”Întîlnire” cu ”semnele” lui Mihai Olos la MNAC București

Posted on Noiembrie 23, 2016

5



graiul-maramuresului

*

ION  IGNA:

Spectator la retrospectiva MIHAI OLOS

*

mihai_olos-300x289

Nu-i nici o greşeală numind astfel aceste însemnări, căci, fără exagerare, vernisajul expoziţiei Efemeristul. O retrospectivă Mihai Olos de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană – MNAC – din Bucureşti, din seara de 10 noiembrie a.c., mi-a părut a fi un adevărat spectacol. Extrem de reuşit, să spun de la început. Şi cred că ceva foarte pe gustul acelui, cândva, copil teribil al artelor de la noi. Al băimăreanului care, într-o lume supusă dogmelor şi agresiunii, cu sufletul lui de om liber, ar fi vrut să se mişte nesupus vreunei constrângeri. Retrospectiva realizată de Călin Dan şi echipa sa de la MNAC pare ilustrarea non plus ultra a opţiunii artistice a lui Olos. Un spectacol, aşadar, şi prin îmbulzeala unui public în mare majoritate tânăr care la vernisaj era nerăbdător să privească sutele de lucrări din expoziţie: picturi, desene, artefacte şi sculpturi Olos, carnete de schiţe, panouri decorative etc. Despre care va da seamă un catalog care va veni probabil.
Pentru mine şi pentru cei cu care eram, spectacolul a început la parterul marelui muzeu, unde, în depozitul-expoziţie – foarte bună idee – se află, între atâtea alte mizerii ale unei epoci artistic revolute, o băţoasă înfăţişare ce parcă ar vrea să-l ia în serios pe cel care ţine în mâini sceptrul riguros pictat, cu care Ceauşescu  n-avea nici o treabă. Am evocat, brusc, portretele celor doi stâlpi ai puterii mai mult desenate de Mihai Olos şi publicate în ,,Calendarul Maramureşului” în 1980. În care artistul nostru i-a îmbrăcat în straie oşeneşti, elegante ce-i drept, iar lui i-a pus în mână fusul cu zdrangăne în chip de sceptru, corectând întrucâtva băţoasa inad­vertenţă istorică a preşedintelui comunist care ar fi vrut să reabiliteze însemnul regalităţii. Ştiu bine cum, cu Olos împreună, n-am luat în serios atunci telegrama lui Salvador Dali publicată pe prima pagină a ziarelor, în care adresantul era felicitat în felul său de marele artist. Glumeţ încă o dată Dali, ziceam noi pe bună dreptate.

4-mihai-olos_codrenescul_inv-2693_u-p_135x135cm_1986-300x300-1

Surpriza a fost, însă, generoasele spaţii de la etajul întâi al muzeului din Palatul Parlamentului. Unde expoziţia se desfăşoară în voie. Ştiu, mulţi nu privesc cu ochi buni MNAC astfel instalat. Ei şi? E treaba lor. Nu cred să găseşti, acum, în Bucureşti, un loc mai potrivit pentru artele moderne şi contemporane, doar dacă nu s-ar proiecta unul nou. Dovadă că sutele de vizitatori din seara aceea s-au purtat ca adevăraţi căutători de artă. Şi căutători probabil de un vin bun, aşa cum i-ar fi plăcut lui Mihai Olos şi cum, am aflat şi eu, s-a oferit mai pe sfârşit la unul din etaje.

Vorbind ori scriind despre Olos, îmi imaginam că locul lui într-o expoziţie ar fi fost la Tate Modern, acel Babilon londonez al artelor moderne, cu marile săli începând cu uriaşa Turbine Hall, fosta centrală termică devenită unul din cele mai vizitate muzee ale lumii. Palatul Parlamentului, în aripa muzeului, se deschidea în acea seara  pentru 7 expoziţii. Cu Mihai Olos la un întreg etaj.  Vorbind despre ,,marele vernisaj expoziţional al MNAC”, ori despre ,,noul sezon al expoziţiilor – Grand Opening”, Muzeul nu s-a ferit de vorbe mari, în toate mijloacele de comunicare la îndemână. Spre a ,,deschide porţile” pentru ,,un nou ciclu de vizitare”. Prin întuneric, prin bălţi pline de apă şi drum desfundat?, m-am întrebat însă, căutând intrarea. Nu prea e locul unde să vrei să mergi seara pe jos. Şi nu-i deloc onorabil pentru Parlamentul României! Cu atât mai de luat în seamă performanţa sutelor de vizitatori prezenţi la vernisajul retrospectivei Olos.

Şi astfel au intrat în sală pentru un moment de cântec şi joc din Maramureş copiii din Budeşti-Sârbi. Ion Papuc, eseistul subtil, s-a alarmat cum n-am mai văzut. Ion Papuc, exegetul artelor, în maşina căruia venind de la Baia Mare spre Bucureşti am evocat Umbria lui Adrian Popescu, unde călătorise şi Olos,  nu voia muzică populară în expoziţie. N-ar fi vrut-o amestecată  cu ,,drâmba”, atât de excesiv şi cu nimic folositoare artei în unele din momentele ei de jubilaţie.  Ce să caute ,,formaţia” de pe Cosău la vernisaj? Şi totuşi, gândul lui Călin Dan, directorul Muzeului şi curatorul expoziţiei, a biruit. Copiii s-au ,,produs” cu mare succes. ,,Efemeristul” Olos, cum i-au subintitulat expoziţia, cu trimitere la o anumită neîncredere a lui în durata creaţiei  ameninţate de efemer, se afla acum faţă cu expresia permanenţei, a străvechimii aduse acolo de o mână de copii. Poate că şi pentru a sugera întrucâtva cât de mult tot ceea ce vine de demult se află la temelia artelor moderne.

1-mihai-olos_ecvestra_inv-2600_u-p_46x46cm_1982-298x300

Cu asemenea gânduri am privit cu destulă surprindere la marele panou decorativ din aluminiu, acum recuperat şi chiar amplificat ce se afla cândva în holul unui cinematograf băimărean, ,,Dacia”, în vecinătatea altuia, nu mai puţin spectaculos, al regretatei Valentina Boştină. Despre ,,etapele operei” sale în sculptura românească acelaşi Ion Papuc scrisese în catalogul expoziţiei de la ,,Dalles”, 1987. O operă remarcabilă afirmată la începuturile ei în ambianţa Centrului artistic băimărean din anii `66.
Ce facem noi azi nu va dura în veci, ce-au făcut cei vechi rămâne, ce e modă trece repede. E crezul artistic pe care-l putem intui în retrospectiva Olos; dar în vremea noastră cum e, ce urmează? E posibil ca MNAC să se fi angajat la o demonstraţie pe care va trebui să o susţină.

Întrebări esenţiale şi certitudini la fel în legătură cu artistul şi omul Mihai Olos, un artist din România. Şi nu numai cu el. Numeroasa asistenţă a aflat despre ele  din alocuţiunea –  o veritabilă exegeză – a Excelenţei Dale Domnul Werner Hans Lauk, ambasadorul Germaniei. O onoare pentru Olos şi pentru arta românească. Cu atât mai mult cu cât stagiile prelungite ale artistului în spaţiul german s-au împlinit, ne-a spus domnia sa,  în splendide urme artistice. Întinse pe atâţia ani, până la suferinţa şi nefericitul său sfârşit de la începutul lui 2015, într-o Germanie primitoare.

p1010701-225x300

,,Olos a umplut lumea cu semne şi a lăsat în urmă un haos generativ de dileme, întrebări şi exaltări pe care timpul posterităţii va trebui să îl ordoneze”, scrie Călin Dan.

Martor norocos al atâtor ,,manifestări” Olos, am privit retrospectiva drept un mare succes muzeografic, iar seara vernisajului drept un salut binemeritat pentru artistul bântuit de căutări şi nelinişti. Faţă cu o asistenţă atât de generoasă. Cu familia, cu Luiza şi Liviu Olos, cu Helga Fessler, ocrotitoarea ultimelor zile ale artistului, cu destui maramureşeni, dacă acest lucru ar avea vreo însemnătate, Parasca Făt, Grigore Leşe, Liviu Petrina, Ion Vultur, Mitruţ din Rus, părintele Mesaroş. Cu familia regretatului poet Gheorghe Pituţ, recuperând pe loc din memoria afectivă a unui volum în care poetul corectase pentru mine versuri unde cenzura îşi amestecase competenţa:  ,,Şi te-ngroapă de cu seară/ În balcania de-afară….” Cu domnul Mihai Pop, fără ajutorul căruia, prin structurile renumitului Plan B clujean, cu greu s-ar putea imagina o rodnică posteritate artistică a băimăreanului. Vizibil intolerant însă şi deloc în stilul lui Olos, dumnealui mi-a taxat, furios, gestul (nefericit) de a-mi fi odihnit un plic şi ce mai aveam în mâna neputincioasă pe marginea unui stativ din expoziţie. Gestul meu e nefericit, dar, artisticeşte, o asemenea intoleranţă nu cumva e semnul unui altfel de dogmatism? Artistul pare a spune că nu.

În Retrospectiva de la MNAC, Mihai Olos aduce exemplul originalităţii şi al consecvenţei cu sine. Care va stimula probabil noi confruntări critice şi limpeziri. Din care însă comunitatea artistică băimăreană, din mijlocul căreia Olos a plecat în lume, nu are decât de câştigat.

*

http://www.graiul.ro/2016/11/21/spectator-la-retrospectiva-mihai-olos/

*

NOTA ADMIN Gogea’s Blog.

              Am citit cu o emoție specială, acompaniată de regretul de nu fi fost de față,  atît de amănunțita și empatica ”relatare” de la acest ”Grand Opening” al retrospectivei Mihai Olos, oferită, ca o compensație de domnul Ion Igna. Totuși, un nod, (nu dintre acelea alcătuite în lemn de Ioan Marchiș sau modulate în substanța sonoră a vocii de Grigore Leșe), mi-a rămas în gît, la sfîrșitul lecturii. De ce ”Efemeristul” Mihai Olos? Poate în raport (inadecvat și ironic) cu ambiția faraonică, remanentă, a edificiului care găzduiește expoziția? (Nu dezvolt, ar însemna să reluăm discuția despre cît de potrivit este acel edificiu pentru a găzdui asemenea evenimente artistice, mai ales cînd au dimensiuni simbolice universale, cosmice.) Ar fi fost mai pertinent și acceptabil, dacă tot se dorea lipirea unui ”timbru” pe această retrospectivă a unui artist supranumit și ”Omul Lumii”, termenul ”Utopistul”. Căci, după Brâncuși, doar doi artiști au avut curajul și puterea de a imagina, la scară universală, o arhitectură modernă a cosmosului arhaic românesc: doi (în acest sens) ”utopiști”: Mihai Olos și Alexandru Chira.

               Îmi amintesc cum, prin anii ’80, prietenul lui Mihai Olos, eseistul și filosoful Aurel Ion Brumaru i-a solicitat artistului cîteva desene pentru a ilustra o ediție a revistei ASTRA. Iar acesta a trimis redacției un număr de desene viguroase dintr-un ciclu intitulat Călăriri Voievodale. Acestea (ca și toate celelalte creații ale lui Mihai Olos) nu sunt ”semne” ale ”efemerității”, ci ”de-semne” (cu termenul lui Al. Chira) ale actului primordial, de întemeiere, de luare în stăpînire a duratei lungi în istorie. Pentru Mihai Olos istoria ca și arta lui, nu au fost/nu sunt ”instalații”, ci instalări în veșnicie.

              Încerc un sentiment amar constatînd că pe malurile Dâmboviței efemerul pare a fi rămas singura valoare care durează!  Și nu vreau să-mi imaginez ce ar fi spus însuși Mihai Olos despre toate acestea…

(V.G.)

*

Posted in: In Memoriam