Alibiuri pentru bătrînețe (Jurnal duminical)

Posted on Octombrie 16, 2016

1



*

       Calendarul vieții mi-a oferit în această vară un răgaz fortuit* pentru frunzărit reviste mai vechi, ori pentru recitiri din autori care mi-au fost mereu un sprijin prețios în momente dificile. Astfel, am găsit în revista ORIZONT, un interviu cu Andrei Pleșu, din care am transcris acest fragment, în care citează din C. Noica, ceea ce m-am grăbit să consider un bun alibi pentru propria mea bătrînețe (în fața căreia mă aflu, recunosc, ca în fața unei prime ninsori, surprins și nepregătit):

      „Domnul Noica avea o insistentă  manieră de a salva bătrânețea de orice defecte, și pe noi ne enerva, fiindcă ni se părea un soi de utopie culturală. Spunea: „Dragă, scapi de toate servituțile care ți-au încurcat viața. De pildă: scapi de dinți – 32 de dinți, 32 de dușmani. În clipa aia, când ai scăpat de ei, câștigi o enormă cantitate de pace, de timp și așa mai departe. Toate instinctele vitale care au focusat de-a lungul vieții asupra câte unui incident care te-a dus în altă direcție se sting și ești mult mai disponibil„. (ORIZONT, 6/2016,  http://www.revistaorizont.ro/arhiva/iunie2016.pdf )

Dar… dar ”trupul știe mai mult” – cum ar fi spus bunul meu prieten Gheorghe Crăciun – și-mi ”șoptește” că mă aflu într-o cu totul altă situație, mult mai prezentă și mai acută (pentru că de 31 din cei 32 de ”dușmani” numiți de Noica deja am scăpat!). Iar pentru această situație, găsesc mai potrivit alibiul  formulat de Alexandru Bogza (fratele mai mare al lui Geo Bogza) în prea puțin cunoscuta sa lucrare, Realismul critic (o selecție de aproximativ 300 de pagini din întregul de peste 3000 (!) a apărut, cu un ”cuvînt înainte” semnat chiar de C. Noica, în 1982, la Editura Științifică și Enciclopedică). L-am regăsit (și înțeles cu totul altfel, organic), în chiar prima pagină a ”tratatului” său:

”Cu toții știm că, dacă apăsăm asupra unui corp, în momentul cînd încetăm apăsarea senzația de rezistență pe care obiectul ne-a produs-o dispare, dar însăși această dispariție e un fenomen de conștiință: simțim că rezistența a dispărut, cu alte cuvinte avem o nouă senzație, contrară, aceleia ce-o aveam mai înainte.”

Am avut prilejul, în acest răgaz,  să percep din plin realitatea faptului că încetarea unei senzații este ea însăși o (altă) senzație. Și mă întreb: oare pe Kant nu l-au durut dinții, nu l-a durut spatele de vreme ce a ”reușit” să comită o asemenea omisiune în formularea celui de-al doilea principiu al ”intelectului pur”?

_____________________

*fortuit=nepremeditat

*

Posted in: Jurnal duminical