Poetul Adrian Popescu pune revistei ”Vatra” o întrebare ”de utilitate publică”

          Reiau acest exemplar text de atitudine, cu accente polemice cum rar i-au ”scăpat” atît de sensibilului și  ”blîndului” poet Adrian Popescu, director al revistei STEAUA, în nr. 8/2016 al acesteia. Nu mai dezvolt aici și alte argumente posibile în sprijinul poziției exprimate de D0mnul Adrian Popescu. Dar nu pot să nu-mi declar deplina solidaritate cu punctul de vedere al Domniei Sale. Pentru că întrebarea, nu tocmai retorică, din titlu nu așteaptă, în ultimă instanță, un răspuns doar din partea redacției revistei VATRA. Ci, am certitudinea, și unul – pe care îl voi numi cu o locuțiune standard în ”formularistica” oficială a Ministerului Culturii – ”de utilitate publică”.

*

*

Vatra, încotro?

ADRIAN POPESCU

Uneori gesturile de violenţă verbală şi erorile de gust le întâlneşti acolo unde te-ai fi aşteptat să găseşti idei generoase şi nuanţe inteligente, distinguo, altitudine, spirit critic, viziune a literaturii ca sistem simbolic de semne ale realului. În revista Vatra, nr. 5. o revărsare de „păreri” dezlânate, dar agresive, despre religie, politică, istorie, etc. Cine transformă democraţia în dictatura majorităţii, sub o semnătură – mie puţin familiară – Dan Ungureanu, m-a uluit prin vehemenţa ei simplificatoare. Aserţiunilor emise nonşalant, peremptoriu, fără argumente şi în formulări chiar vulgare, de la „PNŢCD-un partid cu vata în nas” la „religia (?!) greco-catolică muribundă”. Măcar pentru respectul datorat lui Corneliu Coposu, supravieţuitor (după ani grei de închisoare comunistă) al vechiului partid, grija autorului pentru o expresie civilizată ar fi putut fi mai vizibilă. „Nu e – fundamental – nicio diferenţă între dictatura ceauşistă, totalitarismul sovietic şi dictatura conservatoare ţărănistă greco-catolică”, scrie Dan Ungureanu poate cea mai stupidă şi absurdă propoziţie pe care am citit-o vreodată. Greco-catolicismul a salvat Ortodoxia de la calvinizare în Transilvania, susţin mulţi istorici. A dat multe jertfe sub comunism, acuzat a fi în legătură cu Vaticanul „oficina de spionaj a imperialismului occidental”, cum suna un limbaj rudimentar, anii 50-60, pe care-l credeam dispărut. Acum, brusc acuzaţiile sunt tot virulente verbal, dar pe dos: afinitate cu ceilalţi, cu cei din Răsărit. Rezerva unei părţi a „dictaturii” greco-catolice sau a „muribundului” ei partid (una din două) faţă de căsătoriile între persoane de acelaşi sex este considerată semn de înapoiere şi de situare politică alături de comunism… Mihai Gheorghiu şi lista lui de semnături pentru modificarea unui articol referitor la familie, din Constituţie, a declanşat mânia neo-proletară a autorului. Nu sunt un admirator al ziaristului craiovean Ion Spânu, condei contondent, dar modul cum scrie Dan Ungureanu despre BOR, mi se pare cu o clasă sub prestaţia celui amintit. Ca să te pronunţi aiurea despre confesiunea greco-catolică, trebuie să ai o inconştienţă de demolator, nici dictatura nu a reuşit, prin persecuţie, s-o distrugă. Să-i afirmi ritos moartea apropiată greco-catolicismului român în chiar revista Vatra, cea care a susţinut, programatic, sub conducerea lui Al. Cistelecan, confesiunea amintită, mi se pare o necuviinţă. Cunoscuta antologie Un destin istoric – Biserica Română Unită (prefaţă de Mircea Zaciu), editată de Vatra în 1999, conţinând numeroase răspunsuri – 111 – ale unor personalităţi culturale şi religioase majore despre rolul Bisericii Române Greco-catolice Unite cu Roma în istoria noastră să fi devenit inutilă pentru noua formulă ideatică a revistei? Episcopii uniţi încarceraţi de reala dictatură comunistă la Sighet sau Ciorogârla au devenit nume de prisos pentru Dan Ungureanu. Virgil Podoabă în vacanţă şi, în absenţa lui, aceste pseudo-comentarii despre tot ce există, făcute după ureche, de un pseudo „analist”, au pătruns în paginile revistei transilvane fară ştirea lui? Citiţi-l pe Traian Ştef în revista Familia şi veţi vedea cum se face o radiografie adevarată, lună de lună, a situaţiei social-politice din ţara noastră, cu uneltele scriitorului, un examen informat şi obiectiv. Ce contrast între răbufnirile dezabuzate ale prozatorului Dan Ungureanu, improvizat în comentator politic, şi profesorul Mircea Dumitru, prezent în acelaşi număr din revistă cu un text de ţinută, „Sfârşitul umanioarelor? De ce mai avem nevoie de educaţia umanistă în universităţi?”, reluând o conferinţă despre ideile filosofiei contemporane. De ce? Ca să nu existe expresii ale unui primitivism politic, precum cele din revista Vatra. „PNŢCD încearcă să îndepărteze România de Europa de Vest şi s-o apropie de aliaţii săi naturali, Rusia, Bielorusia şi Azerbaidjan”. De când aliaţii noştri naturali sunt ţările enumerate? Europa înseamnă doar drepturile minorităţilor? Parcă erau trei surse formatoare ale culturii identitare a Europei, filosofia greacă, dreptul roman, iudeo-creştinismul. Drepturile omului intră şi ele în discuţie, parte importantă a culturii noastre europene, la fel cele ale minorităţilor, dar „discriminarea pozitivă” poate naşte chiar ea dictatura minorităţii.

Nici cronica literară, încredinţată eseistei Rita Chirian, nu m-a umplut de bucurii intelectuale. Reproşul în bloc, pe care noua colaboratoarea sibiană îl face poeticii neomoderniste a „Echinox-ului”, „pedant, înmuiat în toate rarefierile moderniste… poeţi de corset şi de etichetă” mi se pare total nedrept. Să acuzi poezia echinoxistă, în totalitatea ei, şi prin ea şi pe Aurel Pantea (căruia i se analizeză cartea) că „poartă cravată” înseamnă să nu iei în considerare deceniile când s-au afirmat poeţii respectivi, gustul lor (care nu e obligatoriu să fie identic cu cel al cronicarului), lecturile lor esenţiale, stilistica perioadei literare… „Cercul literar de la Sibiu” model recunoscut al echinoxiştilor, sau în parte cel al revistei Steaua,condus iniţial de cosmopolitul A.E. Baconsky nu sunt la fel de pline de „etichetă”? Despre „corset” nu ştiu ce vrea să zică Rita Chirian. Să fie toţi echinoxiştii „încorsetaţi” de reguli rigide? Şi Emil Hurezeanu, Viorel Mureşan, Ioan Moldovan, Traian Ştef? „Corsetul” poate conferi supleţe discursului, chinul autorului e ascuns, dar efectul asupra cititorului poate fi maxim. „Corsetul” ne garantează că lăudata de autoare colocvialitate nu se va lăbărţa prea mult, deci ‚,corsetul” lingvistic tot e bun la ceva… Nu poţi pretinde retroactiv stil optzecist şaizeciştilor, limbaj douămiist optzeciştilor, suprarealism romanticilor, postmodernism tardo-modernismului. Nu poţi judeca estetic o epocă literară, un climat ideologic numai relativ liber, anii 70-80, anii de „glorie” ai echinoxismului poetic, cu măsurile postmodernismului dezinhibat din 2016. Cât despre aşa-numitele „ierarhii de mucava”, nimeni nu le impune silnic numănui, se pot propune altele de „tablă” sau de mase plastice, dar acestea-s rar luate în seamă de istoriile literare, de dicţionare, de panoramele literare, care toate în linii mari nu greşesc, axiologic, inventariind expresiile decantate ale unei creativităţi, mai mult sau mai puţin convingătoare, nu proiectele literare, oricât ar fi ele de promiţătoare. Şi sunt multe de o originalitate care va fi omologată valoric peste puţin timp, sunt convins. Cartoanele renascentiste, mă rog mucavaua, mie nu îmi displac, cartonul e hârtia la puterea a doua. Cartonul hărţilor geografice ori cel al hărţilor cu migraţia păsărilor pe glob, cum avea Saint John Perse (ăsta da „poet de corset şi de etichetă”) în camera sa de lucru, au farmecul lor, mucavaua nu e numai pentru trompetele copiilor, uneori poate conţine şi desenele lui Miro. Un carton cu desenele lui Rafael, sau cu strofele primului Ion Alexandru mi se par demne de colecţia muzeului nostru imaginar. Poetul Ion (încă nu Ioan) Alexandru își scrisese primele poeme cu creionul chimic pe hârtia foarte groasă, aproape carton, sau mucava, găsită de el la cooperativa din satul lui mitic, Topa Mică. Sat fabulos care l-a dat literaturii şi pe eseistul Virgil Podoaba, de altfel.

„Ierarhiile de mucava” nu se schimbă peste noapte, timpul validează sau infirmă propunerile cronicarilor literari. Fluctuaţiile sau ierarhiile paralele sunt barometrul unei vieţi literare normale, „înlocuirile” unor autori cu alţii sunt anormale. Nu putem plăti poliţe unui critic literar pe care nu-l agreem, Nicolae Manolescu, cu orice prilej, trimiţând la „nedreptatea contabilicească din Istoria literaturii”, nenumită, dar aluzia e străvezie, Aurel Pantea nu figurează, deocamdată acolo. Uneori nemulţumirea noastră generaţionistă, sau de practică literară, sună ca nuca în perete, iar exemplele nu ne susţin afirmaţiile. Despre faptul că „ajunge greu pe drumuri transilvane” (cazul lui Aurel Pantea) mult disputatul Premiu naţional de poezie Mihai Eminescu, am altă opinie. Patru echinoxişti, Dinu Flămând, Ion Mircea, Ion Mureşan plus unul despre care a scris chiar Rita Chirian sunt laureaţii transilvani ai ultimilor ani. Nici invocatul magic „autenticism” elogiat de autoarea cronicii nu e „iarba fiarelor’’ pentru un poet. „Autentic” poate fi 1. actul provocator-erotic, istoricizat-avangardist al unui Geo Bogza 2. autentică poate fi şi o sudalmă fantezist-spontană auzită la piaţă, înglobată în textul liric. 3. autentic poate fi gestul celui care trage brusc faţa de masă, la o agapă. Întrebare – ce relevanţă au, dacă au, toate acestea în poezie? Răsuns – o relevanţă mare sau mică, după talent, coane Fănică… Autenticismul poate fi mimat cu ingeniozitate, vezi Malraux, poţi fi autentic în viaţa imediată, dar artificial în scris… Texistenţa optzecistă unde o plasăm, la ce prag al autenticismului? Eu cred că la pragul de sus.

O cronică literară, cel puţin aşa cum o scria Nicoleta Sălcudeanu la aceeaşi revistă, Vatra, sub conducerea lui Al. Cistelecan, era un spectacol de inteligenţă disociativă, precizie psihologică, imaginaţie, umor galic, spirit de fineţe, amintind oarecum de patentul expresivităţii ironice, jucat-familiare, al lui Al. Cistelecan. Polemica mascată a eseistei Rita Chirian, cel puţin aşa cum o practică la Vatra poeta sibiană, pe mine unul nu mă prea convinge. Polemica are spaţiul ei, transferul de stil resentimentar, bombănitor şi acuzator în cadrul cronicii literare dă un hibrid literar neviabil. Cronica literară pretinde interes afectiv pentru literatura vie, dar şi pentru cea care ne-a precedat, seninătate în judecata axiologică. Lumea literaturii nu poate să intre procustian în canonul mai mult ideologic („corectitudine literară” aş boteza-o, sora celei politice) decât estetic. Estetica postmodernă, cu îndreptăţirile ei, ar trebui să îngăduie şi alte estetici. Îi doresc eseistei să redescopere sentimentul literaturii ca sistem, ca întreg, nu doar fragmentele literare excelente, uneori, „extrem-contemporane”. Resentimenele nu prea construiesc o viziune istorico-critică necesară unui cronicar. Sentimentele literare, da, empatia şi aderenţa la texte vechi sau noi, da. Sfânta Rita din Cascia este vestită pentru că îşi iubea până şi duşmanii. E prea mult dacă-i cerem celeilalte Rita, colega noastră de scris, să nu-şi astupe ochii cu mâinile, când le citeşte textele celor care s-au născut mai devreme decât ea.

Nu toată revista este aşa, arţăgoasă şi zdruncinată, avem interviul, atrăgător prin sobrietatea specifică poetului veritabil, al Magdei Cârneci, articolele dense ale lui Iulian Boldea (despre exilul românesc), Rodica Grigore, proza lui Nichita Danilov, comentarii critice semnate de tinerii Emanuel Modoc, M. Vancea, poezii de Eugen Sude, Ioan Es. Pop ş. a., cum ne-a obişnuit publicaţia. Dar cele semnalate mai sus, asupra cărora am insistat, distonează cu profilul cunoscut şi apreciat al Vetrei.

_____________________

Preluat din revista STEAUA, nr. 8/2016, Steaua-nr-8-din-2016.

*

Citește textul la care se referă autorul, în revista VATRA, aici:

Vatra_5_2016

*

Etichetat: Adrian Popescu, biserica greco-catolica, corectitudine literara, Corneliu Coposu, democratie, estetica postmoderna, ierarhii, PNTCD, polemica, Steaua, Transilvania, Vatra

Posted in: Cuvinte împotrivite, Din viaţa literară