22 de sonete eminesciene recitite/rescrise de Aurel Șorobetea

Posted on Noiembrie 4, 2016

1



Lansare spectacol 

*

9dd051bd-8719-4faf-9d45-ca615b939f94

*

EMINESCU
XXII

XXII
ȘOROBETEA

Volum apărut la Fundația Triade
Îngrijirea ediției: Sorina Ianovici
Prezintă: dr. Ilinca Ilian

Regia înscenării: Ion-Ardeal Ieremia
Citesc actorii: Claudia Ieremia și Ion Rizea
Țambal/percuție: Mircea Ardeleanu jr.
Nai: Mădălin Luca


Fundația Triade și Teatrul Național Timișoara vă oferă joi, 10 noiembrie, de la ora 19,30, la Fundația Triade / Calea Martirilor 51/45 (devenită str. Peter Jecza nr. 3), un eveniment plural, cu prilejul lansării volumului de poezie 

EMINESCU XXII / XXII ȘOROBETEA. SONETE.

22 de sonete eminesciene, dublate de post-scrierea acestora de către poetul Aurel Șorobetea. O formă de intertextualitate prin care autorul compune, în siajul cadențelor primare, propriile sale poeme, tipare ale trăirilor subiective, alunecând, subtil, spre sensuri noi. Model de relectură, în actualitate, a versului eminescian.

Parcursul acestui exercițiu poetic dialogic este transformat, în regia lui Ion-Ardeal Ieremia, într-un spectacol prin care vocile actorilor Claudia Ieremia și Ion Rizea se confruntă, punctate de sunetul instrumentelor în tandem: nai – Mădălin Luca, țambal/percuție – Mircea Ardeleanu jr.

Un du-te-vino de voci și sunete ce țese contextul pentru o lectură participativă și fără complexe a marii poezii, pe care, altfel, aplauzele excesiv encomiastice ar putea s-o anchilozeze. 


sorobetea20aurel2002
Aurel Șorobetea – poet prezent în spațiul cultural românesc în deceniile 7-8, echinoxist, stabilit în 1988 în Suedia, dar „reîntors” în ultimii zece ani în peisajul literar românesc.

Născut în Brașov, 8 septembrie, 1946. Debut cu poezie în Steaua (1966).  Licențiat al Facultății de Filologie, UBB Cluj (1964-1969), redactor la Steaua (1971-1987). Emigrat în Suedia (1988). Opera sa cuprinde:
POEZIE: Apărătorii, Dacia, 1975; Altminteri, Dacia, 1979; Anotimpuri, Dacia, 1986. POEZIE SUEDEZĂ: ÖIÅ, Amaderm, 2003. PROZĂ: Privire de pe Cetățuie, Dacia, 1978. POEZIE TRADUSĂ: Balla Zsófia, Așa cum trăiești, Kriterion, 1983; Kenéz Ferenc, Zeu cu picior de lemn, Kriterion, 1985.

Despre imboldul revenirii la Eminescu, altfel, vorbește Aurel Șorobetea în postfața volumului:

„Cum și când a încolțit în mine ideea – năstrușnică – din care a ieșit aceasta carte, impulsul de a modifica și, apoi, treptat, de a rescrie unele poezii ale lui Eminescu?
Nu-mi aduc aminte data cu exactitate și nici măcar anul – prin ’57-’58 să fi fost? – doar de lună sînt sigur, un început de septembrie, și de împrejurarea că interveniseră în viața mea anumite evenimente, comune, resimțite, însă, ca mari schimbări. Brusc, devenisem Ianus, cu o față întâmpinând neliniștit adolescența ce dădea buzna peste mine, cu cealaltă despărțindu-mă întristat de copilăria rămasă în urmă.
Nu voi ști niciodată cum de s-a nimerit să (re)văd chiar atunci incomparabilul sonet, dar știu, și n-am să uit cât voi fi, ce impact emoțional a avut asupră-mi; un copil, cutremurat dintr-odată de înțelesul dureros al versurilor: „Trecut-au ani ca nouri lungi pe șesuri | Și niciodată n-or să vie iară”. Despre mine era vorba! Din acea zi, „Trecut-au ani” a ocupat neîntrerupt locul întâi (sau unul între primele trei) pe lista mea de poezii preferate: Eminescu Top 10 – creații (aproape) desăvârșite, purtate în inimă, citite și recitite de zeci de ani, de-o viață.

Atunci, de ce să modific fie și numai un cuvânt, în poezii atât de aproape de perfecțiune?

Prin ’58, copil necopt cum eram – imaturitate care sper că mă va scuti de acuza de hybris  – aș fi răspuns, cu obrăznicie, așa vreau eu; ceea ce astăzi ar suna, în traducere: mă „împiedecasem” de cuvântul „căci”, din al treilea vers, și voiam să-l schimb, fiindcă mă irita, nu-mi plăcea cuvântul în sine, mă nedumerea, nu vedeam raportul cauzal între, pe de o parte, trecerea anilor, constatarea imposibilei lor întoarceri, și, pe de altă parte, explicația dată acestui fenomen: „Căci nu mă-ncântă azi … „. Adică, îmi spuneam, oare n-ar fi trecut acei ani (sau s-ar întoarce), dacă și astăzi poveștile și doinele, ghicitorile și eresurile și-ar mai exercita farmecul?
De-acolo a pornit aventura, de la un cuvânt pe care am încercat să-l modific, bineînțeles, fără succes, îmi lipsea meșteșugul; dar mi-am promis imediat că-mi voi scrie cândva propria mea „variantă”, ca să scap de „căci”, de „cicatricea” de pe obrazul frumuseții perfecte. Cu timpul, din poezie în poezie, învățând, încumetându-mă la mai mult, împrietenindu-mă cu ele, am strîns, alături de originalele eminesciene, vreo treizeci de variante.

Așa îl citesc eu pe Eminescu, ăsta-i felul în care îmi exprim adânca prețuire, oricât de paradoxal pare.” (Aurel Șorobetea)

*

Ilustrare:

Diferențiere grafică

”Am adunat în carte 22 de perechi de sonete. Fiecare pereche se compune dintr-un sonet eminescian și o rescriere a sa, prin condeiul meu, o transformare a sonetului într-unul nou: aliaj în care intră maximum jumătate din textul vechi și minimum jumătate de text propriu. Pentru a înlesni deosebirea contribuțiilor respective, Eminescu | Șorobetea, am diferențiat grafic textele: tot ce este scris de el s-a tipărit cu litere bine conturate, pline; tot ce-i scris de mine s-a tipărit cu litere estompate. Împreună, purtând un singur titlu, cele două sonete pereche stau umăr la umăr; al lui Eminescu pe o pagină cu număr par, din stânga, urmat, pe pagina cu număr impar, din dreapta, de sonetul meu. Cu alte cuvinte, câte două sonete “pedalând” în tandem, douăzeci și două de tandemuri.”

Aurel Șorobetea

*

VENEȚIA

EMINESCU

S-a stins viața falnicei Veneții,

N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri,

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,

Pătrunde luna, înălbind pereții.

 

Okeanos se plânge pe canaluri,

El numa-n veci e-n floarea tinereții,

Miresei dulci i-ar da suflarea vieții,

İzbește-n ziduri vechi, sunând din valuri.

 

Ca-n țintirim tăcere e-n cetate,

Preot rămas din a vechimii zile

San Marc sinistru miezul nopții bate

 

Cu glas adânc ca graiul de Sibile

Rostește lin, în clipe cadențate:

«Nu-nvie morții, e-n zadar, copile!»

*

ȘOROBETEA

 

S-a stins splendoarea falnicei Veneții,

n-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri,

livide sînt … palate … punți … portaluri

sub varul lunii reci … spoind pereții …

 

Al mării duh se plânge pe canaluri …

încearcă iar să-i dea vigoarea vieții,

văpaia-n ochi … visarea tinereții …

să cânte iar, dansând ușor pe valuri.

 

Tăcere zace însă pe cetate …

în somn stătut … ca praful nins pe file;

zadarnic e … degeaba tot mai bate

 

al vremii gong dogit – în campanile –

zadarnic duhul mării tot se zbate

plângând amar … s-au dus acele zile!

*

Detalii:
http://triade.ro/eminescu-xxii -xxii-sorobetea/

*