat poziția numărul 1 în Iașii anilor ‘70 și 80, dar care „a acumulat și numeroase antipatii”, se pronunță tranșant în eseul „Ce nu se vede”: „Pronosticul meu e, în pofida a toate, că despre această carte nu se va mai scrie un rând!”, deși cuprinde: „interviuri cu figurile de vitrină ale Chișinăului din epocă, azi complet uitate, reportaje cu observații notate în priză directă, dar și analize de stare cu acte oficiale pe masă, cu varii probe și mărturii”.

Partea a doua a acestei cărți, intitulată Dialoguri, cuprinde două interviuri luate de Ion Filipciuc, (unul despre posteritate și lupta cu inerțiile și un altul despre Cernăuți), apoi de Ion Beldeanu, poetul care a fost declarat persona non grata de către ucraineni pentru că a tipărit două cărți despre Bucovina și românii de dincolo (despre Bucovina și Cluj) și de Olimpiu Nușfelean (despre proză, gazetărie etc.).

Icu CRĂCIUN

(În Răsunetul, 28.08.2016, http://www.rasunetul.ro/radu-mares-eseistul.)

*