Proză de Virgil Rațiu în revista „ALTERNANȚE”, nr. 1(14)/2016

Posted on Ianuarie 9, 2017

3



coperta-alternante-nr-1-14-2017

Alternanţe

*

 Virgil Ratiu - web

   VIRGIL RAȚIU

Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă
  – fragment –

De o vreme trăia cu moartea. Îi puse pe cap cipcă şi la urechi cerceluşi. Faptul fusese cam de totuluitot. Părea, însă, că o iubeşte.
Vino, moarte! Vino, moarte!… Hai să plecăm împreună… Doar nu voi trăi cât Bănceasca. Bănceasca este un deal imens, ca o măgură, ca un munte, acoperit însă numai cu iarbă rea, fără tufişuri. Face umbră peste localitatea de la poale, când răsare Flăcăroiul. Pe coastele acelea nu creşte decât fâşcă pe care o pasc nişte vaci slăbănoage.
Abia şoptea cuvintele. Era Costan al lui Vântu, zis Căcătoi. Abia şoptea silabele pentru ca să nu fie auzit de străbunică-sa…
Ce femeie era străbunica!… Aşa ceva nu a văzut nici America. Numai în România făptura putea să aibe loc şi desfăşurare.
Moartea este un fel de viaţă mai simplificată. Nu doare cum doare tinereţea. Când apare, moartea vine şi se aşează pe un taburet şi stă năucă. Are o privire lungă, cum au vacile. Numai boii nu au privire, asta din pricina că boii nu au niciun viitor. Viaţa cea mai abitir, energia din boaşe le-a fost luată, ca la eunuci. Ăştia, eunucii, când stau de vorbă cu o persoană – nu are importanţă sexul persoanei – nu sunt în putere să privească în ochii acelei fiinţe. Eunucii privesc în pământ. Aşa privesc şi boii.
De o vreme Costan trăia cu moartea. Însă o privea în ochi. I se uita exact în pupile. Morţii îi venea să-l stupească. Morţii îi venea de-a dreptul să moară… Cum să se uite un viu la moarte, să o străfulgere? Ce chestie, cu trăirile astea!      Costan nu îşi mai aminteşte cum s-a născut, când s-a născut. Să fi fost prin 1900?… Acum suntem în 2000… Nu şi-a adus aminte niciodată. El nu are amintiri. Aşa este şi în romanele ruseşti despre moarte şi despre viaţă.

Este omul fără amintiri, este un fel de unicat. În cheamă Costan şi mai ştie naiba cum. Dar nu e ticăit, nici hăbăuc. Nici nebun. Nu este nici prost. Însă moartea a fost prezentă la naşterea lui. Atunci l-a şi luat în calcul, l-a trecut pe tabel, pe frontispiciu. Din acel moment, de la acea făcătură, i se spune: De-a’ lui Căcătoi…
O fi fost viu, dincalte că acum stă la sporovăială cu moartea.
Nu toată lumea, tot omul, toate suflările iubesc moartea. Este un privilegiu, se pare, zic filosofii, să iubeşti moartea. Filozofi antici. Nici Dumnezeu nu ştie cum unele chestii de gândire s-au păstrat de atunci. Numai, zic unii mai de dincoace de Războiul Troian, precis numai moartea a avut grijă de ele. Este mare lucru să colaborezi cu moartea.
Viaţa?… Nimicul este mai puternic decât viaţa.
Costan a lui Vântu nu îşi aminteşte nici când şi cum a fost tânăr. Nu a avut această preocupare, să se privească pe sine. De fapt, Costan nici nu ştie ce procedeu există undeva în fiinţa umană care se numişte amintire. Care presupune că trebuie să-ţi aminteşti cine ştie ce din propria viaţă.
Dar, dacă eşti o fiinţă care nu ai viaţă? dacă eşti o fiinţă care nici nu vei avea viaţă? dacă eşti o fiinţă asemeni unui abur? O vâlvătaie de pe lacul în care toţi peştii, vietăţile sunt moarte?…
Astăzi însă, Costan e împăcat, trăieşte. Moartea dansează de bucurie şi fericire. Apoi se aşează pe podea ca o vie care rodeşte struguri. Costan al lui Vântu dansează şi el, în felul său de a dansa. Când dansează, Costan nu dă din picioare, nu îşi flutură mâinile, nu-şi răsuceşte capul pe gât cum fac clovnii. Doar muşcă aerul şi în locul dansului, mişcă ceva, ca un fel de urticarie, ca aripile unor fiinţe despre care el a citit în câteva cărţi. A aflat Costan că acelor nevăzute le spune îngeri. Din păcate, zic unii, erau îngerii morţii. Se bucurau ăia, îngeraşii mov, de dansul ciudat al lui Costan ca nişte nefăcuţi. Erau puzderie. Sunt şi acum.
Într-o zi a venit în vizită viaţa.
Curtea lui Costan, aşezată în faţa unui bloc de fier, era plină de pomi cu pere putrede şi mere stricate. Avea şi trei cireşi pe care fructele se uscaseră, încât nici ciorile nu le mai mâncau. Costan avea şi un nuc în grădina lui. Nucul era singurul pom pe are îl admira. Făcea nuci de aur. Când crăpau cojile verzi de nucă, pocneau în iarbă, Costan se arunca pe burtă şi se tăvălea peste drupe. Avea purtare şi apucături de zmeu. Nucile erau de aur. Iar Costan se punea pe mâncat nuci. Nu îndrăznea nimeni să vină ca să-i fure nucile. În jurul casei lui nu locuiau feţi-frumoşi care să facă pe paznicii, ca să ducă tătânelui lor, împăratul, un bol cu nuci aurii. Costan, la vârsta lui, cu barbă şi păr alb, era şi un foarte bun arcaş. Odată a nimerit un uliu din zbor. Uliul ochise o nucă de aur. ………….

Citește mai mult….

*

(Din motive de „spațiu tipografic”, proza lui Virgil Rațiu apare, deocamdată, doar în ediția online a revistei, urmînd să fie și în paginile print ale ediției următoare. Pînă atunci, reproduc și aici acest fragment care pare să anunțe o construcție narativă mai amplă și o revenire mult așteptată a prozatorului la uneltele sale.)

*

Anunțuri