De la Nicolae R. Dărămuș: ”a lucra” și ”a munci” sau adio ”țăranul e pe cîmp…”

Posted on Octombrie 29, 2016

7



LIGA ELIBERĂRII CĂPIȚELOR

Motto: Nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă.

liga-eliberarii-1
Foto: Anca Dărămuș

Au trecut ani buni de când – în cursul unei călătorii ”în vest” –  am văzut pe dealuri primele căpițe sufocate în polietilenă: uriașe sfere albe, asemenea unor excremente expulzate  din eșapamentul  unui OZN fără control… Doamne! – mi-am zis – ăștia au ”plasticat” fânul!… Adio miros de fân cosit!… Nu peste mulți kilometri aveam să trec pe lângă fânațele unde iarba era recoltată. Da! Recoltată cu mașinării, nicidecum cosită. Și mi-am zis iar: adio cântec al coasei bătute și-al cutei pe tăiș!… Adio, șuier oțelit prin roua ierbii!

liga-eliberarii-2
Foto: Nicolae Dărămuș

Privisem cu compasiune spre oamenii care, cotropiți de zgomot,  doar ”produceau”. Cedând ușor presiunii vremilor, ei uitaseră adevăratele rugăciuni ale rostului, ridicate la cer fără știință din mâinile care fac. Poate că nici nu le știuseră. Ce zile de neuitat îmi fuseseră cele petrecute ”la fân”,  în verile al căror șir părea nesfârșit! Dar tot eu mi-am spus : la noi nu vor ajunge astea!… Mai este până când…

liga-eliberarii-3
Foto: Nicolae Dărămuș

Îl observasem atunci, din goana automobilului, pe individul din cabina mașinăriei: cel care recolta și ”plastica” fânul.  Nu se deosebea cu nimic de cel pe care îl văzusem în scaunul  unei lăcuste motorizate  ce recolta molizii, de cel care turna betonul unui supermarket sau de cel care,  cocoțat într-o cușcă tehnică pe roți, asfalta un drum de munte. Toți apăsau pe câteva butoane și trăgeau de două-trei manete. Niște roboți transpirați, purtând căști antifonice,  împachetați în uniforme portocalii, ușor unsuroase.

În fiecare dintre ei văzusem doar  insul ”condamnat la locul de muncă”, nicidecum pe omul care lucrează. Diferența dintre muncă și lucru mi se arătase de îndată, în uriașa ei stridență. Pesemne că sintagma ”muncă silnică” aici își are rădăcinile: în lipsa bucuriei.  Căci n-am auzit ca cineva să fie condamnat de vreun tribunal la ”lucru silnic”.  Iar explicația e simplă: cel care lucrează și-a descoperit ”darul”, ascultând de glasul Celui de Sus: așa trăiesc pictorul, brutarul,  pantofarul,  cântărețul, tâmplarul,  grădinarul… Așa trăiesc creatorii: fie ei artiști în sensul consacrat, fie ”artiști” în tot ce fac cu mâinile.

liga-eliberarii-4
Foto: Nicolae Dărămuș

Așa ființase până nu demult – în România și aiurea – mai ales  ”omul de la țară”: cel care, de dimineața până la căderea nopții, pe rând, era ”artist” în toate:  crescător de vite – câteva doar, puțin peste necesarul gospodăriei sale – agricultor, cosaș, tâmplar, zidar, mezelar, brutar și cofetar, iar în lungile seri de iarnă  – când dumnezeirea se pogora în case și prin colinde – era… țesătoare. Și omul mai era, da… era cântăreț. Am trăit acolo și știu! Omul – nu oricare, firește! – își cânta. Din gură, când lucrul mâinilor îngăduia  – la războiul de țesut faptul întâmplându-se – sau din fluier, în ceasul de hodină. Iar cei care-l auzeau se bucurau de darul lui.

Mi-i închipui pe roboții mașinăriilor pomenite, la sfârșit de săptămână, evadați din modernele lor închisori. Unii – cei total resemnați – zăcând la televizor cu berea-n mână, odihnindu-se: adică intoxicându-se cu știri, sau zapând pe canalele de sport, unde afaceriștii competițiilor  își dau duhul, îngropând sub mormane de bani adevărata performanță.

Alți roboți evadați,  ca să-și încarce bateriile, pleacă  ”la iarbă verde”, dornici să umble desculți, să simtă umbra unui arbore, să respire mirosul de fân cosit. Spre a ajunge  în astfel de locuri parcurg  în automobil drumuri lungi; tot mai lungi de la o luna la alta, tot mai lungi de la un an la altul. Natura se retrage mereu din calea lor, împuținată: framântată de șenile, mușcată de cupele  excavatoarelor, dezbrăcată de verdeață sub ferăstraie mecanice, apăsată  de betoane, ciopârțită de drumuri, ”utilizată” și cotropită de producători. Totul fiindcă  ei,  roboții condamnați la ”muncă silnică”, își fac datoria la locul de muncă, neștiind să facă altceva.

Dar să nu uit de unde am plecat: până una alta, cu un briceag, eu am eliberat câteva căpițe. Pe furiș, noaptea. Doamne, ce bucurie pe capul fânului!… Se credea cosit!… Socotesc așadar că Liga Eliberării Căpițelor  poate deveni realitate. E o simplă chestiune de crez și răbdare. Cum pot deveni și alte năzuințe ale celor care simt frăția. N-am să ostenesc s-o spun: frăția cu ”râul, ramul”, cu bursucul, cu furnica, ba chiar și cu omul. Eu am o vorbă: nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă. E mult de lucru…

liga-eliberarii-5
Foto: Anca Dărămuș

Nicolae R. DĂRĂMUȘ

17 octombrie 2016

Preluare de pe

http://wildliferomania.com/blog/

*