Despre ”Anamteme” și ”La scara blogului. Jurnal dedus (2010-2014)”. Două comentarii ”ascuțite” în revista ”STEAUA”

Posted on Septembrie 1, 2016

11



Descopăr abia acum, în numărul 12/2015 al revistei STEAUA (să-mi fie rușine!), două comentarii scurte dar bine ”ascuțite” (ca o lamă Sollingen), un adevărat ”bărbierit”  critic a două cărți apărute în 2014 și 2015. Nu o cunosc pe d-na sau d-ra Călina Bora, cea care semnează cele două texte, adecvat subsumate unui singur titlu (cheia lecturii), dar îi transmit, cu vinovată întîrziere, toată gratitudinea și, mai ales, recunoștința pentru a-mi fi aplicat, în final, pe ”fața” auctorială un reconfortant ”prosop cald”.     Adică, un adevărat ”perdaf”, executat cu ”ștaif” și mînă ”ușoară”!

Nu credeți? Citiți și vă veți convinge!

Coperta_12_2015

 

Anamneza și (re)compunerea de sine

*

VasileGogea_Anamteme_COPERTA_1

        Apărut la editura Eikon, volumul Anamteme. Exerciții de anamneză (Eikon, 2015) discută cu fervoare despre comunism, post-comunism, monarhie, Monica Lovinescu, Adrian Marino, Mircea Eliade, Mircea Ivănescu și multe alte subiecte, volumul fiind, practic, o însumare de texte publicate în revistele „Tribuna” și „Confesiuni”, în mare parte, dar și texte postate pe blogul personal (Gogea’s Blog).

Implicat în prezentul și forfota societății noastre, comentând pe blog aproape fiecare eveniment cu impact de știre națională sau, pur și simplu, aducând la cunoștință cititorilor evenimente care se petrec la nivel de județ, crainicul Vasile Gogea ne propune prin Anamteme să ne recuperăm trecutul, să revizuim prin „amaneză” mai ales istoria celor învinși. Fiindcă istoria este făcută întotdeauna doar din perspectiva câștigătorilor (v. Walter Benjamin), sentimentul incompletitudinii nu are cum să nu iasă la suprafață. Fiind incompletă, așadar, istoria devine injustă, fiindcă suspendă adevărul și-l vâră sub preșul trecutului. Procesul anamnezic la care Gogea ne îndeamnă presupune tocmai încercarea de a dezarhiva trecutul și de a umple golurile istoriei, din perspectiva celor învinși.

Un astfel de gol al istoriei este de pildã, după Vasile Gogea, atentatul comuniștilor la imaginea Regelui Mihai I, rege prezentat în manualele școlare comuniste total distorsionat. Mâhnirea și dezgustul autorului, pe măsură ce repovestește un subiect știut de la tatăl său, în ceea ce privește turnura Regalității României, sunt absolut remarcabile. Vizibil susținător al Regelui Mihai I, nu numai printr-o afirmație a Regelui care îi definește blogul („Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri”), ci și prin afirmații gen: „sunt supusul celui mai longeviv suveran din istorie” sau „mă declar liber un supus al Majestății Sale” (p.24), Vasile Gogea notează: „Cu Regatul sfârtecat de jocul cinic al marilor puteri ale timpului, angajat într-un război care, în final, deși a salvat (în mare parte) Regatul, a adus republica (bolșevică) și i-a smuls cu brutalitate coroana, Comandantul Suprem al Armatei Regale Române găsea timp pentru un gest de o tandrețe umană excepțională [acela de a cumpăra flori Reginei-mamă Elena]. Toată iubirea lui, asemenea sutelor de mii de tineri români din acei ani, era împărțită între Țară și Mamă” (pp. 23-24).

În altă ordine de idei, când Vasile Gogea pune problema anamnezei, indică prin textele volumului său și reanalizarea anilor comuniști ai țării. Chiar dacă astăzi gustăm din democrație ca dintr-o imensă și rotundă turtă a „libertății”, rana deschisă de regimul comunist este încă inflamată și fiecare român o poartă asemeni unui stindard și al unui stigmatism național. Mai mult decât atât, Gogea este încă deranjat de atitudinea intelectualilor țării. Aceștia, după cum punctează Andrei Zanca în Postfața volumului, în loc să apere interesele românului s-au retras ca melcii-n cochilii ori s-au grupat-cârduri împrejurul puterii, asta dacă nu sau autoexilat, abandonând țara ca pe-o clădire plină de leproși. Cu toate astea, azi, naiv, Vasile Gogea recunoaște: „Încă mai cred că un intelectual, mai mult sau mai puțin „public”, are ca principală misie tocmai pe aceea de a se opune oricărei tendințe tiranice, oriunde și oricum s-ar manifesta ea” (p. 75).

Cât privește cărțile pe care le comentează, Vasile Gogea este vertical, interogator și, uneori, incomod, tocmai din cauza verticalității. Într-un spațiu virtual ce paralizează pe zi ce trece (este vorba despre bloguri), fiindcă alte spații cibernetice câștigă teren, spații în care informația ajunge imediat, scurtă și concisă, aproape ca o telegramă, Vasile Gogea rămâne o voce pusă la punct.

*

cop scara

        „Ochi sensibil, gând flexibil și peniță de oțel”, îi dorea Gheorghe Crăciun lui Vasile Gogea, autorul volumului La scara blogului. Jurnal dedus (2010- 2014) (Charmides, 2014), iar Gogea, neuitându-și prietenul, notează în volumul său „Iată, eu voi împlini curând vârsta la care el ne-a părăsit. Diferența de vârstă dintre noi doi se va fi anulat” (p.14).

Un volum comemorativ creează, în primul rând, Vasile Gogea prin acest „jurnal”. Fiecare prieten este amintit cu bucuria și cu mâhnirea celui care conștientizează că, pe zi ce trece, rămâne din ce în ce mai singur, că diferențele de vârstă se anulează sau că, pur și simplu, vârsta dintre prieteni n-a contat niciodată, importante fiind discuțiile, împărtășirea și apropierea dintre ei, prietenia având o vârstă în sine. Radu Anton Roman, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gheorghe Crăciun sau Radu Săplăcan, fiind pentru autor „voci care nu se mai aud decât în memorie” (p.96), dar care, tocmai fiindcă nu sunt uitate, rămân ale sale.

        Jurnal dedus poate fi perceput ca „jurnal de dus”, adică „jurnal de purtat” / „avut” în permanență la îndemână. Un suport, fie clasic (coală de hârtie), fie cibernetic (pagină de blog), în care notezi totul, tot ceea ce are legătură cu societatea și cu literatura, cu oamenii cunoscuți sau cu cei mai puțin cunoscuți. De aceea, poate, acest volum, segmentat în patru părți, cuprinde amintiri, opinii personale ce vizează politică, literatură, critică, recenzii, articole, eseuri publicate recent sau publicate cu mult timp în urmă în diferite reviste.

Comentator încrâncenat, pe de altă parte, „ochi sensibil” după cum i-a dorit Gheorghe Crăciun, Vasile Gogea nu ezită sã nu se ia la trântă cu alți scriitori, fie că este vorba despre Herta Müller ori Mircea Cărtărescu. Firește, această „luare la trântă” nu se face prin atac la persoană sau printr-un alt atac necordial, voindu-se, de departe, un duel al ideilor. Un duel în care Cărtărescu, de pildă, acuzat de comerț cu iluzii, este taxat constant. Cu aceeași pornire, ba, parcă și mai ironic, „Frau Müller”, după cum este amintită, câștigătoare a Premiului Nobel, este și ea pusă la zid („respectată” adică) de către autor. Acest tip de discurs, pe alocuri necalibrat, fac din Vasile Gogea un infatuat al generației sale, infatuare datorată de fapt spontaneității cu care se aruncă în comentarii și emoții, uneori, necontrolate. Judecând, însă, după structura volumului de față, aș spune că nu tratăm un jurnal clasic sau un jurnal cu care ochiul cititorului este obișnuit, ci asistăm, pe măsură ce paginile trec, la strădania lui Vasile Gogea de a (re)compune un jurnal. Or, poate că în locul (re)compunerii unui jurnal, asistăm, mai degrabă, la compunerea unei monografii personale.

Călina BORA

________________________

În revista STEAUA, anul LXVI nr. 12 (806) decembrie 2015.

(http://revisteaua.ro/old/core/numere/2015/Steaua_12_2015.pdf)

*